Nunti, inmormantari si mistere..

de Dumitru Micu

Aparut la doar câteva luni dupa culegerea de povestiri „Flori de cer albastru“, cu care
I. Oprisan a debutat in proza narativa, romanul „In umbra mortii“ reconfirma aptitudinile si pentru literatura de imaginatie ale sârguinciosului istoric literar, folclorist, etnolog si etnograf. Reconfirma, in primul rând, iscusinta sa de a construi.
Trecerea unui tânar, prin absolvirea studiilor universitare, dintr-un stadiu existential in altul, si implicit descoperirea de catre el a unor noi fenomene, prilejuieste scriitorului punctarea de situatii a caror constituire literara presupune un mestesug avansat. Eroul traverseaza spatii (urbane si rurale) cu ambiante specifice nu lipsite de insolit, inclusiv de insolitul enigmatic tenebros, si pentru ca acestea sa devina plauzibile artistic era necesar un arsenal de instrumente naratologice variate.
Proaspat licentiat al facultatii bucurestene de filologie, sub regimul comunist, Alexandru Bahna poseda nu doar o excelenta pregatire de specialitate, in al carei temei e retinut la catedra, dar si o curiozitate intelectuala deconcertanta, pe care si-o satisface prin studierea chiar si a tratatelor de stiinte exacte pe care si le poate procura: fizica, chimie, biochimie, matematica, cibernetica. Una dintre cartile lui, ce umplu, in camera de camin studentesc, unde locuieste, un intreg dulap, se deschide cu studiul intitulat „Surubul aerodinamic – invingerea spatiului“.
Tendinta spre ilimitat in ordinea cunoasterii nu e singurul implicit al „genialitatii“ atribuite de unii acestui „uomo universale“. Un altul este excentricitatea. Din motive numai de el stiute, sau nici de el, Bahna se deda la clovnerii, comite acte gratuite dementiale. Ca student, intr-o zi, la ora 3 dupa-amiaza, când strazile forfotesc de lume, el „se instala pe ciment si incepu sa mearga in mâini si in picioare, statu apoi culcat pe jos, dupa care, intr-un picior, juca de unul singur“. Imediat, dupa calatoria, in satul consoartei, se deghizeaza, duminica, in baba, si merge asa la biserica. Anuntat, in ziua repartizarilor in „câmpul muncii“, ca mama-sa, vaduva, e pe moarte, absolventul de facultate pleaca spre Soveja, locuieste ea. In noaptea precedenta, o voce demonica il prevenise in vis ca, pentru a se realiza aspirational, trebuie sa renunte la cele mai apropiate trei fiinte: mama, prezumtiva sotie, Miruna si prietenul de neinlocuit, Toader Rouadedeal. Sub impactul visului, resuscitat, el coboara din tren, in plin câmp, si ajunge in satul copilariei sale dupa inmormântarea celei ce i-a dat viata.
Comportamentele infantile sunt pentru Alexandru Bahna o forma de autoparodiere, de comunicare in expresie groteasca a ororii de conventie, de banal, a nazuintei la iliminarea la libertate absoluta.
Naratorul nu intrebuinteaza in prezentarea personajului acesti termeni, insa Bahna isi marturiseste, si destainuie si altora, ca mobilul tuturor eforturilor sale de cunoastere este iluzia posibilitatii de a dobândi, pe aceasta cale, imortalitatea.
Infantilismul acestei iluzii coexista in spiritul prezumtivului nou Pico della Mirandola cu un alt infantilism, de sursa orala naiva, vadit in reminiscente de superstitii. Sarbatorind, impreuna cu doi prieteni, evenimentul incheierii „anilor de ucenicie“, intr-o berarie, viitorul cadru didactic universitar are sentimentul de a identifica in chelnerul care ii serveste un diavol. Acest ipochimen ii devine, dupa aceea, obsesie. Chelnerul, crede Bahna, il urmareste tot timpul, se tine dupa el, pas cu pas, pretutindeni, sub infatisari diferite (de pretins biocibernetician, de sofer de camion, de cantor rural etc.), il abordeaza pe strada, in tren, in cimitirul Bellu, si stie totul despre el, ii citeste chiar gândurile. La prima acostare, ii da sa inghita o bulina galbena, aceea fiind „o sonda emisie/ receptie prin care iti vom regla organismul pe baza descoperirilor noastre“. Potrivit unor indicii ulterioare, ubicuul si plurimorful demon nu e decât un agent de securitate. Departamentul in care acesta activeaza e insa unul cu totul special. Isi are sediul lânga cimitirul Bellu, si nu la suprafata, ci subteran, si efectueaza cercetari nu numai pamântesti, dar si astrale.
Bahna e racolat tocmai pentru a colabora la o asemenea activitate. Pentru a se califica adecvat, el va trebui sa redevina student, urmând simultan trei noi facultati, de biologie, chimie, si arheologie, eventual si o a patra, de astronomie. Cel care ii traseaza aceasta sarcina este (surpriza!) un tot atât de patimas devorator de carti ca el, anume un consatean, Ion Irimia, despre care se credea ca s-ar fi prapadit de pe urma cititului.
In centrul labirintului de lânga cimitir, licentiatul e pus in relatie cu un tânar care ii seamana atât de mult, incât pare a-i fi nu doar frate geaman, ci o clona a lui, Adrian Bourceanu. Amândoi acesti tineri „au codita“: „semn al genialitatii si al posibilitatii de comunicare cu universul si cu toate fortele lui“. Urmeaza ca ei, cu puterile conjugate, sa caute „cheia nemuririi“, spre a-si infaptui idealul comun de prelungire la infinit a vietii.
Dispus, in obstinatia de-a accede la depasirea conditiei umane, sa se alieze, asemenea lui Faust, chiar cu puteri probabil malefice, Alexandru Bahna tenteaza dezlegarea tainei tainelor si altfel. Aflând de existenta unui batrân care ar fi murit si inviat, Gheorghe Rudaru, posibil saman, in inchipuirea lui, se duce la acesta, ca Ghilgames la Utnapistin, spre a-l chestiona asupra lumii de dincolo. Discuta despre moarte si nemurire, si cu un taran longeviv (de o suta de ani), cu preotul din Soveja, precum si, bineinteles, cu prietenii si sotia. Având si vocatie literara, complementara celei stiintifice, abordeaza obsesiva problema intr-un roman, intitulat „Umbra mortii“. Toate zbuciumarile acestui „chinuit al nemuririi“ (cum ar spune Victor Papilian) ramân, fireste, zadarnice. Viata opune imortalitatii, iluzoriu cautata de Bahna, o imortalitate reala. Revenit pentru a doua oara la Soveja, in vacanta estivala, eroul romanului lui I. Oprisan se casatoreste, aici, cu Miruna, si nunta lor e urmata de alte câteva, puse la cale de parohul local, parintele Boanca, care decedeaza subit. Ideea, formulata lapidar de Miruna, dupa ce este afirmata, cu argumentari, de altii, e aceea, nu tocmai inedita, ca nu putem trai vesnic, individual, dar ca „Moartea tot va fi invinsa, in cele din urma“. Prin procreatie. Prin perpetuarea la infinit a speciei umane.
Se vede, presupun, din cele expuse, ca „In umbra mortii“ integreaza mai multe specii romanesti. Cartea contine elemente de roman psihologic (framântarile eroului principal), de roman de mistere si roman fantastic, de roman de iubire, cu inseratii de senzational (Alexandru Bahna are, fara sa stie, o fiica, rod al unui episod erotic preconjugal), de roman autentist (extrase din romanul in lucru mentionat), de roman agrementat cu aspecte de existenta rurala traditionala. Fuzioneaza perfect toate acestea? Discutabil. Compozitional, sudura e perfecta, insa aderenta componentelor discursului narativ la un sens unificator nu prea se poate demonstra. Enuntul ca „legea firii“ si „calea cea mai sigura de salvare a vietii, de aparare impotriva mortii“ e procreatia exprima un adevar mult prea general. Daca acest adevar e liantul scrierii, el este validat doar prin continutul ultimelor capitole. Cele precedente dezvaluie concentrari intelectuale, nareaza experiente paranormale, releva comportamente ciudate, intr-un cuvânt, combina situatii puse in relatie doar la modul abstract, sau in niciun fel, cu tema extinctiei si a supravietuirii. Se vorbeste de moarte, dar nu se transmite palpabil simtamântul ei. Romanul incânta intelectual, fara a zgudui sensibilitatea.
Indiscutabil ramâne faptul ca, dupa ce, cu volumul „Flori de cer albastru“, I. Oprisan s-a calificat remarcabil in domeniul prozei scurte, romanul „In umbra mortii“ revela in persoana cercetatorului pluridisciplinar si un romancier stapân pe uneltele meseriei.

I. Oprisan, prozator

Dumitru Micu

Dintre cercetatorii literari putin comentati, daca nu ocultati, nici unul nu desfasoara, din câte stiu, o atât de prodigioasa si complexa activitate ca Ionel Oprisan.

Istoric literar cu dubla vocatie, de exeget si de scotocitor de documente, autor de monografii (Sadoveanu, Hasdeu) si micromonografii („Cariatide literare“) si întreprinzator de anchete (Blaga si Calinescu în rememorari ale unor contemporani), propunator al unei „istorii a literaturii române în evocari“ si semnalator de relatii si asemanari între periodice românesti si germane din secolul al XIX-lea, întocmitor de felurite editii, cu prefete, postfete sau ample studii introductive (Hasdeu, M. Sadoveanu, I. M. Sadoveanu, G. Calinescu, Pamfil Seicaru, Ovidiu Papadima, Theodor T. Burada s. a.), el nu s-a cantonat doar în teritoriul literaturii culte, nici numai în cel al culturii scrise; si l-a apropriat si pe cel al literaturii populare, cu etnologie si etnografie cu tot. A înregistrat si tiparit folclor liric si epic („Folclor din Moldova de jos“, 11 volume de „Basme fantastice românesti“), a editat vaste selectii din materialele cuprinse în raspunsurile la chestionarele lui Hasdeu, a publicat studii de folclor în reviste românesti si straine, a consacrat o monografie troitelor românesti, distribuite tipologic, cu ilustratii, într-un album aparut în 2003, primul în tara noastra, a reunit, sub titlul „La hotarul dintre lumi“, studii de etnologie. Activitatea lui scriptica e dublata de una de promovare si stimulare a culturii, materializata îndeosebi într-o sustinuta productie editoriala. Cele trei edituri ale sale, „Saeculum I. O“, „Vestala“ si „Saeculum vizual“ lanseaza constant carti diverse de profil umanistic, de la dictionare la memorialistica, de la sinteze la bibliografii.
Un spirit atât de expansiv (în pofida nemaivazutei discretii) având, se pare, drept model intim pe B. P. Hasdeu, caruia îi reediteaza nu doar cartile, ci si publicatiile periodice, îi face publice protocoalele sedintelor de spiritism, nu putea sa nu cedeze, asemenea lui si altor „scriitori totali“, precum fostul sau mentor direct G. Calinescu, tentatiei de a scrie si literatura de imaginatie. Tentatiei? E prea putin spus. Marturisita, într-o notatie preliminara la volumul de debut în proza narativa „Flori de cer albastru“, aparut spre sfârsitul anului trecut, tentatia exprima, fara îndoiala, o vocatie, una „tainuita“ (spre a împrumuta termenul calinescian autoaplicat).
Naratiunile ce compun citatul volum pornesc, asemenea romanelor si nuvelelor lui Calinescu, de la modele. Nu, precum „Cartea nuntii“ de la un model precis, „Daphnis si Chloe“, dar de la teme, situatii, specii si subspecii literare consacrate. I. Oprisan e un prozator „de arta“, în sensul în care Ezra Pound îi numeste „de arta“ pe poetii la care mestesugul disimuleaza „inspiratia“. Ridicat din lumea rurala, el aduce palpitul, atmosfera acesteia, în cele mai multe dintre povestiri, însa optica naratorului este a unui intelectual rafinat, a unui scriitor format în climatul „cetatii cartilor“. O compunere se subintituleaza „reconstituire istorica“. O alta: „joc romantic“. O a treia: „nuvela „exemplara“„. Alte istorisiri contin elemente de fantastic, de miraculos (întregul volum, de altfel, se subintituleaza „Proza pseudo-fantastica“), situatii hoffmannesti, povesti de roman de mistere si de aventuri, de roman negru, de science-fiction. Principala sursa de insolit este însa eposul popular fabulos. Realul include componente de basm.
Povestirea titulara e de genul prozei cu copii si batrâni a lui Delavrancea si Bratescu-Voinesti, nu fara ceva si din cea sadoveniana de tinerete. Un copil imaginativ, visator, al unui ins prozaic îsi însoteste, într-o seara, bunicul, care se recunoaste în el, pe un deal mitizat de localnici, spre a urca, de acolo, amândoi, în Carul Mic sau în Carul Mare. La coborâre, copilul e batut de tatal sau, pentru ca a plecat de acasa fara sa-si ceara voie, iar batrânul, de mai de mult suferind, considerându-se pedepsit el însusi, nu rezista socului emotiv; moare. Urmatoarele câteva bucati integreaza relatari de fapte date ca reale, punctari de momente,constituite sub imperiul extraordinarului, al miraculosului. O fetita, care s-ar vrea zâna, porunceste bunicii paralizate sa se ridice din fotoliu si sa umble, si batrâna o face. Mama fetitei îsi aminteste ea însasi ca, în copilarie, ghicise unde erau boii familiei, pierduti si cautati, cu exasperare, zadarnic: dovada ca, pâna la vârsta de sapte ani, fusese „zâna“ si ea. Saracit, cineva începe sa fie obsedat de posibilitatea gasirii unei comori, si, urmând un anume ritual, o gaseste. În „Comoara dragostei“ e vorba, cum specifica titlul, de o comoara imateriala. Aceasta piesa e construita inelar, ca „Hanu Ancutei“, încercuind într-o istorisire alte vreo trei. „Vânzatorul de umbre“ reia, într-un scenariu modern, un motiv folcloric. Murind pe neasteptate, o studenta e înmormântata, dupa un vechi obicei, în haine de mireasa, si baiatul cu care „vorbise“ face pe mirele, tinând în mâna, simbolic, un brad. Ulterior, se afla, cu certitudine, ca moartea fetei a fost provocata chiar de acel baiat,care, sarac, îi luase umbra si o vânduse, pentru a fi îngropata la temelia unei noi biserici. Un alt motiv popular, adoptat în patru naratiuni, e sarpele. Doi copii, sora si frate, se apuca sa faca, din lut, colaci. Baiatului îi iese însa un sarpe. Unul care, noaptea, prinde viata. Baietelul îi da lapte, ca sarpelui de sub talpa casei. O singura data, caci reptila dispare. Trece timp, vine primavara. Sarpele casei îsi leapada pielea, întrucât îi crescuse între timp o alta, dedesubt. Curând, se iveste si un al doilea sarpe, care, când iese din vechea piele, se vede ca nu-i altul decât colacul baiatului. Mica povestire împleteste constant realitatea cu visul, ingenios, greu sesizabil. Cu aceeasi ingeniozitate, daca nu si cu mai mult rafinament, sunt construite si celelalte trei povestiri. Coborând, mai mult aruncat, dintr-un tramvai ticsit, un baiat constata ca îi ramasese geanta în vehicul. I se azvârle jos o alta, asemanatoare, cu un sarpe în ea. Acasa, el hraneste sarpele cu lapte si îl tine ascuns sub o lada. Lectura procura agrement literar prin dezvaluirea emotiilor suscitate în copil de teama scandalului ce o sa iasa, când parintii lui vor fi descoperit vietatea. Când momentul acela soseste, Sandu încearca sa împiedice stârpirea sarpelui, muscându-si tatal, dar acesta ia târâtura pe o bucata de fier si o arunca afara, unde e calcata de o masina. Strânsi în jurul sarpelui mort, o droaie de copii îl jelesc întocmai ca, înainte cu un an, pe o fetita ce se aruncase de la etaj, si îl îngroapa într-o livada cu nuci. Sandu are semtimentul ca, „odata cu sarpele îngropase si ceva din iubirea pe care le-o purta parintilor“. „Regina serpilor“ plonjeaza în plin fantastic, plasat în mediu modern, într-un chip întrucâtva asemanator celui din proza fantastica a lui Victor Papilian. Naratorul e un copil care, luat de tatal sau într-o padure cu lac în care se spune ca traiesc balauri primejdiosi, vede numai el, într-un tufis, „balauroaica“, metamorfozata într-o fascinanta fata. Cititorului, aceasta îi poate parea ca seamana cu „Lostrita“ lui Vasile Voiculescu. În închipuirea baiatului, e Regina Serpilor. Poarta la gât un „amulet-pandantiv în sclipiri serpuitoare“. Multi ani dupa aceea, ajuns medic, naratorul se pomeneste, pe masa de operatii, cu o juna pe al carei piept luceste, inconfundabil, aceeasi podoaba. Medicul si-o însuseste. Într-o zi, obiectul dispare inexplicabil. Îl revede, când nu se astepta câtusi de putin, la gâtul Reginei, întâlnita la o receptie. Urmeaza casatoria. O casatorie cât se poate mai fericita, curmata de moarte, la nasterea unei fetite. Odata cu Regina, dispare din nou si pandantivul. Nu pentru totdeauna însa. Într-un moment când medicul discuta cu amici, întorcând ciudata poveste pe toate fetele, usa se deschide si intra Regina.
„Iluzia“ aminteste întrucâtva de „Sarpele“ lui Mircea Eliade. Aflata într-o vacanta estivala, într-un sat, la bunica ei, o adolescenta, eleva, constata ca aceasta tot mai hraneste cu lapte presupusul sarpe al casei, considerat înger purtator de noroc. Domnisoara îsi spune, în gând, ca sarpele i l-ar putea da pe Dan, un vag prieten. Tradându-si prin anumite manifestari, tulburarea ascunsa, bunica ei si o vecina cred ca Irimina e pândita, asemenea fetei din celebra „balada“ a lui I. Heliade-Radulescu, de un „zburator“. În proxima duminica, eleva are iluzia, la biserica, de a-l identifica pe Dan, putin schimbat, în unul dintre doi tineri, veniti si ei la slujba. Noaptea, arde, aevea sau în vis, o claie de fân, în timp ce ea viseaza ca Dan o ia pe sus, ca sa o treaca peste o apa. Dimineata, primeste o urare, de ziua ei, semnata D.
Câteva povestiri aduc situatii stranii din afara universului rural. Într-un orasel german, naratorul, un învatat, gaseste, întâmplator, în pivnita unei foste manastiri, tranformata în scoala, „un tezaur de documente vechi“. Semnalându-l unui profesor, apoi primarului, e luat de acestia drept nebun, dar parintele urbei îi daruieste comoara, cu act în regula. În dimineata urmatoare, însa, ia-o de unde nu-i! Totul se petrecuse în vis. De domeniul visului e si istoria cu insertii diavolesti a îmbogatirii unui preot, în chip miraculos. Exasperat ca i se nasc numai fete, parintele Iosif Talpes nu se lasa pâna ce, la a sasea experienta a maternitatii, preoteasa îi daruieste un baiat. Îmbatat de victorie, el se ambitioneaza sa genereze mai multi fii decât fiice, pâna la doisprezece, numarul apostolilor, si staruinta sa nu ramâne zadarnica. Copiii trebuiesc însa hraniti si de unde bani pentru alimente? I-o spune, piezis, necuratul. Destainuindu-i o femeie, la spovedanie, ca a cumparat de la farmacie un spiridus, care îi îndeplineste toate voile, duhovnicul îi copiaza procedarea. El obtine însa spiridusul, într-o cutie, sub forma de bani care, cheltuiti, se înapoiaza la locul de unde fusesera luati. Dupa un timp, realizând, ca si enoriasa, ca se vânduse celui viclean, popa se sperie atât de tare încât nu-si regaseste linistea decât dupa ce reuseste sa faca sa i se fure cutia demonica. Diavolul ia chip de om, în „Viata de vânzare“, nuveleta de speta poesca. Saracit, unui batrân îi vine ideea nastrusnica de a-si vinde anii câti presupune ca îi mai are de trait, si, culmea, gaseste cumparator. Acesta e un „pretins“ student american, care îsi asuma functia de misit si o exercita cu succes. În ajunul zilei sale de nastere, îmbogatitul îsi da seama ca, vânzându-si si ultimii ani, pune capat vietii sale.
Doua compuneri parodiaza proza stiintifico-fantastica, amuzant. Un tânar viseaza ca i-au crescut aripi, si chiar îi cresc. Înfatisându-se unui medic, acesta nu se poate ocupa de el, caci pleaca la doua congrese, dar îl lasa în seama asistentei. Urmând ce era normal sa urmeze, amantii se instaleaza, pentru ca asistenta sa poata studia cât mai în liniste evolutia miracolului, undeva la munte. Paradis! Pacientul zboara ca pasarile.
Într-o zi, la propunerea iubitei, el se lanseaza în vazduh de pe un pisc. Cade în prapastie, dar nu moare. Dupa ce îsi revine din soc, regreta ca… visul s-a sfârsit. În „Trandafirul din glastra“, un tânar biolog, specializat în botanica, vrea neaparat sa cunoasca „limbajul plantelor“: cunoastere posibila, evident, numai printr-un miracol. Miracolul se produce, printr-o colaborare interdisciplinara sui generis a botanistului cu o chimista. Cei doi obtin împreuna un preparat din suc de matraguna care, baut de el, îl preface în papadie. Tot experimentând asupra lui însusi asemenea mutatii, tânarul demiurg ajunge la o performanta în a carei virtute se preschimba în trandafir, spre a se oferi, sub aceasta forma, iubitei, în dar de ziua ei.
Din pretios, umorul devine macabru în „S-a întâmplat în România“ si „Traieste si dupa moarte“. În prima bucata, un cadavru desfigurat, gasit lânga râu, e îngropat în locul unde alt presupus dus de pe lume, lautar, ce nu se mai înapoia din satul unde plecase, din motiv profesional. Faptul provoaca dubla încurcatura. Pseudoraposatul se întoarce, iar hoitul crezut al sau e cerut de locuitorii satului în care defunctul traise. În povestirea cealalta, un mosneag ramas singur pe lume, gaseste cu cale sa-si organizeze, el însusi, de viu, slujba de înmormântare, pentru ca nu cumva sa fie înhumat fara ceremonialul cuvenit. Cumpara un sicriu si intra în el, dupa ce lasa vorba ca, aruncându-se în groapa câtiva bulgari de pamânt, sa se cânte „Multi ani traiasca“. Când bulgarii încep sa cada, falsul decedat e cuprins de o spaima subita, sub al carei impact moare de adevarat.
Ultimele trei piese constitutive ale volumului „Flori de cer albastru“ se diferentiaza de cele precedente prin asumarea caracterului livresc al surselor de inspiratie. „Nuvela „exemplara“„ „Nebunul“ portretizeaza un taran autodidact, cam de felul lui Zaharia Duhu al lui Cezar Petrescu, socotit de consateni alienat mintal si tratat ca atare; „jocul romantic“ „Eterna alegere“ desfasoara un evantai de situatii erotice rurale; „reconstituirea istorica“ „Capul Mariei Sale“ nareaza aventura recuperarii si aducerii la manastirea Cozia a capului detasat de corp, pe câmpia Turzii, al lui Mihai Viteazul.
Acesta e cuprinsul volumului ce îl consacra pe I. Oprisan scriitor si de proza narativa: povestitor (deocamdata) dotat cu imaginatie, cu aptitudinea atât de a surprinde detaliul semnificativ realist cât si de a suda indislocabil segmente de realitate si vis, cu simt al compozitiei, cu inteligenta artistica.