„Un punct luminos în evoluţia culturii”

Apărut, în 1931, sub titlul Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“, lucrare – finalizată înainte şi în altă manieră decât Enciclopedia României, din 1938–1940, în 4 vol. – reprezintă şi a rîmas până astăzi o carte de referinţă, un adevărat instrument de lucru, pe care celelalte dicţionare enciclopedice, enciclopedii sau „mici dicţionare enciclopedice“ realizate cu largi colective de elaborare din 1950 încoace, nu i-au negat total utilitatea, mai ales în partea pur filologică.
Iniţiată, după cât se pare, la propunerea profesorului Ion Simionescu, preşedintele „înaltului Institut de cultură“ pe care îl reprezenta editura „Cartea Românească“, lucrarea avea menirea de a cuprinde între coperţile unei cărţi, limba şi cele mai importante informaţii despre geografia, istoria, cultura şi marile personalităţi ale ţării, reunind, după 1918, aproape tot spaţiul etnic românesc.
Ea trebuia să fie, cu alte cuvinte, un monument închinat glorificării României Mari.
De aceea – după cum o mărturisea chiar conducerea Editurii – „nu s-a ocolit nici un sacrificiu“ pentru ca lucrarea să aibă nu numai un înalt nivel ştiinţific, ci şi o formă grafică deosebită.
„Am avut deosebitul noroc – se spunea în «prefaţa editurii» – ca redactarea să cadă pe mâini destoinice, încercaţi specialişti, fiecare în ramura lui. D[omnu]l I.-Aurel Candrea, profesor la Universitatea din Bucureşti, este un lexicograf şi filolog cu reputaţie bine stabilită. D[omnu]l prof. G. Adamescu, membru corespondent al Academiei Române, este cunoscut prin lucrările sale bibliografice.
Le rămânem recunoscători pentru râvna depusă, ca şi pentru munca grea săvârşită, spre a duce la bun sfârşit o operă atât de anevoios de îndeplinit. Lor le revine meritul întreg de a fi ştiut să închege o lucrare care va însemna, credem, un punct luminos în evoluţia culturii naţionale.
La rândul nostru, nu am ocolit nici un sacrificiu, pentru ca tehnica tipăririi să corespundă cuprinsului, iar dicţionarul românesc să nu fie mai prejos de acele dicţionare străine, cu care eram obişnuiţi majoritatea cărturarilor noştri… Cele 11 milioane şi mai bine de litere, cuprinse în dicţionar, sunt citeţe, clare, materialul întrebuinţat a fost fabricat anume pentru această lucrare“.
Alegerea autorilor – s-a dovedit, într-adevăr, fericită, mai ales că pentru o operă aşa de mare se recurgea doar la două personalităţi, şi nu cum s-a procedat în cadrul Enciclopediei sibiene din 1927 sau a celei patronate de Dimitrie Gusti, la zeci de nume.
Chiar autorii – care au încercat să colaboreze împreună de la un cap la altul al Dicţionarului – şi-au dat seama că munca în colectiv e greoaie şi nu duce la rezultatele aşteptate.
Aşa că, după încheierea redactării literei A a „dicţionarului“ propriu-zis şi-au împărţit materia în două: I. A. Candrea a elaborat partea întâi: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, iar Gh. Adamescu – partea a II-a, Dicţionarul istoric şi geografic universal, care au şi apărut ca secţiuni distincte ale cărţii.
Pentru lucrarea pe care era chemat s-o săvârşească, Ion Aurel Candrea avea atuuri însemnate.
El publicase, între altele, în 1904–1905, Din elementele romane ale limbii române, seria I–III; în 1907–1914, tipărise, în colaborare cu Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, fascilulele I–IV; în 1909 scosese Dicţionarul general al limbii române din trecut şi de astăzi, cuprinzând formele literare…, formele dispărute… din sec. XVI–XVII; de asemenea, elaborase, în 1912, un Dicţionar de proverbe şi zicători, iar în chiar perioada redactării Dicţionarului enciclo¬pedic ilustrat ţinuse la Universitatea din Bucureşti cursurile Elemente de origine dubioasă sau necunoscută din limba română (1926–1927) şi Viaţa cuvintelor (1932–1933).
Cu toate acestea, pentru elaborarea Dicţionarului a luat totul de la început, întrucât fişele pentru volumele anterior publicate au fost distruse de ocupanţi în timpul Primului Război Mondial.
„M-am pus, deci, pe muncă… – mărturiseşte el – muncă titanică, de care numai cei ce s-au îndeletnicit cu acest gen de lucrări îşi pot da seama. Trebuiau extrase citatele din sute şi sute de volume, în parte necercetate. Noroc că cele mai multe le citisem mai demult şi subliniasem în ele cuvintele ce mă interesau. Extragerea acestor cuvinte pe fişe şi copierea întregii fraze din care făcea parte e meritul soţiei mele. Fără ajutorul inteligent pe care mi l-a dat în tot cursul lucrării, niciodată Dicţionarul acesta n-ar fi văzut lumina zilei. Patru sute douăzeci şi cinci de mii de fişe, scrise de mâna ei, clasate în ordine alfabetică şi aşezate în 140 de cutii de câte 30 de cm. lungime e materialul pe care mi l-a pus la îndemână şi pentru care-i sunt adânc recunoscător. Trei ani şi mai bine a durat scrierea fişelor…“
Spre deosebire de I. A. Candrea, Gh. Adamescu nu publicase aproape nimic legat de obiectul Dicţionarului…, cu excepţia „bibliografiilor“, în care devenise primul mare specialist român.
Dar Istoria literaturii române (1911), apărută în numeroase ediţii de popularizare, Din biografiile scriitorilor români (1987), ediţiile din opera lui V. Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Cantemir, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, Ioan Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu ş.a., pe de o parte, precum şi lucrările Luptele pentru naţionalitate ale românilor de peste munţi în 1848–1849 (1892), Ideile politice ale cronicarilor (1895), Societatea română la finele epocii fanariote (1897), Epoca regulamentară din punct de vedere politic şi cultural (1897) Viaţa şi activitatea lui Spiru Haret etc., pe de alta, îl recomandau ca un bun cunoscător al istoriei literaturii române şi a istoriei naţionale în genere.
Indiferent însă, de ce publicaseră anterior, cei doi autori principali, care au beneficiat, totuşi, de ajutoare – I. A. Candrea de al soţiei; Gh. Adamescu de sprijinul prof. I. Simionescu, „pentru controlul părţii ştiinţifice“, al generalului C. Costan¬dache, „pentru partea militară“, al d[omnu]lui Svilocovici „pentru numele sârbeşti, al prof. Porsche de la Sibiu, „pentru informaţii privitoare la localităţi şi persoane din Transilvania“ şi al lui I. Lupu şi M. Maievschi „funcţionari la Biblioteca Aca¬demiei Române“ „pentru materialul din lexicoanele ungureşti şi ruseşti“ – au depus o muncă uriaşă care a durat peste nouă ani (din 1923 până la 4 octombrie 1931), redactând şi corijând textele propriu-zise, şi verificând aplicarea cu stricteţe a normelor tehnice de punere în pagină şi de utilizare adecvată a semnelor şi simbolurilor.
Un fapt remarcabil al grupului editorial l-a constituit tipărirea treptată a materialului, pe coli, începând din februarie 1926, până în octombrie 1931.
În acest fel, textele nou imprimate au putut fi corectate în lumina normelor impuse şi a colilor anterioare, spre a nu se strecura nici o greşeală.
Concomitent cu textul, s-a realizat şi ilustraţiile pe coli, de un grup de desenatori „în frunte cu d[omnu]l Kalman“, sub direcţiunea domnului Menny Toneghin“ – peste 6000 de gravuri şi tabele de ansamblu, dintre care „mai bine de 500 de desenuri“ au fost executate de I. A. Candrea, care ni se dezvăluie astfel şi în ipostaza necunoscută de artist plastic.
Ambiţiile autorilor – reflectând în bună măsură cerinţele casei de editură, au fost mari.
În partea de lexicologie, lucrarea cuprinde, după mărturisirea lui I. A. Candrea, „repertoriul aproape complet al cuvintelor dispărute din grai şi acelea care se întrebuinţează astăzi“ (în perioada interbelică).
Din limba veche s-au reţinut „cuvintele care circulau în grai şi pe acelea care se refereau la stările de lucruri din trecut, la demnităţi, angarale, obiceiuri etc.“, extrase din texte bisericeşti, sau cu conţinut religios, din documente, pravile, cronici. S-au lăsat în afara Dicţionarului doar turcismele, considerate de autor că nu au fost cunoscute în popor.
În privinţa „limbii de astăzi“ au fost preluate patru categorii de termeni: „cuvinte băştinaşe“, comune tuturor românilor din nordul Dunării; cuvinte specifice numai unei anume părţi a ţării (provincialismele), neologismele curente, în speţă franceze, şi termenii tehnici privitori la toate ramurile ştiinţei şi ale activităţii omeneşti.
În funcţie de importanţa lor, cuvintele au fost tratate succint sau amplu, dându-se unor termeni extinderea largă a unor „adevărate articole de enciclopedie“.
Indiferent însă de categorie, simţul limbii şi buna cunoaştere a realităţii – confirmată sau infirmată de extrasele din fişe – l-a condus pe autor în genere la o justă gradare a spaţiului acordat fiecărui cuvânt.
De asemenea, I. A. Candrea a relevat cu îndreptăţire diversele sensuri ale termenilor, explicându-le, în articole, în ordinea însemnătăţii lor, de la accepţiunile cele mai largi spre cele mai restrânse.
Bazat pe fişele excerptate, el a definit, în cazul cuvintelor dialectale, confuz preluate în diversele texte, adevăratul lor sens.
Avem de a face, prin urmare, nu numai cu o operă de explicare, ci şi cu una de interpretare şi, implicit, de normare.
În partea a II-a, deşi s-a avut ca aspiraţie cuprinderea întregului istoriei, geografiei şi culturii universale, s-a dat prioritate realităţilor româneşti, care trebuiau făcute cunoscute lumii.
Aşa încât, înaintea Enciclopediei României în 4 vol., apărută sub îngrijirea lui Dimitrie Gusti (1938–1940) şi a Enciclopediei României a lui Lucian Predescu (1940) – care se opreau exclusiv la „materialul românesc“, şi nu reţineau din afară decât personalităţile şi faptele care avuseseră vreo legătură cu noi – Gh. Adamescu, oferă în „Dicţionarul său istoric şi geografic universal“ un prim nucleu masiv referitor la ţara şi poporul nostru.
De altfel, după propriile sale mărturisiri, informaţiile privitoare la celelalte ţări ale lumii au fost mai ample sau mai restrânse în funcţie de legăturile istorico-politico-economice şi culturale ale acestora cu România.
S-a avut cu preponderenţă în vedere ţările vecine şi în genere cele europene.
În ce priveşte personalităţile, nu au fost prezentate decât cele dispărute. Nu s-a „intenţionat să se fac[ă] un dicţionar al contemporanilor, ci un dicţionar istoric“, şi mai cu seamă portrete ilustrative nu s-au dat pentru nici un om în viaţă, în afara membrilor familiei regale.
Chiar aşa fiind – cu privirea îndreptată în mod special spre trecut, spre zona valorilor clasate – Dicţionarul conţine nenumărate informaţii despre anume personalităţi, pe care cercetătorul nu le mai întâlneşte altundeva, ca şi în cazul Enciclopediei lui Lucian Predescu.
Am relevat doar câteva din calităţile care fac din Dicţionarul enciclopedic ilustrat o carte încă actuală după opt decenii de la apariţie, o carte de veritabilă contribuţie în sferele lexicologiei şi ale informaţiei istorice, – „un punct luminos în evoluţia culturii naţionale“, cum le plăcea s-o definească cei care au conceput-o.

I. OPRIŞAN

I.Aurel Candrea, Dictionar enciclopedic ilustrat al limbii române din trecut şi de astăzi. Ed. Cartea Românească, Bucureşti

de A. Rosetti, conferenţiar universitar

Opera monumentală a D-lui Candrea, pregătită în curs de 25 de ani, e pusă, de câteva zile, la îndemâna cetitorilor. Editurii “Cartea Românească”, care nu s-a dat înapoi de la sacrificiile impuse de realizarea unei astfel de lucrări, i se cuvin laude neprecupeţite.
D-l Candrea întruneşte toate calităţile unui lexicograf desăvârşit. Simţul său etimologic, de o rară fineţe, unit cu darul combinaţiei, cunoştinţa aprofundată a limbilor romanice apusene şi a limbilor balcanice, au făcut ca etimologiile propuse de D-sa să fie întotdeauna preţuite. Cunoaşterea dialectelor limbei române, atât din nordul cât şi din sudul Dunărei, şi cercetarea la faţa locului a graiului din Ţara Oaşului (N.Ardealului), Banat şi Meglenia, au avut drept urmare publicarea de monograifi dialectale apreciate de specialişti.
Studiile aprofundate ale D-lui Candrea asupra textelor noastre vechi l-au îndemnat să publice în 1916, la colecţia “Comisiei istorice a României”, o ediţie critică a celor mai vechi traduceri româneşti ale Psaltiri, întovărăşită de un studiu complet asupra primelor noastre traduceri de cărţi religioase.
Ca folklorist, D-l Candrea a studiat producţiile literaturii noastre populare în comparaţie cu literature populară a vecinilor noştri şi s-a ocupat de aproape de problema vieţii păstoreşti în ţările romanice. Cercetările şi lecturile sale diligente, cu deosebire din representanţii spiritului românesc, ca Anton Pann, I.Creangă, Ispirescu, Jipescu, etc., au avut drept urmarre strângerea unui material imens de cuvinte şi citate, clasate pe fişe, şi unei bogate documentări iconografice originale, care au îngăduit d-lui Candrea ca, în curs de 9 ani, să redacteze şi să supravegheze tipărirea prezentului dictionar, menit să umple un gol demult simţit în lexicografia noastră.
Dicţionarul general al limbei române, început de D-l Candrea în colaborare cu D-l Ov. Densusianu, şi Dicţionarul etimologic al limbei române (elementele latine), datorita aceleaşi fecunde colaborări, nu au avut norocul să apară decât fragmentar: din cel dintâi n-a fost tipărită decât litera A, iar aparţia celui de al doilea a fost întreruptă la fascicolul 4 (a putea), spre regretul unanim al cercetătorilor, lipsiţi în felul acesta, de instrumente de studiu şi documentare de primul rang.
Dicţionarul D-lui Candrea, cu toate dimensiunile sale impunătoare (1.470 de pagini octav mare, tipărite pe două coloane), este un dicţionar portativ. Spaţiul restrâns de care a dispus autorul nu l-a împiedicat, totuşi, ca să dea esenţialul în fiecare articol. Definiţiile sunt remarcabile; exemplele, alese între atâtea altele, luminează pe deplin sensul cuvintelor. Înşirarea accepţiunilor diferite ale cuvintelor este făcută în ordinea cronologică, singura justificată; în felul acesta, cetitorul este informat asupra variaţiilor de sens ale unui termen oarecare, în cursul timpului. Etimologiile sunt indicate la finele fiecărui articol.
Dicţionarul cuprinde un mare număr de cuvinte vechi, cu excepţia elementelor streine care n-au fost încetăţenite în limbă; în ceea ce priveşte cuvintele din limba de astăzi, autorul a lăsat cu dreptate afară din dicţionar, provincialismele întrebuinţate în regiuni restrânse. Cunoştinţele sale profunde şi de diactologie i-au îngăduit să procedeze la alegerea termenilor în deplină cunoştinţă de causă.
Presentarea materialului, o problemă delicată pentru lexicograf, este făcută cu o rară cunoştinţă tehnică. Execuţia tipografică ireproşabilă, cu alternarea bine chibzuită a caracterelor din corpuri şi familii diferite, precum şi desenele reuşite şi bine reproduse, fac din dicţionarul D-lui Candrea o carte care va fi consultată şi cetită cu plăcere. În faţa unei astfel de opera de răbdare şi inteligenţă, care nu poate fi răsplătită cu nimic, cetitorul e cuprins de un sentiment firesc de admiraţie pentru autor şi de gratitudine pentru acei care au ştiut să realizeze acest monument al timpurilor noastre. D-l Candrea ne-a dat în dicţionarul său o icoană vie a limbei, credinţelor, obiceiurilor şi instituţiilor noasre de ieri şi de astăzi. Dorind dicţionarului tot succesul pe care îl merită, urăm D-lui Candre ca să aibă bucuria de a pregăti curând ediţia a doua.

Cronica aparuta in Miscarea, Bucuresti, 10 decembrie 1931, p. 1