Din nou despre basme: colectii si enigme

Nicolae Constantinescu

Imediat dupa ce antologia „Basme populare românesti“, 2. vol., 2008, primea Premiul Perpessicius al Muzeului National al Literaturii Române (in decembrie 2010) mi-au parvenit alte doua culegeri de basme, editate de specialisti cu merite unanim recunoscute in câmpul folcloristicii – Iordan Datcu si Viorica Niscov – , ale caror nume reprezinta o garantie de seriozitate si acribie stiintifica si un argument pentru a le trece intre prioritatile lecturilor de la acest inceput de an. Este vorba despre culegerea lui Grigore Cretu, „Basme populare românesti“, vol. I-II. Editie ingrijita de Iordan Datcu si Ion Stanculescu. Prefata de Iordan Datcu, si de aceea a lui Ludwig Adolf Staufe, „Basme populare din Bucovina“. O colectie inedita. Transcrierea textelor in limba germana si Introducere de Helga Stein. Traducere din limba germana, cuvânt introductiv si note de Viorica Niscov, ambele aparute la Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2010.
Trecut de unii dintre promotorii noului, modernitatii, europenitatii, in categoria bunurilor culturale desuete, perimate, expirate, „decazute“, desigur nu cu sensul folosit de Hans Neuman, „gesunkenes Kulturgut“, basmul, ca parte a folclorului, este minat, in mintea modernizatorilor culturii, pe de o parte, de un viciu impardonabil, acela de a fi purtatorul ‘virusului’ nationalist, incompatibil cu spiritul mondializarii triumfatoare si, pe de alta parte, de o serie de prejudecati („basme de adormit copiii“, „povesti pentru copii si casa“, aceasta formula reproducând chiar titlul primei colectii de basme a fratilor Grimm, „Kinder und Haus Märchen“, 1812). Cu toate acestea, basmul popular traieste miraculos, in mediile rurale, preponderent, dar nu exclusiv, pentru ca si aici se perpetueaza o prejudecata, lesne de combatut daca ne amintim ca naratiunile publicate de Petre Ispirescu in volumul „Legende sau basmele românilor“, 1872, erau „auzite“, „culese“, in marea lor majoritate, in Bucuresti, asa dupa cum cele puse intre copertile cartii de capatâi a germanilor mai sus-mentionati proveneau de la o servitoare a unui farmacist din Kassel.
Ar fi simplu sa probam afirmatia de mai sus cu „productia“ extraordinara de basme populare culese, transcrise si publicate, dupa 1960 (luam ca borna a inceputului culegerii stiintifice a basmului „contemporan“ anii ’50-’60 ai secolului trecut) de profesionisti (precum Ovidiu Bârlea, Gheorghe Vrabie, Sabina Ispas, Otilia Hedesan etc), de semiprofesionisti (ca Ion Nijloveanu, Mihai M. Robea, Gheorghe Mihalcea etc.) si de amatori – aici lista e mult mai mare si oricum, cu toata stradania noastra, ar fi incompleta (câteva repere semnificative se pot gasi in „Cronologie“ si in „Bibliografie: culegeri si colectii. Antologii“ din „Basme populare românesti“. Antologie, cronologie, nota asupra editiei, repere bibliografice si glosar de Iordan Datcu, Nicolae Constantinescu, A. Gh. Olteanu, Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2008, pp. LXI –LXXXIII si LXXXIX-XCIII).
Simultan cu culegerea de teren a basmului contemporan a avut loc si un semnificativ proces de recuperare a unor culegeri vechi de basme, cele mai multe de la sfârsitul sec. al XIX-lea, ramase, din varii motive, in arhive personale sau publice. Acesta este si cazul colectiei lui Grigore Cretu, „Basme populare românesti“, 2 volume, editat de Iordan Datcu si Ion Stanculescu, Editura Saeculum I. O., 2010, 351 + 399 p. „Povestea“ acestei colectii ne-o spune, in detalii, dr. Iordan Datcu, cel care, in 1970, „aducea pe lume“, in calitate de editor, volumul Grigore Cretu, „Folclor din Oltenia si Muntenia“, editie ingrijita de A. Millea si I. Stanculescu, prefata de Ovidiu Papadima, 762 p., in Seria „Folclor din Oltenia si Muntenia. Texte alese din colectii inedite“, vol. V.
Aflam, din relatarea lui Iordan Datcu, „istoria“ colectiei realizate de profesorul Grigore Cretu (n. 25 ianuarie 1848– d. 1919) cu elevii sai de la seminarele din Roman si Husi, la inceput, apoi, masiv, cu aceia de la Liceul Matei Basarab din Bucuresti. Materialele, ramase in numeroase mape, au fost cercetate cu minutiozitate de un fost magistrat, Ion Stanculescu, care a transcris, a „copiat“ „cu o rabdare demna de lauda si cu pricepere“, pe 900 de pagini format A4, peste 150 de basme din cele culese de elevii lui Grigore Cretu. Manuscrisul „perfect lizibil“, de 400 de pagini, realizat de Ion Stanculescu, in vederea tiparirii, a ramas la Iordan Datcu „vreo 35 de ani“, pâna acum când, „gratie distinsului editor I. Oprisan s…t apare antologia lui Ion Stanculescu“.
Culegerea prin mijlocirea elevilor era o practica „la moda“, ca sa zicem asa, in folcloristica incipienta a sfârsitului de veac XIX – exemplul cel mai cunoscut fiind acela al culegerii initiate de Ioan Micu Moldovan cu „preparandistii“ de la Blaj, din care s-a realizat selectia antologica semnata de Ioan Urban Jarnik si Andrei Bârseanu, „Doine si strigaturi din Ardeal“, 1885, care a beneficiat mult mai târziu (1968) de o editie critica realizata de eruditul Adrian Fochi. Peste 20 de ani, avea sa apara Ioan Micu Moldovan, „Povesti populare din Transilvania“. Culese prin elevii scolilor din Blaj (1863-1878). Editie ingrijita de Ion Cuceu si Maria Cuceu. Prefata de Ovidiu Bârlea, Editura Minerva, 1987.
Acolo era vorba, intr-adevar, de o antologie, in timp ce aici, chiar daca se va fi facut o selectie, este greu sa ne dam seama care vor fi fost criteriile, dupa cum nu e clara nici optiunea pentru dispunerea naratiunilor in interiorul acesteia. Cert este ca sunt basme (grosso modo) culese de elevi de 15-16 ani, din diferite locuri din tara, majoritatea din Muntenia, câteva din Moldova, unele din Oltenia (Olt, Dolj, Vâlcea), altele, putine, din Transilvania (Brasov, Sibiu). Fiecare „culegator“ avea datoria sa-si insemne numele pe caietul unde era scris basmul si sa indice de la cine l-a auzit, localitatea, vârsta si stiinta de carte a acestuia, ceea ce se intâmpla in cele mai multe cazuri, dar nu intotdeauna, incât ramâne o enigma de nedezlegat provenienta multora dintre naratiunile tiparite acum. Nici despre culegatorii ad-hoc nu putem sti prea multe, dar ar fi o sarcina de viitor sa se umble in arhivele Liceului „Matei Basarab“ din Bucuresti, sa se scotoceasca in foile matricole si in anuarele venerabilei institutii de invatamânt pentru a afla mai multe despre cei care, indemnati de profesorul lor de limba româna, s-au straduit si au cules naratiuni populare in circulatie la vremea respectiva. Retin un singur nume, mai deosebit ca sonoritate, pe acela al lui Constantin Xeni din cl. IV, Liceul Matei Basarab, in 1894, care noteaza basmul „Baietii babei“ auzit „de la un baiat din Bucuresti, pe care nu-l numeste“ (vol. II, p. 181-183). Constantin Xeni (nume la nastere Zenden) era nascut in 1878, avea deci, in 1894, 16 ani, ceea ce corespunde vârstei pe care trebuie sa o fi avut-o culegatorul din clasa a IV-a de liceu atunci. „Atras de literatura inca de pe bancile liceului – consemneaza istoricul Marian Stefan, editorul cartii lui Constantin Xeni, „Figuri ilustre din epoca României Mari“, Editura Oscar Print, 2009, p. 7 – a debutat in presa timpului cu traduceri din poezia germana si franceza, retinându-i atentia lui Alexandru Vlahuta, care i-a indrumat cu dragoste primii pasi“. Câti altii dintre elevii-culegatori de basme vor fi facut, in timp, o cariera de literati sau chiar de folcloristi nu vom sti cu siguranta prea curând …
Tot o enigma, nu neaparat „nesplicata“, ramâne surprinzatoarea uniformitate stilistica a naratiunilor puse pe hârtie de liceenii bucuresteni de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Doua ipoteze pot fi formulate in legatura cu aceasta. Prima ar putea fi confirmata sau nu daca ar exista posibilitatea compararii manuscrisului original cu textul „copiat“ „cu o rabdare demna de lauda si cu pricepere“ de editorul Ion Stanculescu care, presupunem, a pregatit textele pentru publicare având in minte o „schema“ a basmului popular, o imagine modelata dupa colectiile clasice ale lui Petre Ispirescu, in primul rând. A doua, mai interesanta inca, ar fi ca insisi elevii profesorului Grigore Cretu scrisesera basmele auzite de ei de la varii categorii de povestitori, barbati si femei, batrâni si tineri, cu sau fara stiinta de carte, urmând modelul variantei scripturale a basmelor publicate de culegatorii vremii, dar si de scriitori precum Creanga si altii. Problema trecerii de la varianta orala la versiunea scrisa, asa-numita textualizare in folclor, larg dezbatuta in zilele noastre, ar gasi in studiul aprofundat al textelor publicate in cele doua volume de „Basme populare românesti“ atribuite lui Grigore Cretu un material plin de interes. Sau, poate, stilul zonal muntenesc, bucurestean era atât de puternic imprimat in constiinta culegatorilor-ascultatori de basme, incât s-a impus asupra naratiunilor, indiferent de provenienta lor, asa cum s-a intâmplat si cu singurul basm ardelenesc din colectiile lui Petre Ispirescu, devenit, sub pana culegatorului-tipograf o autentica poveste munteneasca. Dincolo de lectura divertisment, cele doua volume comentate aici ii pot impinge, pe specialisti, la meditatie si reflectie stiintifica in marginea unui subiect inepuizabil cum este basmul popular românesc.

De la vechi motive decorative la Vasile Gorduz

de Lucia Toader

Albumul „Vechi motive decorative românesti“ este republicat la aproape o suta de ani de la prima aparitie, intr-o editie critica ingrijita de Ionel Oprisan; cartea contine studiul bilingv (in româna si franceza) al Margaritei Miller-Verghi si planse cu modele copiate de pe obiecte uzuale taranesti. Este un album poate inactual; pe cine mai intereseaza, s-ar putea intreba cu melancolie cineva, motivele decorative românesti, astazi, când vechiul covor a fost inlocuit de bucati mari de gresie, cu sau fara forme in relief, ori de covorul turcesc de serie!
Margarita Miller-Verghi, autoare dramatica, traducatoare si scriitoare, se apropia cu mult timp in urma de un tarâm deloc lesne de explorat. Pe urmele Reginei Maria, ale lui Dimitrie Comsa de la Sibiu, cel care colectiona si cerceta stampe tesute de taranii din Transilvania, ale Minervei Cosma, autoarea albumului despre tesaturile românesti, ale Elenei Cornescu, ale Elizei Marghiloman, ori ale domnului Luncan, toti colectionari pasionati de arta traditionala româneasca, a incercat sa gaseasca un raspuns echilibrat si realist la intrebarea: Avem o arta decorativa româneasca?
Cu multa minutie, cerceteaza colectiile Muzeului de etnografie din Bucuresti. Statistic, examineaza motivele caracteristice artei decorative din România, concluzia fiind ca definitorie ar fi pentru noi doar predominanta anumitor motive, culori sau procedee. Colectia Margaritei Miller-Verghi a premers scrierii cartii. Atentia este indreptata spre ornamentele de pe covoarele românesti, de pe manuscrise, de pe oua incondeiate sau de pe elemente de arhitectura si sculptura. Colectia cuprinde 110 modele copiate de pe obiecte taranesti.
„Caracterul etnic al unui popor este adânc intiparit pe orice lucrare decorativa iesita din mâinile sale, pe orice fragment de obiect tesut sau sapat.“ Un obiect mestesugit de mâinile taranului poate sa indice provenienta lui. Si totusi, circulatia motivelor decorative face ca diferentele sa se estompeze chiar de la o regiune la alta, de la un sat la altul, de la o perioada la alta (alterari ale formei initiale), cu atât mai mult de la o tara la alta.
„La tarancile noastre se poate admira dibacia cu care modifica sau micsoreaza un motiv de broderie, dupa cum are de impodobit latimea altitei sau ingusta fâsia din jurul gâtului.“ Materialul sau unealta pot deforma motivul.
In privinta istoriei artei decorative din România, Margarita Miller-Verghi sustine ca nu sunt indicii clare care sa ateste inceputurile. Sunt mentionate o serie de documente publicate de Nicolae Iorga in volumul „Chipuri si icoane“; din ele reiese ca in anul 1543, Petru Voda a trimis „de la Suceava porunca in privinta a 100 de bucati de postav rosu“, iar mai târziu, apar diferite „legiuiri“, datate 1700, 1812, „intocmite de principii nostri pentru ocrotirea fabricelor indigene de tesaturi (anume de marame)“. Autoarea mentioneaza dovezi ale existentei covoarelor in folclorul nostru popular, fara sa se cunoasca insa provenienta lor: „Gâdele ii apuca/ Un covor le asternea/ In genunchi ii tot punea“ (Radu Calomfirescu).
Motivele fiziomorfe, cele care denumesc fenomenele cosmice (spre exemplu, zigzagul reprezenta fulgerul), se intâlnesc frecvent in arta decorativa din România. Motivele filomorfe, desenate cel mai adesea pe ouale rosii (forma foii de artar – un fel de mâna cu trei degete, fara nici o nervura – forma bradului, o frunza rotunjita) se regasesc si ele intr-o masura mai mare decât motivele zoomorfe, reduse cel mai adesea la un fragment dintr-un animal: cornul berbecului, laba pisicii, copita calului; lupul, sub forma a doua falci cascate, gândacul, ca romb, broasca, ca reprezentare cu picioarele dinapoi, paianjenul, o cruce greaca. Ceea ce domina in mod evident este antropomorful si filomorful.
Culoarea dominanta este auriul, iar frecventa combinare a culorilor este in formula de doi: rosu cu negru; albul este folosit cu cumpatare, verdele este palid, la fel si albastrul. „Culoarea cea mai putin intrebuintata in broderiile noastre vechi este trandafiriul. Nu l-am intâlnit figurând din belsug decât in acele salbe de margele mici din Bucovina. Se serveau mult insa de verdele Nil, de albastru palid si de trandafiriul palid.“
Motivele geometrice care abunda in manuscrise, pe covoare ori pe straiele taranesti sunt crucea gammata, steaua si patratul.
Margarita Miller-Verghi a studiat tot ce i-a fost accesibil la acea vreme, la inceputul anilor 1900: colectii, „ izvoade stramosesti“, tratate de istorie si de arta. Dincolo de acestea, cititorul descopera un spirit rafinat, scormonitor, aplecat spre frumusetea profunda a creatiilor românesti, iar meritul de a o fi redescoperit complet, acum, ii revine doar editorului, marsaluitor neobosit prin manuscrise.

Un monument al istoriografiei romanesti

de I Oprisan

Antecedente

Când N. Iorga se apuca – probabil prin 1907 / începutul lui 1908 – de elaborarea marii sinteze „Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor“ (I-II, 1908-1909), el nu se afla în fata unei Terra incognita, nu se aventura într-un domeniu virgin, în care nu patrunsese niciodata si care-i era strain.
Ca istoric de anvergura – ce publicase, pâna atunci, trei lucrari fundamentale una în limba germana, tradusa si în româneste, de notorietate internationala, ceruta si aparuta sub patronajul marelui istoric german Karl Lamprecht, „Istoria poporului românesc“, alta pe întelesul si pentru folosirea tuturor, „Istoria românilor pentru poporul românesc“, iar cea de a treia, aparuta în franceza, engleza, italiana si germana, „Histoire des Roumains et de leur civilisation“ –, N. Iorga nu putuse ocoli implicatiile vietii religioase în viata neamului românesc de-a lungul timpului.
Caci, dupa cum afirma el însusi, Biserica a fost si este „una din formele cele mai vechi si cele mai bogate ale vietii noastre nationale“.
Dar în afara de exegezele, studiile, articolele si documentele de istorie propriu-zisa, el publicase pâna la acea data – spre a ne opri doar la lucrarile mari – câteva titluri importantissime referitoare la viata religioasa.
Ne permitem sa citam pe cele mai importante, lasând deoparte zecile – sutele – de articole, recenzii si documente presarate timp de cca. un deceniu si jumatate în periodicile timpului: 1. „Sate si preoti din Ardeal“ (Bucuresti, 1902, V + 349 p., BAR: I 102036, inclusa deja în seria „Transilvania“, vol. IV), 2. „Istoria literaturii religioase a românilor pâna la 1688“ (Bucuresti, 1904, 243 p., BAR: II 101631), 3. „Viata si faptele Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi (1768-1846)“ (Bucuresti, 1904, 79 p., BAR: I 66215), 4. „Sate si mânastiri din România“ (Bucuresti, 1905, VIII + 370 p., BAR: I 102006), 5. „Inscriptii din bisericile României“, I, fascicula I (Bucuresti, 1905, VIII + 312 p.), fascicula II (Bucuresti, 1907, 57 p.), II (Bucuresti, 1908, 381 p., BAR: II 101631), 6. „Inscriptii botosanene publicate cu o prefata despre istoria Botosanilor“ (Bucuresti, 1905, 33 p., BAR; II 1834), 7. „Inscriptii si însemnari din bisericile Iasului“ (Bucuresti, 1907, 90 p., BAR: II 8557), 8. „Hârtii din arhiva mânastirii Hurezului, precum si din a protopopiei Argesului, din a boierilor Brâncoveni si a altor neamuri, gasite în casele proprietatii din Brâncoveni“, Bucuresti, 1907, XLV + 386 p., BAR: II 101631).
Sunt, dupa cum se poate constata, volume însemnate, suficiente doar prin ele însele sa consacre activitatea unui cercetator în domeniul istoriei.
Provocarea
Cu asa de multe si largi incursiuni în sferele vietii religioase, care-i vor fi potolit tentatia abordarii în totalitatea ei a istoriei Bisericii românesti, ne îndoim ca N. Iorga ar fi încercat, din initiativa personala, o sinteza a întregului domeniu si a implicatiilor lui în existenta poporului român, fara o provocare speciala.
Aceasta a venit din partea Ministerului Instructiunii, a lui Spiru Haret personal, probabil în primii ani ai secolului al XX-lea1.
Întelegând necesitatea unei asemenea sinteze – „nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preotii nostri sa înlature anume ispite, pentru ca ei sa cultive anume îndeletniciri potrivite cu demnitatea si chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face sa înteleaga marea misiune culturala, sociala si nationala care li se impune“ – si, mai ales, stiind câti pasi importanti facuse personal în vasta documentare necesara pentru o asemenea lucrare
2 N. Iorga accepta propunerea.
Dar de-abia dupa acceptare îsi dadea seama de dificultatea sarcinii, care impunea nu numai cercetarea documentelor celor mai importante, aflate în marile arhive si fonduri române si straine, ci si o cunoastere detaliata a unui „foarte mare numar de mânastiri si biserici“. „Aveau interes – releva el – si micile biserici ori schituri de sihastri, pe de o parte, pentru stirile neasteptate pe care le pot da, însa mai ales pentru a se capata întiparirea rosturilor poporale întinse si felurite ale Bisericii pe care aveam s-o urmaresc“.
De-abia în perspectiva realizarii acestui proiect, întelegem migala pe care o punea autorul în vizitarea fiecarei biserici sau mânastiri de pe traseul calatoriilor sale în Basarabia, Bucovina, Banat, Transilvania si întreg teritoriul regatului român, cu notarea însemnarilor de pe toate cartile la care a avut acces, cu descrierea realizarii arhitectonice si picturale concrete a edificiilor si cu reproducerea unor acte si scrisori vechi ce-i erau furnizate.
Pe lânga cunoasterea poporului propriu-zis din toate zonele locuite de români, N. Iorga se interesa, asadar, si de dovezile vietii sale spiritual-religioase, care contribuisera nu în mica masura la mentinerea lui în spatiu si timp.
Fara sa vrea, acceptarea proiectului îl conducea catre o cercetare mai complexa a realitatii decât pâna atunci, aspirând tot mai mult catre o abordare plenara a istoriei vietii românesti.
Dificultatii – pe care marturisea, la sfârsitul elaborarii cartii, „ca nu reusise sa-i raspunda în totalitate“, mai ramânându-i înca, în 1908, biserici si mânastiri necercetate – i se adauga, dupa cum tinea sa precizeze în aceeasi prefata, „caracterul“ dificil al subiectului.
Caci, „ce poate fi pentru istoricul ei, pentru istoricul român al ei, Biserica noastra?“ – se întreba el. „Forme bisericesti deosebite au fost necesitate de fiinta a doua Principate pentru viata politica a neamului nostru. Biserica metropolitana a Moldovei a avut alte conditii adesea decât Biserica metropolitana a Tarii Românesti, care alcatuia si aceasta un organism, bine hotarât. În al doilea rând, tinuturile desfacute, prin nenorociri si fatalitati istorice de cele doua tari, au avut din clipa sfâsierii alte alcatuiri, în legatura cu interesele si datinile statelor cuceritoare. În al treilea rând, Ardealul, Banatul, partile unguresti n-au avut a face decât în anume puncte si trecator cu organizatia politica a românilor liberi, si viata lor bisericeasca s-a gasit, deci, în alt cadru si sub alte înrâuriri“. În sfârsit, nasterea bisericii unite cu Roma, „îndreptata mai adesea dusmaneste fata de vechea Biserica ortodoxa a românilor de peste munti“ a complicat si mai mult fenomenul, încât cu greu se pot cuprinde, „din punct de vedere strict bisericesc“, toate aceste dezvoltari în una singura.
Si totusi, autorul a gasit „calea potrivita“ atât pentru a derula istoria fenomenului religios la români, cât si pentru a-i surprinde unitatea.
Acea cale a constituit-o privirea religiei în perspectiva rosturilor ei în cadrul fiintei nationale, dincolo de „hotarele fara trainicie ale formelor politice“ – asa cum ceruse îngaduinta lui Karl Lamprecht, si acesta i-o daduse, sa scrie istoria românilor – desprins de împartirea lor vremelnica în „tari“ separate, raportând viata religioasa si „fenomenele politice“ însemnate la „izvorul comun al culturii – cultura de traditii sufletesti, de obiceiuri economice si agrare, de drept românesc, de limba, întrebuintata pe rând în cântec si poveste, în carte bisericeasca si predica, în poezie istorica si cugetare libera“.
Altfel spus, N. Iorga – ne lamureste el – a gasit cheia unitatii fenomenului religios complex, cu aspecte nu o data contradictorii – în „urmarirea pe baza nationala, în hotare nationale, în conditii sufletesti nationale3 a legaturilor acelora dintre oameni, ca suflete vii raspunzatoare, daruite cu nemurire, si fiinta dumnezeiasca din care ele pornesc dupa învatatura revelata cuprinsa în cartile sfinte si lamurita prin apostoli, prin Sfintii Parinti si prin teologii celor dintâi timpuri“.
Cu aceasta iluminare, avuta chiar de la început, – desi s-a plâns pâna la sfârsitul elaborarii cartii ca nu i-a fost deloc usor – istoricul a reusit sa realizeze cea mai importanta panorama a „vietii religioase a românilor“, cum îsi subintituleaza sinteza în doua volume.
Sinteza
Încarcând textul pâna la saturatie cu referinte la epoci, locuri, edificii, personalitati, evenimente, N. Iorga deruleaza istoria vietii religioase a românilor din cele mai vechi timpuri, înca din vremurile pagânismului – pentru reliefarea caruia încearca sa-si constituie o bibliografie proprie, uzând si de cercetari personale – pâna la începuturile secolului al XX-lea (în prima editie), adusa, ulterior, la zi (în editia a II-a) pâna dupa primul razboi mondial.
Tinzând sa scrie, dupa cum marturiseste, „nu o cronica a diferitelor eparhii confundate în aceeasi serie cronologica, ci o istorie a vietii bisericesti asa cum se revarsa pe tarâmurile ce trebuie sa fie în chip firesc atinse de dânsa“, N. Iorga lasa suficiente deschideri catre ansamblul fenomenului religios national – în care se înfrunta cele doua mari religii crestine: ortodoxa si catolica -, chiar daca, prin forta împrejurarilor, nu poate sa înfatiseze în capitolele cartii decât segmente temporale cu anume individualitate.
Abordând miscarea religioasa în derularea ei istorica, el zaboveste pe acelasi palier, când în Moldova, când în Tara Româneasca sau Transilvania, iar mai târziu si în Bucovina, Banat si Basarabia, încercând, din cadrul respectivului modul spatio-temporal sa arunce punti, atât catre trecut, cât si catre celelalte provincii românesti – întinzându-si totodata privirile si catre largul european: balcanic, rusesc, apusean.
Asa încât, desi segmentele îsi au o anume individualitate, ele nu pot fi extrase – decât cu greu, din întreg, si cu pierderi pentru totalitatea excursului critic.
În marea varietate de abordare a fenomenului de la o zona geografica si de la o epoca la alta, distingem, totusi, o seama de directii sistematic urmarite, care impun – dincolo de demersurile explicite ale autorului de circumscriere a partii la întreg – unitatea indiscutabila a cartii, înaltarea elementelor particulare la curgerea maiestuoasa în albia generala a fenomenului.
Dintre multele aspecte avute în vedere de istoric, indiferent în ce epoca ne-am opri, distingem câteva mai importante:
– urmarirea desfasurarii autonome sau supuse vointei stapânitorilor vremii a vietii bisericesti, cu perpetua pledoarie pentru neintruziunea domnilor mireni în treburile clerului;
– evidentierea de predilectie a puritatii vietii monahale si preotesti, cu insistenta privire asupra slujirii de catre ei a intereselor neamului;
– lauda edificarii unor lacasuri de cult – atât de catre voievozi, cât si de boieri –, cu sublinierea frumusetii acestora si a integrarii lor în ramele spiritualitatii românesti;
– prezentarea dezvoltarii literaturii religioase nationale (traduceri si lucrari originale), cu mentionarea, pe cât posibil exhaustiva, a manuscriselor existente, a copistilor si ilustratorilor celebri, iar mai târziu a tipariturilor si tipografilor (circulatia textelor dintr-o provincie într-alta si a tipariturilor în tot spatiul etnic, fiind întrevazuta drept una dintre caile de trezire a constiintei si de edificare a unitatii neamului);
– relevarea sprijinului acordat – de catre domnii si boierii români din Moldova si Tara Româneasca – Bisericii române din Transilvania, cu evidentierea atât a ajutoarelor material-spirituale propriu-zise cât si a recurgerii la influenta si prestigiul lor asupra conducatorilor de acolo;
– evidentierea hotarârilor sinodale si a urmarilor avute de acestea asupra vietii religioase locale si nationale;
– punctarea închinarilor de biserici, mânastiri si mosii catre Sf. Munte, catre Patriarhia constantinopolitana sau catre alte locuri de importanta religioasa straine, cu binefacerile si mai ales cu relele lor;
– punerea în lumina a luptei împotriva invaziei de ierarhi greci, rusi si în genere straini, pentru constituirea unei Biserici cu adevarat nationale;
– sublinierea rolului unor mari figuri bisericesti în viata religioasa a natiunii (Varlaam, Dosoftei, Crimca etc.) dar si condamnarea lor în cazul plecarii în strainatate cu avutul tarii (Dosoftei – care lua, în Polonia, odajdiile mitropolitane si moastele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Mitropolitul Antonie, care ducea alt rând de obiecte pretioase de cult în Rusia);
– sugerarea, influentei Bisericii române asupra celor straine etc.
Toate aceste probleme, întretesute, de fapt, între ele, sunt urmarite în corelatie cu curgerea istorica propriu-zisa, descifrându-li-se, cum nu a mai facut-o nimeni pâna la Iorga si, din pacate, nici de atunci încoace, consecintele reciproce – atât ale vietii social-politice asupra Bisericii, cât si ale Bisericii, îndeosebi prin marii ei ierarhi, asupra vietii politice statale.
În dezlegarea marilor întrebari – în special a cauzelor care au contribuit la întarirea tarilor române – pâna la victoria cea mare a lui Mihai Viteazul, a unirii tuturor românilor sub un singur sceptru – si la scaderea apoi a puterii militar-statale a principatelor, autorul cauta cu insistenta motivatii si în înflorirea si decaderea vietii bisericesti.
Nu întâmplator, considera el ca, în timpul lui Vasile Lupu si a lui Matei Basarab – epoca în care Biserica ajungea la unul din punctele ei de vârf – viata statala a principatelor Moldova si Muntenia cunostea un prestigiu maxim.
A se vedea influenta, pe larg înfatisata, a domnitorului moldovean asupra însasi Patriarhiei din Constantinopol, pe care a si ajutat-o mult financiar, dar i-a si impus vrerile sale, ca un împarat bizantin, dornic, din cât ne spune N. Iorga, sa repete faptele lui Mihai Viteazul, de a uni cele trei tari românesti într-un singur stat.
Un loc special îl acorda istoricul prezentei în Moldova si Muntenia, mai ales dupa caderea Constantinopolului (1453), a înaltilor ierarhi din fostul Imperiu Bizantin, care vin, fie sa ceara ajutoare materiale – nu numai de la noi, ci din tot spatiul ortodox – fie în lungi vizite, cu ocuparea adesea a unor functii înalte în stat.
Acest fapt îl umple de mândrie pe autor pentru legaturile nemijlocite ale Bisericii române cu izvoarele grecesti cele mai pure ale ortodoxiei, din care se si fac importante talmaciri de valoare, ce s-au raspândit ulterior si la alte popoare.
El e încântat ca Moldova si Tara Româneasca devin adapost al patriarhilor bizantini si focar de cultura ecleziastica.
Dar, când observa ca înaltii prelati urmaresc anexarea si dominarea neconditionata a Bisericii românesti, facând sa prolifereze cu precadere literatura greaca – dupa cum cei din Rasarit (Chiev si Moscova) dadeau prioritate în carti si în serviciul divin limbii slavone, si unii si altii îndepartându-i de la conducerea mânastirilor si a eparhiilor pe români -, el începe sa toarca istoria impunerii, firave la început, din ce în ce mai insistenta apoi – chiar în epoca fanariota – a elementului românesc în toate ale Bisericii.
A devenit celebra mustrarea – peste timp – a lui Antim Ivireanu, care nu vedea „necesitatea legaturii firesti si neaparate între neam si conducerea bisericii“.
Acelasi lucru îl observa si-l „demasca“ si în Transilvania, unde, fie ca ortodocsii erau aruncati în subordinea unui ierarh sârb aflat sub stapânire austro-ungara, fie ca eparhiilor ortodoxe sau unite li se impunea episcopi sau mitropoliti straini de neam.
De altfel, în legatura cu Biserica unita cu Roma – fata de care a devenit din ce în ce mai tolerant, împacându-se chiar cu gândul, ca ea a avut si parti bune – N. Iorga avea sa rosteasca cuvinte cu totul tari, afirmând ca – în perspectiva unor avantaje materiale, în cele din urma, neacordate -, „Unirea cu scaunul papal a fost facuta în conditiile cele mai iresponsabile fata de neam“, „josnice“ chiar, închinarea constituind „cel mai înjositor act public semnat de un mitropolit vreodata“.
Spre a nu mai vorbi de condamnarea obstructionarii vietii monahale si confiscarea averilor mânastiresti din Bucovina de catre administratia austriaca sau a darâmarii bisericilor transilvaneana de armata aceleiasi coroane, pentru apararea careia murisera peste 40 000 de români la 1848.
Din nefericire, spatiul nu ne permite sa evidentiem toate luarile de atitudine ale istoricului în privinta intruziunii statului în viata clericala.
Cazul domniei lui Cuza e însa prea notoriu spre a nu-l cita. Desi N. Iorga aprecia în gradul cel mai înalt faptele publice ale domnitorului, el a criticat cu asprime devierea nefericita a unei actiuni bune – recuperarea avutiei tarii închinata locurilor sfinte – în expropierea tuturor averilor mânastiresti române („a aruncat – cum spune – odata cu apa si copilul din albie“) si implicarea guvernului în alegerea ierarhilor, ca si aducerea întregului cler sub jurisdictia statului.
În genere, însa, istoricul prezinta cu obiectivitate, critic – uneori chiar ironic – faptele, fara patima si înversunare, ca întâmplari implacabile, asupra carora ne putem pronunta, dar pe care nu le putem schimba în nici un fel, cel mult putând învata din ele.
Daca ar fi sa-i reprosam ceva – dar aceasta nu-l priveste numai pe N Iorga, ci pe oricine s-a aplecat, la noi sau oriunde, asupra fenomenului vietii religioase – e ca, dincolo de însiruirea fastidioasa de informatii, extrase cu greu, din mii de surse, ca dincolo de evidentierea legaturilor, dintre conducatorii Bisericii si ai statului, dintre Biserica româna si Patriarhia de la Constantinopol sau dintre Biserica noastra si celelalte Biserici, ca dincolo de reliefarea modului în care se subordonau preotii de mir protopopilor si celorlalti ierarhi, lipseste ceva foarte important, esential chiar: cum se materializa puterea acestei Biserici în rândurile cele mai largi ale poporului; cum devenea ea în mod concret un stâlp al patriei; prin ce miracol a reusit Biserica sa dea tarie domniei lui Stefan cel Mare, de pilda, si cum a contribuit ea la rezistenta peste veacuri a acestui neam.
O singura data, N. Iorga invoca reactia unui taran din Transilvania, care, opunându-se acceptarii celor patru puncte înscrise în actul „unirii“ cu Roma, rosteste: „Nu am decât un suflet, pe care-l tin pentru Dumnezeu din cer si nici o putere omeneasca nu-l poate frânge“, cuvinte ce sugereaza taria pe care credinta i-o insuflase si care ne trimit mai departe, fara sa vrem, la taria neînfrânta a dacilor în unirea, prin moarte, cu Zeul.
Sunt perspective care vor trebui dezvoltate cu har, dincolo de solida cercetare pozitivista, de fapte documentare concrete, realizata de N. Iorga ireprosabil.
Actualitatea lucrarii
Întrucât ultimele informatii introduse în sinteza sunt din 1929, anul aparitiei celui de al doilea volum al editiei a II-a, multi vor putea spune ca lucrarea e depasita. S-au petrecut doar atâtea evenimente de atunci: marea conflagratie mondiala din 1939-1945, dictatura comunista, îndepartarea de cele spirituale în anii prozaismului postdecembrist… Autorul însusi a fost asasinat de una dintre escrescentele social-ideologice extremiste…
Ce a realizat el, însa, în „Istoria Bisericii românesti“ nu se mai întreprinsese anterior si aproape e imposibil sa se refaca astazi, în primul rând, din punct de vedere al vastitatii documentarii. Spre a nu mai vorbi de larga cuprindere si conexiune a elementelor chemate sa lumineze fenomenul „vietii religioase a românilor“, sau de profunzimea analizelor critice – în detaliu si de ansamblu.
Caci „Istoria“ lui N. Iorga aduce contributii esentiale nu numai de viziune generala, ci si de detaliu, în mai fiecare dintre chestiunile luate în discutie.
Ea ramâne, orice s-ar spune si oricâte carti se vor mai scrie – si trebuie sa se scrie mai ales despre viata religioasa a ultimului secol – un monument de care trebuie sa ne apropiem cu sfiala, ca de o lucrare neapartinând sferelor obisnuitului.

NOTE:
1. „Sunt mai multi ani de zile – scria el în 1908 – de când Ministerul Instructiunii mi-a cerut o „Istorie a Bisericii române“.
2. „Daca o parte din lucrarile mele nu m-ar fi pregatit pentru sarcina de a scrie „Istoria Bisericii românesti“, daca ele nu mi-ar fi pus la îndemâna un material adunat laolalta, criticat si adus în legatura cauzala, n-as fi primit sarcina ce mi se facuse onoarea de a mi-o încredinta“ (N. Iorga, „Prefata“ la „Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor“, vol. I, Tipografia „Neamul Românesc“, Valenii de Munte, 1908).
3. “Când ramurile scopacului unict se rasfira sus – formula el plastic ideea – sistoricult nu va tinea atâta socoteala de aceasta dezbinare, atunci când vede acelasi trunchi, aceleasi mijloace de hrana din acelasi pamânt, si când stie ca în aceeasi clipa, dupa aceleasi legi si ramurile cele mai departate vor avea aceleasi flori si vor da aceleasi roade“.

O revista inconjurata de mister: “Satyrul” (1866)

de I. Oprisan

Desi s-au scurs 145 de ani de la publicarea revistei „Satyrul“, aparitia, existenta si mai ales brusca ei incetare sunt inca invaluite in taina.
Descoperirea procesului-verbal de constituire a „Societatii Chineze“, sub auspiciile careia revista a prins viata, ne-au permis sa lamurim, in monografia „B. P. Hasdeu sau Setea de absolut“. Tumultul si misterul vietii, imprejurarile in care ea a aparut si sa descifram numele reale ale mai tuturor colaboratorilor.
Dar intrebarile privitoare la existenta ei nu au capatat in totalitate raspuns.
Daca formula, de sorginte aparent iluminista, a prezentarii realitatilor autohtone prin prisma unor straini – niciodata pâna la „Satyrul“ printr-o revista speciala, de catre un colectiv redactional intreg – ar putea fi interpretata ca o modalitate de a soca spiritele si de a atrage – fie si din curiozitate – cititorii; si daca utilizarea pseudonimelor-masca poate fi considerata drept un mijloc de aparare in contra cenzurii cuziste, ne intriga, totusi, de ce a fost publicata revista tocmai atunci – dupa ce B. P. Hasdeu parea a se dezinteresa total de viata politica –, de ce s-a implicat asa de profund in existenta ei – desi era flancat de un numar important de colaboratori – si de ce a lasat deodata totul balta si s-a reintors la lucrarile lui stiintifice si literare.
Sa fi vrut sa demonstreze savantul ca detinea combustii creatoare imprevizibile – cu toata munca epuizanta la elaborarea „Arhivei istorice a României“ –, sa fi dorit sa-i dovedeasca sotiei, cu care de-abia se casatorise (la 10/22 iunie 1865), de ce e in stare si apoi sa se linisteasca, la implorarile ei; in sfârsit, sa nu fi putut trai fara a stârni in jurul lui animozitate si dusmanii?
Iata doar câteva intrebari si posibile raspunsuri nesigure…
Cert este ca pe data de 6 februarie 1866, iesea, la Bucuresti, de sub teascurile tipografiei „Lucratorii Asociati“, si ai Litografiei Sander et Comp (partea de ilustratii), in format de ziar (33 x 50 cm), primul numar al revistei „Satyrul“, publicatie de mare fantezie si de profunda critica, mai intâi, literar-artistica si din ce in ce tot mai invederat social-politica.
Dupa cum rezulta din „procesul-verbal– statut“1 al Societatii Chineze – cum am mai spus, nu o himera fantezista, ci un cenaclu real – elaborarea revistei (scoasa cu contributia materiala a tuturor „mandarinilor societari“) ar fi fost efectuata in colectiv: articolele s-ar fi citit „in comitet“ – „unde fiecare membru“ era dator „as-sit expune opiniunea sa si apoi a decide prin majoritate, daca articolul in cestiune se primeste sau se respinge“. Dupa prevederile statutului, „toti articolii“ trebuiau „sa se citeasca in miercurea ce preceda saptamâna iesirii jurnalului, iar sâmbata“ urmau a se „depune prescrisi si indreptati la redactiune“, „membrii absenti“ la o sedinta neputând „protesta contra admiterii articolilor cititi si primiti in acea sedinta“.
In realitate, insa, dupa acelasi statut – care facea diferentierea intre „comitet“ (Societate) si redactie (de fapt doar persoana initiatorului), i se dadea redactorului – si formal si de facto – intreaga libertate de a actiona dupa bunul plac: „Articolul fiind primit in urma dezbaterei – se spune in art. II – se depune in mânele dsomnutlui Hajdeu, carele, ca redactor, va putea modifica articolii dupre cum va judeca de trebuinta in folosul jurnalului“ si (art. V): „Aranjamentul materialelor in ziar priveste numai pe redactiune“.
Conceput, dupa toate probabilitatile, democratic, de B. P. Hasdeu insusi, el prevedea clar si clauze dictatoriale, care-i dadeau libertatea de a imagina si realiza revista dupa propria-i viziune. De altfel, el nu s-ar fi putut manifesta „creator“ altfel. Redactia – chiar daca vor fi fost si alti membri desemnati – trebuia sa constituie doar „corul“ de aprobare si nu un obstacol, care sa-l incurce sau sa-i perturbe in vreun fel intentiile.
Am tinut sa relevam faptul respectiv pentru a arata ca desi revista cuprinde multe materiale datorate colaboratorilor, ea ii apartine, intr-un fel, in totalitate savantului, intrucât nu se stie cât de profunde au fost „modificarile“ operate de „redactor“ si daca nu cumva unele dintre articolele semnate de „mandarini“ nu au fost cumva scrise tot de B. P. Hasdeu.
Caci, prin magia inrâuririi viziunii celorlalti de catre tânarul savant, prin modificarile greu de sesizat, in forma si substanta articolelor, sau chiar prin rescrierile posibile, intreaga materie a revistei suna hasdeean.
Se deschid, dupa cum se vede, si in aceasta privinta o serie de alte intrebari, care, probabil, nu vor primi niciodata raspuns, ce accentueaza taina care inconjoara revista.
Când ne-am ocupat altadata de „Satyrul“, am subliniat indeosebi opiniile politice ale „redactorului“, adeziunea la „detronarea“ lui Cuza – dupa ce-i sustinuse toate infaptuirile – votul impotriva chemarii la tron a unui principe strain la tronul Principatelor si revenirea apoi la opinia generala a românilor, ca urmare a incercarii lui Ion (Nunuta) Rosnovanu de a desfiinta unirea, prin tentativa de a se inscauna ca domn al Moldovei.
Au ramas nerelevate – atât de noi, cât si de alti cercetatori – incercarile autorului de a se pronunta asupra sufletului românesc in totalitatea trasaturilor lui, din perspective multiple: filosofice, sociologice, artistice, caracterologice si – intre altele – chiar statistice, ca o reminiscenta a disciplinei predate cândva la Iasi – incercari ce imprima revistei o valoare cu totul deosebita, desprinsa de timp.
Am cita in acest sens articolele: „Caracterul poporului român din punct de vedere chinezesc“, „Proverburile române explicate pentru intelegerea chinezilor“, „Amorul in cronicile române“, „Cele mai vechi poezii satirice in limba româna“ si, in mod deosebit, „Limba româna“. Iar ca exemplificare in gradul cel mai inalt – atât a virtutilor spirituale, cât si a defectelor poporului român, cumulate intr-o singura personalitate – mentionam studiul „Nicolae Milesco-Spataru“.
Evident, nu avem de a face cu expuneri docte, cu analize savante sobre, si plicticoase, ci de sarje poznase, de dezvoltari cu mult patos, in hotarul artei, de foiletoane satirice, pornind, in genere, de la critica unor aberatii, cum este si cazul cel mai tipic, al articolului „Limba româna“.
Luând in raspar „teoriile“ fonetice ale lui Circa si Laurian2 („aceste teorii simetrice ca un circ si triumfale ca un laur“), din perspectiva unui strain (Puang-Hon-Ki) – deci, a unui om, cu privirea limpede – B. P. Hasdeu (dorind sa infatiseze „spiritul limbii“) pretinde ca alter-ego-ul sau chinez paraseste teritoriul foneticii (al literelor) si abordeaza spatiul lexicologiei (analiza cuvintelor).
Cu acest prilej, autorul facea doua marturisiri fundamentale – prima, ca „limba româna este fara comparatiune cea mai filosofica din toate câte se vorbesc pe fata globului“ si – a doua, ce anticipeaza preocuparile sale de la sfârsitul vietii, ca detine (citeste: doreste sa infaptuiasca) o opera in 33 tomuri, ce o va publica in curând“.
Asadar, savantul intentiona sa realizeze, inca de atunci, fara sa stie ca soarta ii destinase tocmai o asemenea menire, un dictionar in 33 de „tomuri“ – cam cât ar fi trebuit sa cuprinda in final „Etymologicum magnum romaniae“.
Spre a exemplifica „veritatile“ „ce tâsnesc la tot momentul din gura fiecarui taran românesc, fara ca sa le priceapa chiar acela ce le spune“, autorul extragea si comenta trei expresii ce premergeau, dupa opinia sa, cu sute de ani teoriile occidentale filosofice sau economice in voga.
„Ei bine! – scria el – românii au in gura teoria lui Bentham3 in toate zilele. De când exista limba româneasca: ne-bun, adeca rau, insemneaza româneste un om lipsit de minte. Prin urmare, bun vrea sa zica om cu minte“.
„Occidentul Europei – continua el – se mai lauda cu filantropii Saint-Simon, Fourier, Augustin Comte, Richard Owen, si altii, carora le venise in cap sa combata egoismul societatilor, aratând ca oamenii trebuie sa imparteasca frateste averile lor unii cu altii. Ei bine! – replica autorul utilizând un sofism – si aceasta exista de secoli in limba româna. Românul in loc de «n-am noroc» zice n-am parte. De pilda: n-am parte de câmpul meu, de calul meu, de casa mea, de munca mea… Deci, el nu considera nici un lucru ca o proprietate individuala absoluta: nu! el crede, ca are drept numai la o parte si, când i se intâmpla a pierde pâna si acest mic drept comunist, el striga cu durere: «n-am parte!»“.
In sfârsit: „Economia politica, o stiinta europee de tot noua, invata ca patria si averea sunt doua idei nedespartite. Ei bine! Limba româna o stie de mult si aceasta. In cartile vechi românesti, patria se numeste mosie, si mosia se mai numeste tot d-odata si proprietatea teritoriala, adeca averea cea mai principala, fondul…“
Interesant e ca, dupa ce demonstra „miraculoasa intelepciune a limbii române, fara pareche in lume“, autorul rasturna planurile, moralizându-si contemporanii. „Sa nu va grabiti insa – conchidea el, cu tristete, la capatul unui articol care trece treptat de la satirizarea desfiintatoare a unor ineptii filologice, la lauda suprema adusa limbii române vorbite – a va inchipui, ca intelepciunea românilor ar avea a face cu intelepciunea limbei lor! Ce ratacire! Limba zice, ca a fi bun este a fi cu minte, iar oamenii urmeaza a se rasfata in rautati! Limba zice, ca individul are drept numai la o parte din indestularile acestei lumi, fiind dator a le imparti cu altii, iar oamenii se desfateaza in rapiri si in jafuri! Limba zice, ca mosia e patria; iar oamenii isi vând mosiile la straini…“
Am staruit ceva mai mult asupra articolului „Limba româna“, intrucât el este emblematic pentru directia urmata de intreaga revista si pentru atitudinea generala a autorului, pentru subtextul tuturor materialelor din „Satyrul“.
Depasind faza experimentelor initiale: de implicare politica („România“); de comunicare de documente („Foaea de storia româna“, „Foita de istorie si literatura“); de afirmare literara multipla personala si de unire in jurul unui drapel a tuturor fortelor spirituale („Din Moldova“/ „Lumina“), de lupta cu toti, sub semnul razbunarii pentru nedreptatea alungarii de la Iasi („Aghiuta“), – savantul intrat in epoca marilor creatii, dadea in „Satyrul“ o mostra de ceea ce ar trebui sa fie presa literar-cultural-politica, de inalt nivel si de adânca gândire.
Luând ca punct de reper valoarea si configuratia ideativa doar a textelor explicit semnate de B. P. Hasdeu – cele mai multe deasupra a tot ce se scria in anii ’60 ai secolului al XIX-lea chiar si in Convorbiri literare – nu gresim, credem, afirmând ca „Satyrul“ nu-si mai gaseste replici de comparatie, decât partial tot in revistele savantului („Traian“, „Columna lui Traian“, „Revista noua“) si ulterior in marile publicatii de la inceputul secolului XX.
Poate ca sistarea aparitiei revistei sa se fi datorat, intre altele, si temerii de a nu-i cobori valoarea, prin materialele primite, o data cu imputinarea colaboratorilor.

Note:
1. Muzeul National al Literaturii Române, ms. nr. 2012, nedatat.
2. De a se zice in loc de „copilu peptenatu“ – „popillu pectinatu“, „schimbându-se c in p si p in c“ (dupa Laurian); de a scrie gaina „cel putin cu atâtia y câti pui poate scoate o closca: gayyyyyyyyyyyyna“ (dupa Circa). („Satyrul“, I, nr. 4, 27 februarie 1866, p. 2).
3. „Carele descoperi ca a fi bun este a fi cu minte“.
4. Sa nu mai existe, oare, nicaieri vreun numar nestiut, asa cum ne-a fost dat sa descoperim in cazul revistei „Aghiuta“? Caci nr. 16, ultimul cunoscut pâna acum, nu tradeaza in niciun fel ca n-ar mai urma nimic dupa el…

Un critic de referinta: Ovidiu Papadima

de I. Oprisan

Laudat în 1943-1944, la aparitia volumului „Creatorii si lumea lor“ (1943), între altele, pentru ilustrarea directiei gândiriste; criticat, în 1971-1972, la reeditarea substantial cernuta a editiei a II-a a cartii, sub titlul „Scriitorii si întelesurile vietii“ (1971), pentru îmbratisarea ideilor revistei, al carei cronicar a fost între 1932-1938, Ovidiu Papadima si-a avut, în pofida tuturor afirmatiilor, un drum propriu.
Cultul traditiei si al valorilor literar-cultural-morale românesti l-au atras de la sine catre revista ce devenise în epoca portdrapelul lor, trimitând spre publicare în paginile ei, în 1931-1932, înainte de orice text critic, poezii: „Stihuitorul plânge“ („Gândirea“, XI, nr. 11, noiembrie 1931, p. 453) si „Psalm“ („Gândirea“, XII, nr. 4, aprilie, 1932, p. 173). Alte poezii („Pace“, „Nostalgii“, „Oras„) semnate Ovidiu Papadima apareau în Gândirea, XIV, nr. 3, martie 1935, p. 127-128.
Nu se stie exact cum a ajuns Ovidiu Papadima cronicar al revistei conduse de Nichifor Crainic, în situatia cu totul exceptionala, de proaspat absolvent al Facultatii de Litere, care nu publicase mai nimic care sa-l fi impus drept critic.
Se pare, din câte deducem, ca a fost chemat – la recomandarea lui Dimitrie Caracostea – chiar de Nichifor Crainic, în calitate de secretar tehnic al „Gândirii“ si poate de cronicar, în clipa în care acesta se saturase de schimbarile asa de dese ale titularilor rubricii „Cronica literara“.
Întrebându-l odata pe profesorul Papadima daca Nichifor Crainic intervenea în textul „cronicilor“ sale, dânsul a evocat tocmai momentul în care – plin de emotie – i-a încredintat spre lectura primul foileton critic. Sub privirile sale, „redactorul“ a citit cu atentie textul dupa care s-a pronuntat scurt: „Da-l la cules!“, fara niciun alt comentariu. „Dupa aceea – a tinut sa completeze Profesorul – nu mi-a mai citit, în prealabil, niciun alt text. Îmi spunea doar, din când în când, ce ar trebui sa mai scriu pentru revista. Câstigase încredere“.
Cu toate acestea , în 1942, Nichifor Crainic marturisea, fara nicio referinta la Ovidiu Papadima: „Jinduim de ani dupa un critic, care, dedicându-se cu pasiune studiului literaturii, sa ridice în lumina dreapta adevaratele valori românesti ale artei contemporane. Criticul acesta n-a aparut înca“ („Gândirea“, XXI, nr. 8, august, 1942, p. 478).
El aparuse, daduse stralucire revistei, într-o sectiune deficitara – atât anterior, cât si posterior „ magistraturii“sale – dar plecase si Nichifor Crainic îl uitase.
Plecase din motive întemeiate – spre a beneficia de bursa Humboldt, ce i se acordase (1939-1941), dar nu avea sa mai revina în redactia revistei, dupa întoarcerea în tara, si nici sa mai colaboreze la ea decât absolut întâmplator, cu studiile: „Poezie – cunoastere etnica“ („Gândirea“, XXI, nr. 9, noiembrie 1942, p. 516-520 – extras din teza de doctorat) si „Peisajul interior în poezia lui V. Voiculescu“ (aparut în numarul omagial închinat poetului la împlinirea vârstei de 60 de ani, „Gândirea“, XXIII, nr. 9, septembrie 1943, p. 390-394).
De fapt, el parasea nu numai „Gândirea“ – de care se despartise între altii, si Lucian Blaga (una din personalitatile care-l recomandase pentru bursa) –, ci si critica literara ca atare, dedicându-se eseisticii, istoriei literare si folcloristicii (în calitate de secretar de redactie la „Revista Fundatiilor Regale“).
Acceptând sa sustina „cronica literara“ la „Gândirea“ (din iunie – iulie 1932) -, si din decembrie, acelasi an, si la „Calendarul“ – Ovidiu Papadima se sprijinea în demersurile sale pe viziunea sa proprie „instinctiv simtita si apoi din ce în ce mai lamurit“ consolidata, „organic“, – dupa cum marturisea în prefata la „Creatorii si lumea lor“ -, viziune întemeiata atât pe aprofundarea marilor valori literare române si straine, cu o speciala deschidere catre cultura populara, cât si pe buna cunoastere a miscarii literare si de idei europene la zi.
Despre calitatile lui de critic au scris multi, dar cel mai cuprinzator si cu mai multa obiectivitate le-a relevat D. Micu în monografia „Gândirea si Gândirismul“ (1975, p. 973): „Superior în mai multe privinte lui Octav Sulutiu, de pilda (de care, totusi, se vorbeste mai des), Ovidiu Papadima îndeplinea toate conditiile pentru a reprezenta disciplina într-o buna publicatie: pregatire profesionala temeinica, interes pentru fenomenul literar contemporan, spirit analitic ascutit, penetrant, dar de a formula. Substantiale, în majoritate, cronicile sunt, de regula , într-un stil limpede, alert… expresia, în interiorul lor, e sigura, terminologia precisa, vocabularul bogat, neologistic fara exces, rareori adulterat de câte un neaosism abuziv, de vreo vocabula prea plina de sucuri“.
Dorina Grasoiu – care a schitat un interesant portret de ansamblu al Profesorului în multiplele manifestari ale activitatii sale („Viata cartilor lui Ovidiu Papadima“, Editura Vestala, Bucuresti, 2004) –, adauga, îndeosebi, pentru definirea criticului „tonul bataios“, „atitudinea deloc concilianta“, „modul intransigent în care-si sustinea crezul“.
Cu asemenea calitati intelectuale si temperament, la vârsta marilor elanuri – avea 23 de ani când devenea cronicar dramatic si 29 când abandona critica literara – era firesc ca Ovidiu Papadima sa tinteasca foarte sus, în primul rând în privinta propriilor realizari si în al doilea rând în ceea ce priveste înaltarea literaturii române în întregul ei pe noi trepte valorice, între altele si prin implicarea mai profunda a criticii.
Cu ocazia diverselor cronici si articole, el si-a dezvaluit, fie direct, nemijlocit, fie indirect – prin critica modalitatilor neagreate – crezul si obiectivele.
Asa, de pilda, în articolul „Despre foiletonul critic, în legatura cu domnul Perpessicius“ (1937), Ovidiu Papadima nu numai ca definea genul de critica practicat („foiletonul critic“) – separându-l de critica „solemna“ de a doua instanta, exercitata pe valori recunoscute si de cronica literara (categorie noua, neînregistrata „la birourile populatiei literare“) -, dar îi releva si telurile, în cea mai mare parte, urmarite si de el: „Studiul critic – observa el – e întelegere; foiletonul e atitudine“… „studiul poate oscila, dar nu trebuie sa greseasca. Foiletonul e reactia imediata a opiniei critice; el nu trebuie, mai întâi de toate, sa lamureasca, ci sa aleaga“… ,,Criticul nu îsi poate aplica lentele mijloace de investigatie asupra tot ce apare… e necesara, în prealabil, o curatire sumara dar fara mila a terenului. E ceea ce trebuie sa faca foiletonul. El distinge imediat valorile de nonvalori, pentru ca apoi critica propriu-zisa sa se poata apleca în liniste si cu folos doar asupra celor dintâi. De aceea, foiletonistului critic îi trebuie nu solemnitate, ci gust, nu putere asociativa, ci hotarâre în distingeri. Un foiletonsistt poate gresi, dar nu trebuie sa sovaiasca. Foiletonistul e apoi omul timpului sau mai întâi de toate. El trebuie sa urmareasca, sa distinga pe lânga valorile supratemporale si acel material mediocru, dar util, care trebuie sa îngrase într-un anumit fel un anumit teren de creatie, ca din el sa poata rasari mai târziu opera perfecta care ne trebuie. Foiletonistul e în acelasi timp si animator, nu numai judecator. Pozitia lui e, deci, extrem de dificila! Se cer o suma uriasa de energii, de multe ori aproape imposibil de înmanuncheat: entuziasm de animator si judecata severa în alegere; simtul valorilor definitive si privirea sigura a câmpului întreg de creatie, cu lipsurile lui care trebuiesc împlinite, chiar prin întruchipari mai putin desavârsite la început; finete în întelegere si hotarâre brutala în sentinta“; „impulsivitate unei lupte de afirmare sau de respingere“…, „aptitudine pentru functia de semnalizator la raspântii“…, „curaj“.
Toate aceste „cerinte“ se stravad în foiletonistica lui Ovidiu Papadima, fara ca ele sa îmbrace decât accidental forme radicale.
Caci, desi îl critica pe Perpessicius – în cronicile caruia credea, ca atitudinea se transfigurase în abilitatea, de a nu nega categoric decât rareori si de a respinge laudând – cronicarul „Gândirii“ nu apasa nici el prea tare mâna, scriind în genere cronici echilibrate în termeni urbani, cu relevarea corecta, atât a calitatilor si valorii, cât si a lipsurilor.
În acest sens, putem afirma ca Ovidiu Papadima a fost unul dintre cei mai importanti si mai exigenti critici, nu al unui numar restrâns de scriitori, ci al întregului câmp literar; judecatile sale fiind la fel de oneste si de obiective, chiar si fata de autorii din cercul ,,Gândirii“, desi la vremea respectiva s-a insinuat ca ar fi fost partinitor cu ei.
Încât, pe buna dreptate observa D. Micu ca „Ovidiu Papadima se dovedeste un recenzent impartial, care judeca aparitiile literare în functie de realizarea intrinseca fara a le face rabat, din consideratie pentru autori. Tratamentul este acelasi pentru toti: consacrati si începatori, colaboratori ai „Gândirii“ sau spirite fara nicio afinitate cu gândirismul“. (A se vedea larga demonstratie a lui D. Micu privind sferele cuprinderii scriitorilor de cele mai diverse orientari – de la G. Calinescu, M. Sadoveanu, Lucia Demetrius si Dan Petrasincu, la G. Ibraileanu, Victor Papilian, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Dragos Protopopescu, V.I. Popa, G.M. Vladescu, Ion Iovescu, G. M.-Zamfirescu, N.M. Condiescu, Gib. I. Mihaescu etc. Presupusa evitare de a scrie despre operele unor mari personalitati – Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, etc. – e falsa, întrucât chiar daca nu le-a recenzat cartile – si aceasta datorita , fie tiparirii lor în perioadele de temporara încetare a aparitiei „Gândirii“, fie, probabil, interdictiei impuse de Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima s-a referit la ei si i-a avut mereu în vedere în circumscrierea întregului literaturii vremii. Pe de alta parte, era aproape imposibil pentru un critic sa scrie – fie si în opt ani – despre toti autorii contemporani.)
Aplecat asupra paginilor scrise -, atunci si mai târziu – profesorul Papadima se detasa de conjunctural si devenea slujitor doar al Adevarului. Evident, nu al adevarului absolut – greu de atins -, ci al adevarului constiintei sale de moment si al impresiilor trezite de lectura, fapt pentru care judecatile sale si-au pastrat în cea mai mare parte valabilitatea peste timp.
Sugestive ni se par si criteriile de apreciere valorica a operelor adnotate.
Fundamentale sunt pentru Ovidiu Papadima, ca, de altfel, pentru toti criticii anteriori si de generatie, „regulile de aur“ ale artei , cum le numeste la un moment dat cronicarul: sinceritatea – în orice caz lipsa artificialitatii – seninatatea si linistea, transmise de clasicism, implicarea coordonatei spiritual-transcendente, desavârsirea exemplara a formei, originalitatea – daca nu în sine a temelor si motivelor, macar tratarea lor aparte -, infuzarea creatiei, mai cu seama în poezie, cu întrebari si îndoieli, constructia armonioasa a întregului, reliefarea pregnanta a personajelor, în cadrul prozei, evitarea banalitatii, a discursivitatii si lipsei de sens etc.
Dincolo de toate aceste grile ale frumosului si perfectiunii, si de raportare a noilor aparitii la marile valori universale – cu mult mai frecventa decât s-a crezut în cronicile literare ale lui Ovidiu Papadima – criticul aducea în plus un mod propriu de întelegere a literaturii, întrevazuta ca un raspuns la „marile întrebari ale vietii si lumii“ ca o „atitudine în fata cosmosului“.
O asemenea viziune nu lipsea si nu lipseste, de altfel, la niciunul dintre esteticienii artei pure si cu atât mai putin la criticii români ai autonomiei esteticului, de la Maiorescu la Calinescu, Streinu, Cioculescu, oricât de sofisticate sunt sistemele, caci nimeni nu poate sustrage Arta curgerii Timpului, localizarii în Spatiu – fie si imaginar-fabulos – si penetrarii în substanta ei – chiar si în cele mai autenticiste însiruiri de documente si jurnale – a razei transcendentale, a acelei straluminari de „dincolo“, fara de care întregul e lipsit de valoare. Numai ca toate acestea sunt mascate, ocolite ingenios, adumbrite, lasându-se sa apara în prim plan doar asa-zisa arta pura.
Ovidiu Papadima – în ton, desigur, cu aspiratiile „Gândirii“, dar înainte de toate în virtutea propriei viziuni – a avut curajul sa ceara „creatorilor“ si altceva: sa-si lege operele de credintele stramosilor – în ce priveste relatiile interumane si cu Divinitatea – si sa-si iubeasca patria si trecutul, în privinta ancorarii în spatiu si timp. .
Pentru acest criteriu „etico-etnic“ care-l singulariza , Ovidiu Papadima a fost stigmatizat de confrati, punându-i-se sub semnul întrebarii întreaga activitate critica, desi o asemenea grila era luata în discutie doar atunci când criticul era convins ca se afla în fata unei valori artistice minime sau a posibilei împliniri viitoare a autorului în ramele artei veritabile. (Exemplele de apreciere a unor lucrari din perspectiva preponderent etica sunt rarisime. Ne gândim la romanul „La hotarul dintre veacuri“, de Gala Galaction, în care valoarea literara e confuz evidentiata, în detrimentul „seninei lumini etice“ – prin care criticul îl apropia de „Herman si Dorothea“, de Goethe, si la „Republica disperatilor“, de G.M. Vladescu – dimpotriva, aspru criticat sub aspectul valorii artistice, dar acceptat, compensatoriu, în final, pentru „aceasta putina si încurcata lumina, în acest areopag de bestii care e literatura noastra de azi“ – e drept, nu în calitate de critic, ci în aceea de cititor).
E adevarat ca la aceasta au contribuit, poate mai mult decât cronicile literare propriu-zise, în cadrul carora urmele criteriului etico-etnic sunt difuze, daca nu chiar invizibile, declaratiile autorului din prefata la „Creatorii si lumea lor“: „o afirm aici raspicat – nota el sfidator, desi nu invoca în niciun fel criteriul ca atare – pentru a da înca o data prilej habotnicilor paznici ai sacrei izolari si puritati estetice sa ma tintuiasca în singurateca mea erezie“.
De asemenea, nu în mica masura, a slujit impunerii unei asemenea idei ajustarea în acest sens a cronicilor prin titlurile date în volum, fata de titlurile neutre sub care fusesera publicate în presa.
Se pare ca Ovidiu Papadima a tinut sa apara mai mult decât era în realitate adept al criteriului etico-etnic, pe care, e drept, îl slujea, dar neostentativ.
Importanta, desigur, pentru judecatile formulate – prin care a confirmat valoarea unor opere ale epocii interbelice sau a deschis noi perspective de întelegere a lor (am mentiona, de pilda, opiniile cu totul noi despre Camil Petrescu, V. Voiculescu, L. Blaga, Ionel Teodoreanu, Ion Pillat, Radu Gyr, V. Papilian s.a.) – critica lui Ovidiu Papadima ni se releva, la o lectura noua, chiar mai însemnata sub aspectul îndrumarii tinerilor scriitori, directie în care, atât foiletonistica vremii , cât si cea urmatoare, nu a facut si nu face nimic.
„Sfaturile“ criticului, prin care încerca sa dezvaluie începatorilor adevarata cale catre adâncimile propriului lor suflet, sa releve acele zone pe care s-ar cuveni sa le exploateze daca vor sa realizeze ceva durabil, ni se par interesante nu numai pentru cei în cauza, ci pentru oricine, constituind adevarate lectii de maiestrie artistica, dezvoltate pe baza unor exemple concrete.
Tendinta „îndrumarii“ era asa de înradacinata în obisnuintele criticului, încât el nu se sfia sa-i conseieze chiar pe unii scriitori de renume ai timpului: M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu.
Nu numai ca-i îndruma pe confratii, în viitorul carora credea, dar îi si urmarea de la o aparitie la alta, insistând cu noi observatii, relevându-le evolutia creatiei lor în sensul dorit sau, dimpotriva, semnalând, dezamagit, involutia: cazul B. Iordan, Dan Petrasincu, Lucia Demetrius, s.a.
Fie ca afirma ceva sau neaga, cronicile lui Ovidiu Papadima se afla într-o continua polemica cu ceilalti critici contemporani, autorul întrevazându-si „magistratura“ ca o lupta pentru impunerea, fie a directiilor dorite, pe care le considera stimulatorii literaturii române, fie a unor personalitati mai putin mediatizate, fie, în sfârsit, pentru readucerea în atentia publicului a unor mari figuri ale trecutului în opera carora descoperea deschideri neobservate pentru mai buna întelegere a sufletului românesc.
Dupa cum, în cadrul acelorasi dispute, el aluneca usor si chiar cu placere în teoretizari de cea mai diversa natura, ce imprima cronicilor sale o nota distinctiva, cu totul aparte.
În acelasi sens, am remarca frecventa tendinta a cronicarului de a-si înalta observatiile de la cazurile concrete – ale unor opere si autori – la ansamblul literaturii române, de la începuturi pâna în contemporaneitate, sau doar asupra literaturii interbelice, în cadrul careia se pare ca e primul care a dezvoltat ideea de „generatie literara“.
Însa mai mult decât orice, Ovidiu Papadima a fost un „moralist“, încrezator în forta verbului care poate corija sau schimba profund traiectoriile creatiei unor personalitati si chiar cursul întregului fenomen literar.
Cronicile sale, niciodata prea aspre – desi asa le-ar fi dorit – dojenesc fara sa supere deschizând scriitorilor noi perspective de întelegere a înzestrarii lor.
Uneori – ca în cazul cronicii la editia B.P. Hasdeu a lui Mircea Eliade – el îsi dezvaluia public rosturile „ascuns-formative“ ale criticilor sale anterioare: „Sunt fericit ca pot însemna aci un entuziast elogiu pentru atât de putin linistitul, înca, autor al „Întoarcerii din rai“, cu atât mai mult cu cât pâna acum nu am putut face niciodata aceasta fara multe reticente si adesea am pus asprimea pe care o merita nu atât în raport cu ceea ce d(omnia) sa realizeaza, cât cu ceea ce uita“.
Din pacate, tocmai cronica acesta releva ca Profesorul era un idealist. Caci nici Mircea Eliade nu a abandonat „ratacirile“„pe drumurile aproape inutile ale alchimiei asiatice“ care l-au dus catre realizarea monumentalei „Istorii a credintelor si ideilor religioase“ – si nici ceilalti scriitori nu si-au schimbat radical destinul artistic.
Totusi, dincolo de efectul direct provocat de reactiile critice ale lui Ovidiu Papadima asupra scriitorilor însisi, ele reprezinta „foi de temperatura ale epocii“– cum le numea chiar autorul -, de care trebuie sa se tina seama în reevaluarea continua, atât a operei ,,creatorilor“ în sine, cât si a perioadei interbelice în ansamblul ei, în care ei au trait.
„Martor“ al acelui trecut, devenit de mult istorie, de care nu ne putem apropria si pe care cu atât mai putin îl putem întelege în toata complexitatea, contradictiile si realizarile lui, Ovidiu Papadima ne ofera, prin ansamblul cronicilor sale; –, „cu judecatile de atunci, unele drepte, altele poate infirmate de trecerea timpului“, izvorâte din adâncul sufletului sau influentate ,,de orientarea revistelor la care a colaborat, mai ales în ceea ce priveste accentul pus pe etnic si derivatele lui „, cum le privea el însusi, în 1971, spre a le salva – o importanta punte de acces.
Speram ca valorificarea întregului patrimoniu de cronici, eseuri si studii istorico-literare lasate de Ovidiu Papadima, în cea mai mare parte în presa, va contura mai clar statutul unui critic de referinta si va aduce noi lumini asupra epocii dintre cele doua razboaie.