Un corpus de marturii fundamentale pentru istoria nationala

articol aparut pe 03 martie 2011, in sectiunea Cultura mozaic, Revista Cultura, autor I.Oprisan

Ideea cautarii izvoarelor europene ale originii si persistentei românilor in Dacia strabate din opera mai tuturor istoricilor români. Cronicarii si Dimitrie Cantemir, corifeii Scolii Ardelene si istoricii secolului al XIX-lea: Hasdeu, Xenopol, Tocilescu au dat la iveala marturii fundamentale in acest sens, rasfoind manuscrisele greco-romane, medievale – apusene: franceze, italiene, spaniole, poloneze, germane –, sud-est europene, slavone, turcesti, arabe etc.
In sec. XX, prin Iorga, Dimitrie Onciul, N. A. Bogdan etc., cautarile incep sa devina sistematice, urmarindu-se cuprinderea totalitatii si publicarea exhaustiva a tuturor izvoarelor privitoare la istoria românilor.
Acestei directii mai noi i se circumscrie si activitatea lui G. Popa-Lisseanu care elaboreaza – in duhul preocuparilor generale ale epocii – lucrarea ramasa nedepasita inca: „Dacia in autorii clasici“, 2 vol. (1943) si traduce, in 1916, „Breviarium historiae Romanae“, de Eutropius, iar in 1920, „Corespondenta lui Plinius cu imparatul Traian“.
Poate ca opera sa privitoare la izvoarele istoriei nationale s-ar fi limitat la titlurile mentionate, daca imprejurarile istorice nu l-ar fi silit sa se implice imperios in opera de relevare a argumentelor probatorii privitoare la originea si persistenta românilor pe locul in care se afla.
Iredentismul maghiar din ce in ce mai agresiv, in anii ‘30 ai secolului trecut, ce avea sa provoace Dictatul de la Viena, il determina pe G. Popa-Lisseanu sa ia pe cont propriu actiunea de traducere si publicare a izvoarelor medievale esentiale in disputa româno-maghiara.
In câtiva ani – 1934-1939 – el reuseste sa puna la dispozitia cercetatorilor (in original si in talmacire româneasca) cele 15 volume ale seriei „Fontes hostoriae daco-romanorum“/ “Izvoarele istoriei românilor“, ce s-a impus ca un corpus esential al istoriei nationale.
Le mentionam in ordinea aparitiei:
l vol. I: „Faptele ungurilor“, de Secretarul anonim al regelui Bela, Bucuresti, 1934;
l vol. II: „Descrierea Europei Orientale“, de Geograful anonim, Bucuresti, 1934;
l vol. III: „Românii in poezia medievala“, studiu personal, cu trimitere la mai multe texte, Bucuresti, 1935;
l vol. IV: „Cronica ungurilor“ de Simon de Keza, Bucuresti, 1935;
l vol. V: „Cântecul de jale“ de Rogerius, Bucuresti, 1935;
l vol. VI: „Descoperirea Ungariei celei Mari“ de Ricardus, Bucuresti, 1935;
l vol. VII: „Cronica lui Nestor“ Bucuresti, 1935;
l vol. VIII: „Ambasadele“ de Priscus, Bucuresti, 1936;
l vol. IX: „Viata imparatului Aurelian“ de Flavius Vopiscus, Bucuresti, 1936;
l vol. X: „Istoria romana prescurtata“ de Eutropius, Bucuresti 1936 (reluare editia din 1916);
l vol. XI: „Cronica pictata de la Viena“ Bucuresti, 1937;
l vol. XII: „Brodnicii“, Bucuresti 1938;
l vol. XIII: Amian Marcelin, „Razboiul cu gotii“ Bucuresti, 1939;
l vol. XIV: Iordanes, „Getica“ Bucuresti, 1939;
l vol. XV: Procopius din Caesarea, „De aedificiis“ Bucuresti, 1939.
Motivatia publicarii seriei in discutie ne-o dezvaluie chiar autorul, in prefata cu caracter general din fruntea primului volum: „Editarea izvoarelor istoriei românilor, text si traducere, o facem cu un scop indoit: intâi spre a procura publicului putinta de a cunoaste exact, si in original, aceste izvoare si, al doilea, spre a da un raspuns acelora care, in baza asa-numitelor drepturi istorice, pretind teritorii ce le-au apartinut pentru un timp oarecare. Caci, desi prior tempore potior iure este o lozinca ce nu are nici o valoare fata de vointa ferma a celor ce stapânesc o tara, totusi, dusmanii neamului nostru aproape nu au nici un alt argument de invocat decât drepturile istorice.
Din lectura celor doua opere ce publicam acum svol. I-IIt, precum si din lectura celor ce speram sa tiparim in curând, se va putea vedea usor ce subred este chiar si acest argument istoric. Caci noi am fost, inainte de unguri, nu numai in Dacia, dar – ceea ce este de o extrema importanta –, si in Pannonia si preste tot locul in vechea Ungarie“.
Desigur, multe dintre lucrarile incluse in seria sa erau cunoscute istoricilor, si unele fusesera – cel putin pentru citatele ce-i priveau direct pe români – traduse.
E prima data, insa, când operele antice si medievale se publicau integral, atât in traducere, cât si in original, pentru ca cititorul sa poata mai usor si mai sigur sa se documenteze direct, prin sine insusi – si nu sa ia de bune ce i se cita de catre diversii istorici români sau mai ales intentionat deformat de catre straini.
Cum insa cititorul mai putin avizat, dar interesat de istoria nationala se descurca mai greu in hatisul textelor straine reproduse, G. Popa-Lisseanu le premerge, din loc in loc, de prefete, cu caracter general, orientativ si la fiecare volum de introduceri referitoare in mod special la autorul cartii in cauza, la imprejurarile istorice in care acesta si-a elaborat opera si la referintele directe in cadrul ei la existenta compacta, organizata juridic si administrativ ca popor a românilor in fosta Dacie, inainte de venirea ungurilor.
Desi autorul releva de la un cap la altul al comentariilor sale modul „tendentios in care istoricii maghiari staruiesc inca – pe lânga toate dovezile ce li s-au adus – in vechea lor prejudecata ca românii nu sunt autohtoni in regiunile pe care le ocupa si ca s-ar fi infiltrat in plaiurile Carpatilor, mult in urma, dupa venirea ungurilor“, el analizeaza cu luciditate afirmatiile chiar favorabile noua, combatându-le când realitatea istorico-documentara i se pare ca nu le sustine.
Asa, de pilda, autorul se opreste pe larg, intr-un Excurs final la lucrarea „Cronica ungurilor“, de Simon de Keza, asupra „Alfabetului secuiesc“, luând in discutie toate argumentele pro si contra.
Totusi – in pofida punctarilor sistematice -, G. Popa-Lisseanu nu trage toate concluziile pe care materialele publicate i le oferea.
El avea s-o faca, fortat de imprejurarile istorice, ce s-au precipitat neindurator si nedrept pentru noi, in noiembrie 1940, ca un raspuns stiintific dat Dictatului din 30 august de la Viena, in cadrul lucrarii, „Continuitatea românilor in Dacia. Dovezi noi“, prezentata drept comunicare la Academia Româna pe data de 8 noiembrie 1940 si publicata in „Memoriile Sectiunii Istorice“, seria III, memoriul 9, Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului. Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1941, p. 1-113 (145-257). Lucrarea a aparut si in extras (BAR: III 175.797).
Data fiind claritatea, multimea si concordanta argumentelor prin care dovedea continuitatea din epoci imemoriale a românilor pe plaiurile in care se afla inca, G. Popa-Lisseanu considera dosarul disputelor incheiat, incât numai reaua vointa si rastalmacirea impotriva oricaror evidente ar putea sa mai perpetueze o discutie fara sens.