Cele mai recente consideratii asupra colectiei “Basme fantastice romanesti”, de I.Oprisan: Viorica Niscov, “Esti cat povestesti”

Încă din 1966, O. Bîrlea (I, p.72) atrăgea atenţia că specia devine din ce în ce mai anacronică, iar povestitorii din ce în ce mai rari. Cu toate astea, s-a văzut, culegeri înfăptuite în ultimele decenii ale secolului trecut au dat la iveală importante feluri de basme aflate încă în circulaţia folclorică. S-ar fi zis însă că erau ultimele pulsaţii, chiar dacă încă robuste, ale unui organ care, în ansamblu, dădea semne evidente de oboseală şi derută. Şi totuşi. O surpriză de proporţii, asupra căreia ne vom opri mai pe larg: apariţia (2002-2009) a unsprezece volume de Basme fantastice româneşti, culese de I.Oprişan pe bandă magnetică între 1984 şi 2008, transcrise cu scrupul filologic şi însoţite de prefeţe lămuritoare şi de indici.
Avem în faţă foarte probabil cea mai bogată colecţie de naraţiuni populare din câte există la noi, publicată de un singur culegător şi reprezentând un moment de răscruce în istoria povestitorului: cinci sute optzeci şi două de naraţiuni ( din toate speciile populare în proză, dar cu accentul pus pe categoria basm cu subspeciile sale) adunate de la o sută şaizeci de povestitori din aproape toată ţara (cu excepţia Banatului), inclusiv de la români originari din Bulgaria, Basarabia, Albania, Grecia (respectiv aromâni şi meglenoromâni).
De o mare varietate de subiecte, desfăşurate cu o amplitudine mai degrabă medie, dar în cadenţe iuţi şi abrupte, cu un fantastic stufos, încadrate de formule bogate, pe tiparele cunoscute, naraţiunile din această colecţie, mai cu seamă cele fantastice, cultivând neobişnuitul uluitor, detaliul înflorit, numele cu rezonanţe stranii, însă la o primă lectură impresia unei fantezii exuberante, pornite să transgreseze la tot pasul limitele impuse speciei de stereotipie. Şi s-ar zice că nu e vorba atât de poveşti inedite sau cu elemente nemaiauzite – în definitiv, variantele la un tip dat ale unor povestitori înzestraţi au mai întotdeauna o anume doză de inedit -, ci de faptul că, pe de-o parte, unităţile logico-semantice din care e alcătuit basmul nu mai sunt articulate ierarhic, ci cumva aglutinate pe modelul creşterii alveolare a fagului. De unde, o anumită centrifugare a materiei epice şi impresia, cel puţin pentru un număr reprezentativ de naraţiuni, că firul lor epic poate fi tăiat sau poate fi lungit oricât (v.de pildă, „Ipidean Împărat” – II). Pe de altă parte, cauzalitatea strânsă pe o schemă dată a basmului tradiţional ajunge în cazul unor texte să fie parţial blocată. Bunăoară, prejudiciul care-l afectează pe binefăcătorul eroului este, în „Inimă putredă” (III), înlăturat de acesta din urmă, dar înlăturarea nu-i mai atrage cuvenita răsplată (mâna fetei), ci un act arbitrar, cvasi punitiv (alungarea din casă). Tendinţa de slăbire a articulaţiilor funcţionale ) constatată în grade variate la mai toate culegerile începând din deceniul al şaptelea), de împănare a poveştii cu motive „oarbe”, înlesneşte lansarea unor jerbe de imagini şi scene în derulare imprevizibilă şi rapidă. Aşa încât, dacă în unele basme structura tipologică răzbate, totuşi, prin suprafaţa afectată de inovaţi, în altele, iar acestea par să fie majoritare, complicaţiile nuvelistice, schimbările rapide ale locului acţiunii, uneltirile perfide, deznodămintele succesive amânate configurează trame epice în care stereotipia nu mai e decât o reminiscenţă. Sunt însă şi naraţiuni a căror structură eterogenă vădeşte o capacitate remarcabilă de sudare coerentă a părţilor. Astfel, basmul „cu Vişină” (II) este constituit din tipul „mamei/sorei trădătoare” (ATU 315 The Faithless Sister) şi o poveste în care eroul rupe în bucăţi Nevoia, babă rea, care îi sileşte pe oameni s-a legene şi care-şi bate fata până ce o miceşte într-atât, încât să încapă într-o cutie. Basmul despre „câmpul de aramă arat cu boii năzdrăvani” (ATU 532* The Magic Ox) are drept primă parte o naraţiune nuvelistică, iar drept final uciderea nevestei trădătoare şi obţinerea alteia dintr-un peştişor (I „Galben-Bou”).
Efectul de surpriză produs de contaminarea tipurilor de naraţiuni, indiferent dacă atestate sau nu, este întărit de o inventivitate frenetică la nivelul individualizării personajelor, obiectelor şi acţiunilor fabuloase: la Munţii Vineţi, împărăţia Frumoasei Lumi – un fel de amazoană nevăzută care taie tot ce-i iese în cale, dă din mâini şi din picioare când doarme şi stă liniştită când e trează – e populată doar de trei grădinari, un cocoş, un iepure şi un cal (II „frumoasa lumii, Viteza lumii”): bărbatul năzdrăvan, trădat de nevastă, se face un armăsar de flori care se hrăneşte cu mâncare gătită (II „Stan, feciorul lui Gorgan”); Spic-de-Grâu, băiatul zămislit prin înghiţirea unor boabe de grâu are oase de grâu care strălucesc prin piele (III „Spic-de-Grâu”); morţii sunt flori, cel care-i învie plăteşte cu viaţa; sub o movilă e un copac, sub copac intrarea într-un oraş subpământean condus de un împărat al cărui tată e antropofagul de trei sute de ani, care apare doar seara, la „oţel”, ziua hălăduind ca balaur la cişmeaua Nouă Izvoare (I „Voinicel de flori în revărsat de zori”). Ca şi în cazul antologiilor Vrabiei, Păun-Anghelescu, Bilţiu ori a colecţiilor lui M. Robea, se vede şi aici că, atunci când nu e vorba de forme de-a dreptul corupte (cazul basmului „Pipăruş, Urechi de capră”, în care protagonistul se face frate de cruce cu fetele de împărat spre a le împiedica să şi-l dispute ca posibil bărbat – VII), inovaţia lucrează energic la nivelul motivelor, cu păstrarea funcţiilor lor. Bunăoară, prin faptele imposibile cerute pretendentului la mâna fetei de împărat, cu rostul de-a-i proba acestuia puterea, figurează aducerea unei căruţe muzicale ale cărei roţi au nouăzeci şi nouă de spiţe şi fiecare spiţă nouăzeci şi nouă de viersuri (I „Mustaţă de aur, Barbă de mătase”), iar printre „sarcinile de pierzanie”, destinate uciderii protagonistului, aducerea „pomului raiului, puiu cântător şi bobul mărgăritar”, denumirea excentrică pentru un copac care hrăneşte pe lumea cealaltă păsările cu cioc de fier şi care ţipă când e smuls (I „Pomu raiului, puiu cântător, bobu de mărgăritar”); ca agent al zămislirii nu e întotdeauna un bob de piper, o frunză sau o floare. El poate fi, sinecdocţial şi magic, şi o „înjurătură”, de fapt o adresare licenţioasă (II „Povestea cu 99 de zmei”).
În numeroase cazuri asistăm la relaxarea sau chiar anularea caracterologiei fixe a personajelor de basm, efect parţial al calificărilor afective: voinicii leşină când văd fete frumoase, tovarăşul năzdrăvan plânge, implorându-şi fratele de cruce să nu îmbrace hainele otrăvite; un zmeu numit Mustaţă-de-aur, barbă-de-mătase îşi ameninţă tatăl cu sinuciderea dacă nu-l dă afară, viu şi nevătămat, pe binefăcătorul său înghiţit; feciorul de împărat se ruşinează să se lase scăldat de mama perfidă: „Măi, mămică, mi-e ruşâne să-mi faci tălică baie”. Precum şi la decontextarea unor detalii motivice şi plasarea lor în locuri cu care întreţin raporturi de incongruenţă (aceste „mărci” ale povestitorului contemporan se pot observa şi la ultimele colecţii discutate mai sus, cu deosebire că în cazul de faţă ele sunt mai pregnante). Astfel, nu voinicul, ci zâna se duce să ia apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii cap în cap (II, 49); nu împăratul, ci tatăl zmeilor îl trimite pe protagonist, la instigarea sfetnicilor invidioşi, s-o aducă pe Zâna Zânelor; după cum Muma Pădurii nu mai este, precum îndeobşte, iremediabil malefică, ci este cea care o ajută să nască pe împărăteasa ajunsă cu pântecele până-n tavan, promiţându-i pruncului îndărătnic, ce nu vrea să vină pe lume, pe Fata născută din piatră (II, 75); iar ursitoarele nu mai vin să ursească doar la prunci nou-născuţi, ci şi la tineri căsătoriţi (II, 80); tot aşa, mama zmeilor, care nu poate muri decât de propriul ei paloş, se preface într-o fată de 15 ani cu care trăieşte voinicul şi pe care izbuteşte s-o ucidă punând-o să se urce într-un păr, de unde cade în vârful paloşului(I, 251).
Corelativ cu mutaţiile survenite în fixitatea categorială a personajelor sunt şi schimbările care apar în direcţia intensificării expresivităţii. Un exemplu recurent îl constituie scenele „tari”, mai cu seamă în episoadele de pedepsirea răufăcătorilor, dar nu numai. Drept inovaţie în raport de pedepsele tradiţionale (legarea de cozile armăsarilor, tăierea, arderea şi spulberarea cenuşii, ordalia) pare să fie aici autofagia punitivă: corpurile sunt ciopârţite cu încetul, sărate şi bucăţile date spre consumare chiar torturaţilor (II „Stan, fecioru lu’Gorgan”). Sau: Bivolon e un monstru care sfarămă în dinţi ţeste de oameni, iar fata de împărat e silită să-i scarmene între măsele ca să-i scoată resturile osoase(I „Bivolon”). O inventivitate imagistică notabilă face dintr-un episod banal şi rezolvat de obicei expeditiv o scenă de film horror: tovarăşul credincios căsăpeşte un balaur cu nouăzeci şi nouă de capete şi stivuieşte bucăţile tăiate, iar sângele urcă în casă până la genunchi, în aşa fel încât fata, sculându-se dimineaţa din pat, nimereşte în balta de sânge, şi „când a zbierat o dată s-a aprins casa” (II „Fata născută din piatră”).
Lexical abundă combinaţiile particularizante dintre expresia neaoşă, foarte adesea trivială în basmele din sudul ţării, şi cuvântul firesc, uneori în forme improprii ori degradate: voinicul se duce la „salvatorul lui reciproc”; curtenii rămân „stupefianţi” aflând că ginerele împărătesc e de neam bun, Ionel s-a „amorizat” de pasărea-zână, calul era „aşa de diplomat, ştia toate”, împăratul ţine o „conferinţă” în grădina publică fiindcă i s-a furat fata, Margareta cu ochii de marmură etc.
Şi aici, recuzita modernă, localizările, modurile de actualizare a situaţiilor narative gen „tat-so a cumpărat, a dat ordin la muzica a mai bună, muzica regimentului a lui 23 Slatina, aşa spunea tata” sau adresările către culegător, precum „alt arap sălbatic, să reţâi minte, domnu Oprişan!”, toate particularităţile curente, cum s-a văzut, ale basmelor culese în ultima jumătate de secol, conferă o patină de autenticitate, chiar dacă subţire, unor întâmplări care, din perspectiva naratorului şi a auditorului său de astăzi, sunt dotate cu un grad maxim de irealitate. Căci, dacă în anii şaizeci ai secolului trecut (v.infra) s-au mai putut înregistra opinii foarte nuanţate în legătură cu credibilitatea fabulosului, de astă dată declaraţiile informatorilor , consemnate de culegător la finele naraţiunilor, converg toate, cu puţine excepţii, în ideea că nimic din cele povestite nu este adevărat. Un prag pare să fi fost astfel depăşit. Una din aceste excepţii provine de la un povestitor din Dâmboviţa, în vârstă de 54 de ani la data înregistrării (1989), care, întrebat ce crede în privinţa adevărului cuprins în povestea sa, răspunde, poate nu întâmplător, parafrazând cea mai răspândită formulă de început a basmelor fantastice: „Eu cred că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit” (II, 61).
Un aspect eminent al acestui corpus îl constituie dialogul dintre culegător şi informatori care încheie, cum spuneam, majoritatea naraţiunilor. Prin conţinut şi dimensiune, o noutate în editarea de texte folclorice la noi. Căci nu e vorba de obişnuitele casete „tehnice”, de genul celor care însoţesc culegerile tipărite în ultimii şaizeci de ani, prezente şi acestea, şi nici de biografii-portrete de povestitori, ci de glose substanţiale din care aflăm nu doar opinia informatorilor despre cutare motiv, episod sau personaj din povestea istorică, ci şi despre credinţe şi obiceiuri aferente, despre sursa şi circulaţia locală a basmelor, despre rostul povestitului. La întrebarea de ce se mai spun basme dacă oamenii nu cred că sunt adevărate, povestitorul meglenit ion Manole răspundea în 1988 cu gravitate filozofică: „Omu’e veşnic dornic de necunoscut” (II, 13). Uneori răzbat la suprafaţă elemente din imaginarul mitic al povestitorilor (zmeii se fac din acei care înghit piatra nestemată coagulată din spuma şerpilor încăieraţi; capetele balaurului sunt prinse de-a lungul corpului şerpesc), acestea redimensionate, nu o dată, ingenuu pe tiparele experienţei nemijlocite: băiatul născut de nevasta Soarelui nu poate fi decât „un Soare mai micuţ”. Alţi povestitori, profitând de prilej, evocă crâmpeie din propria existenţă, aflate în doar vag raport cu basmele mai înainte povestite, dar constituindu-se în mărturii preţioase de viaţă şi mentalitate, pe de-a parte, în nuclee bine conturate de memorata, pe de alta. În fine, alţii, precum înzestratul Nicolae Burtilă, deapănă aici alte naraţiuni fabuloase sau legendare, îşi istoriseşte vise sau colportează întâmplări auzite. Astfel încât aceste dialoguri, în care povestitorii intră nemijlocit în scenă, alcătuiesc un halou explicativ, confesiv şi narativ în jurul naraţiunilor care le preced, sporindu-le acestora prin feedback valoarea de document personal irepetabil. Faţă de fişele povestitorului din anexa Antologiei Bîrlea sau de cele din colecţiile Robea, pe de-o parte axate pe biografie, repertoriu şi portretizarea, pe de alta întocmite mai tehnic, potrivit unei strategii prealabile, riguros întocmite mai tehnic, potrivit unei strategii prealabile, riguros observate, convorbirile din colecţia Oprişan se coagulează în primul rând ca nuclee metatextuale, articulate de povestitorii însişi şi desfăşurate, aparent, liber pe firul asociaţiilor de idei.
Cu această culegere ne aflăm la o distanţă considerabilă de colecţiile clasice, cuminţi, evoluând mai mult sau mai puţin previzibil pe tiparele statornicite şi improvizând în limite moderate, dar ne aflăm în continuitatea culegerilor importante din ultimii cinzeci de ani (Nijloveanu, Vrabie, Robea, Păun-Angelescu, Bilţiu, Canciovici). În legătură cu care rămâne valabilă, în spiritul, nu şi în litera ei, caracterizarea pe care G. Călinescu o făcea cu cinzeci de ani în urmă unui basm cules încă din 1913 şi în care „oniriscul dezorganizat, suprarealistic, colorismul desfrânat, pitorescul excesiv, proprii de de altfel şi fabricatorilor de basme, duc la bizarerie şi, în termeni literari vorbind, la demenţial”.
Ebuliţia imaginativă din textele colecţiei Oprişan, amalgamarea de elemente provenind din tipuri diferite şi caracterul lor în mare măsură atipic pot sugera ideea că e vorba de o primă atestare a unor plăsmuiri noi, în parte inventate ad hoc, care îşi dibuie drumul incert printre reminiscenţe de şabloane remodelate potrivit unor norme strict personale sau, dimpotrivă, de poveşti degradate prin circulaţie, chiar dacă policrome, pe punctul de a ieşi din uz. În condiţiile reducerii drastice, după chiar spusele informatorilor, a ocaziilor de povestit (vezi şi mai sus), invenţiile, abaterile de la stereotipie, improvizaţiile nu par să mai aibă şansa de a se fixa şi a deveni tradiţie. Culegătorul însuşi observa cu obidă, la numai trei ani de la apariţia celui de al treilea volum al colecţiei sale, prefaţa la cel de al cincelea, intitulată semnificativ „Un ochi râde şi altul plânge”, că: „Din păcate, optimismul pe care ni-l manifestăm în prefaţa primului volum (2002), privitor la supravieţuirea speciei, trebuie să-l atenuăm, cel puţin parţial […]. Cercetătorul e nevoit astăzi să parcurgă spaţii imense pentru a-i descoperi pe ultimii supravieţuitori, despre care uneori nici membrii familiei lor nu ştiu dacă posedă repertorii bogate de basme, întrucât nu i-au mai auzit producându-se de cel puţin două decenii”. Pe de altă parte, tendinţa către stabilitate pare, totuşi, şi în aceste condiţii să opereze, cel puţin la nivelul aceluiaşi povestitor. Culegătorul înregistrează în câteva rânduri de la acelaşi informator, la intervale variabile de timp, aceeaşi poveste, iar rezultatul arată că textele obţinute se raportează unele la celelalte ca variante ale aceleiaşi structuri de bază. Un alt argument de luat în seamă în favoarea unei posibile perpetuări, un timp indefinibil, chiar a poveştilor în care combinaţiile motivice ecranează schema tipologică, ar fi acela furnizat de câteva basme cu grad ridicat de insolit povestite de Vasilica Zamfir, care însă nu sunt inedite. Ea le-a povestit în forme, dacă nu identice, în tot cazul foarte asemănătoare, între 1970 şi 1975, alcătuitorilor culegerii Folclor din Dâmboviţa. Basmul „cu trei împăraţi” (I) apare acolo cu titlul „Copiii la pustietate”; „De-ar fi coroana la mine, aş juca şi mai bine” (I) se regăseşte sub titlul „Tipăruş”; „Ion Voinicu” (II) sub acela de „Ion Săracu”; „Cu oarba din Pădure” (II) are un început identic cu „Copiii negrilor”, iar „Dimancea-Bucăţică dă carne”(V) este aproape identic în ambele colecţii.