Informatii extraordinare sau legende?

Informatii extraordinare sau legende?
de I. Oprisan

Sunt cunoscute tensiunile existente intre G. Calinescu si Ion Vitner, impus de organele puterii comuniste ca sef al Catedrei de Literatura româna moderna de la Universitatea din Bucuresti, in locul marelui profesor si, concomitent, ca director adjunct stiintific in coasta directorului titular al Institutului de Istorie Literara si Folclor al Academiei RPR, autorul monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini pâna in prezent“ (1941). Scrisorile trimise de G. Calinescu medicului dentist, metamorfozat peste noapte in profesor de literatura la cea mai importanta Universitate a tarii, nu au iesit inca la iveala, dar aluziile pe care le face I. Vitner la ele, in epistolele expediate celui pe care-l „supraveghea politic“, releva ca acestea nu par sa fi fost altceva decât simple mesaje protocolare, comunicari de informatii sau convocari la diverse sedinte.
Distantate sufleteste sunt si scrisorile de raspuns ale lui I. Vitner, catre G. Calinescu, desi expeditorul afecteaza respectul si chiar afectiunea.
In acest context al vestilor mai mult sau mai putin seci – redactate, banuim, cu multa infrânare de sine de catre G. Calinescu –, profesorul primea o epistola iesita din comun de la partenerul sau de corespondenta, care vibreaza de emotia stirilor in posesia carora intrase si pe care tinea sa le comunice imediat, celui mai indreptatit sa ia decizia fireasca, autorizata. Caci pâna si cei cu picioarele adânc infipte in pamânt sunt uneori in stare sa se emotioneze in preajma tainelor care inconjoara marile personalitati si care, intâmplator, ii ating cu aripa lor inefabila.
Aflând – nu stim exact in ce context special si de la cine anume – despre posibilele urme documentare eminesciene in Bucovina si, mai ales, de o virtuala opera a poetului incredintata lui Alexandru Vlahuta, ce ar fi urmat sa fie publicata abia dupa o suta de ani de la moartea sa (in 1889 – deci exact la revolutie), I. Vitner ii scria lui G. Calinescu:

„Stimate tov. profesor,
Aflu de la o studenta a noastra, care acum este profesoara la Câmpulung (Suceava) ca acolo s-ar afla un Dr. Garcis, a carui bunica a fost ruda apropiata a lui Eminescu. De la aceasta bunica, Dr. Garcis are fotografii inedite, documente si obiecte ale lui Eminescu, pe care nu vrea sa le dea Academiei, dar ar putea fi convins sa le fotografieze (sau fotocopieze) pentru noi.
De asemenea, aceiasi studenta imi comunica o poveste cu caracter oarecum fantastic, dar care ar trebui poate luata in seama. Prof. I.D. Stefanescu, ginerele lui Vlahuta, ar fi in posesia unui manuscris al lui Eminescu pe care acesta l-a daruit lui Vlahuta, cu mentiunea expresa de a nu fi publicat decât peste o suta de ani de la moartea sa (?!).
Am tinut sa va impartasesc aceste informatii. Asupra continutului lor veridic sunteti singurul in masura a da un verdict.
Cu drag,
Ion Vitner“

Nu se cunosc reactiile profesorului Calinescu fata de stirile din scrisoarea nedatata semnata I. Vitner, ce s-a pastrat in arhiva sa (astazi in patrimoniul Institutului de Istorie si Teorie Literara, ce-i poarta numele). Dar faptul ca, in aprilie 1958, Directorul Institutului intreprindea cu cercetatorii o lunga calatorie in Nordul Moldovei, ajungând, intre altele, la Ipotesti, Botosani, Bacau si Suceava, poate fi interpretat ca o incercare personala de tatonare a informatiilor.
De altfel, la inceputul anilor ’60 ai secolului trecut, el il trimitea pe G. Muntean sa scotoceasca Arhivele Statului din Botosani, de unde acesta a adus peste o suta de documente, utilizate partial de G. Calinescu in ultima editie aparuta in timpul vietii sale din „Viata lui Mihai Eminescu“.
Privite la rece, informatiile comunicate lui I. Vitner de fosta studenta a Facultatii de Litere din Bucuresti par pâna la un punct plauzibile, daca cel care le-a transmis nu le va fi deformat. Caci acolo, in Nordul Moldovei, au ramas multi prieteni, colegi si rude de-ale lui Eminescu, care au trait pâna târziu dupa Primul Razboi Mondial. Gala Galaction a reprodus, in 1924, amintirile unui fost conscolar al poetului, iar Leca Morariu si V. Gherasim au adus numeroase informatii noi privitoare la biografia lui M. Eminescu, vorbind ei insisi de o alta fotografie a poetului (in afara celor cunoscute), care nu s-a mai publicat.
Când profesoara de la Câmpulung a invocat, intre documentele pastrate de dr. Garcis, de la bunica sa fotografiile inedite, va fi avut in vedere, poate, fotografiile de familie colectionate de acesta si nu neaparat fotografii personale ale lui Eminescu.
Cu totul iesita din comun e, insa, stirea ca poetul ar fi lasat un manuscris menit a fi publicat peste o suta de ani de la moartea sa. Dar ea se inscrie, daca nu in logica realului, cel putin in logica legendarului. Mitul poetului de geniu – national – isi autoplasmuieste astfel, in fantezia admiratorilor, alonjele vesnicei reinnoiri. Si publicul asteapta mereu imbogatirea operei sale.
Dupa cum, speranta descoperirii de noi creatii bântuie intreaga literatura universala, pâna la a se transforma intr-o tema literara romanesca de larga circulatie – a pseudomanuscriselor ce fac obiectul multor opere, indeosebi romantice.
Dar daca, totusi, in ,,povestea cu caracter oarecum fantastic“ – cum se exprima I. Vitner – se ascunde un sâmbure de adevar?
Sa nu se uite ca Schliemann a descoperit Troia, dupa trei mii de ani, pornind de la legende

B.P. Hasdeu – 175 de ani de la nastere; Un nume sinonim cu o enciclopedie de Dumitru Matala ;Rigoare si genialitate de I. Oprisan

B.P.Hasdeu: Rigoare și genialitate
Articol aparut in Bucurestiul literar si artistic/ 17 feb 2013

Când ne gândim la B.P.Hasdeu ca istoric, ne vin în minte, oarecum de la sine, lucrările sale fundamentale : Ioan Vodă cel Cumplit (prin care unul dintre cei mai mari voievozi români, strănepot al lui Ștefan cel Mare, a fost scos din ceața anonimatului și din negura ponegririlor cronicarilor dușmănoși pentru faptele sale anti boierești) și mai ales Istoria critică a românilor (operă singulară, de sondare a trecutului cel mai îndepărtat al neamului, prin intermediul unei metode neutilizate până atunci și prea puțin după aceea – a căutării răspunsurilor în tainele încifrate în straturile limbii).
Dar uităm — chiar și ca specialiști — „patul germinativ” din care au crescut ele, respectiv munca de scormonire a arhivelor și de publicare a izvoarelor păstrate în țară și în străinătate, din secolele 13-18, sau cercetările întreprinse inițial direct, iar mai târziu prin intermediari, în cealaltă arhivă națională – în aceea a tradițiilor istorice și a cutumelor ,,dreptului românesc”, păstrat cu sfințenie în toate „vlahiile” și recunoscut ca atare, secole de-a rândul, de statele pe teritoriile cărora românii își duceau viața.
Setea aceasta de documente, de darea lor la lumină, de ordonarea și asimilarea lor critică, l-a frământat încă de la primele pagini tipărite (iar manu-scrisele dau semne de preocupări încă mai vechi).
Nu spunea el, oare, în programul uneia din primele sale reviste (Foița de istorie și literatură, 1860) că, „în scrierea istoriei sunt trei operațiuni succesive și neînlăturate: culegerea datelor, deslușirea lor în parte și, în fine, clădirea edificiului”?
În virtutea acestei logici a cercetării, nu considera el, oare, cu luciditate că „până azi, noi n-am putut încă trece nici chiar prin cea întâia din aceste trei operațiuni” și chiar dacă recunoștea existența unor „oarecari începuturi”, ele i se păreau că „sunt fără legătură, încât cel mai pătrunzător n-ar fi în stare să le strângă în un lanț”. Și concretiza : „Întrebați-ne : Cine au fost dacii? Cum strecura-tu-s-au românii prin înrâurirea mezevului? Care fost-au cauzele migrațiunilor române? Când și sub cine statornicitu-s-au țările noastre? Și câte altele. Noi vom răspunde sau prin niște sisteme deșănțate, sau prin tăcere”.
Visând să fie el însuși arhitectul care să „înorânduiască” „într-o singură și măreață întregime” datele „întrunite și prelucrate”, B.P.Hasdeu își propunea ,,a pregăti calea unei istorii române, întru care am videa schimbăciosul tablou al vieții noastre naționale în o armonioasă legătură cu viața omenității”.
Cert este că primele sale publicații Foaea de storiă română și Foița de istorie și literatură, pe lângă direcția precizată prin chiar titlurile lor, dădeau la lumină un bogat florilegiu de documente și mai presus de toate, o metodă nouă de tipărire și interpretare a acestora. A se vedea în special lungul serial Negoțiul moldovan sub Alecsandrul Bunul, în care, pornind de la „nărăveala”, contractul de comerț încheiat de domnitor cu solii neguțătorilor din Lvov (Liov), autorul reușea să evoce captivant și totodată perfect documentat întreaga viață social-politică, culturală și economică a țării de la începutul secolului al XV-lea.
Deși insera numeroase „izvoare” inedite în revista Din Moldova (Lumina) și chiar în Satyrul, B.P.Hasdeu atingea un moment de vârf al publicării documentelor în cadrul revistei Arhiva istorică a României finanțată de Ministerul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice (1864-1866), desființată în 1866 de C.A. Rosetti, și reînființată în 1867-1868, din cauza valorii ei de excepție, de către Parlamentul României.
Gândită ca un corpus al tuturor mărturiilor istorice încă nepublicate, revista, cu apariție săptămânală, le includea în funcție de aflarea , descifrarea și interpretarea lor de către autor, oarecum la întâmplare, urmând a fi ordonate ulterior de savant în ordine strict cronologică sub formă de repertoriu, ceea ce, din păcate, nu s-a mai întâmplat.
Cităm două din multele autoprezentări ale publicaţiei: „Arhiva istorică a României este menită a reproduce cu timpul, treptat, unul cate unul, toate documentele inedite sau publicate, pământene şi străine, privitoare la istoria română, de la epoca cea mai veche şi până la anul 1800 exclusiv”. Sau : Prin strângerea la un loc a cât mai multor izvoade, „ documentele ca şi vocabulele” câştigă „prin gruparea lor într-un « dicţionar » complet, prin care, până aici, noi nu suntem încă decât la litera A”.
În afara axului cronologic, schiţat de tabela ordonării documentelor în funcţie de data lor, revista urma să se încheie sau să fie jalonată periodic de o serie de anexe precum „indicele limbistic” (cuprinzând cuvintele române din documentele slave), indicele onomastic (cuprinzând toate numele proprii, personale şi locale) şi indicele etnografic – index rerum ( „cu enumeraţiunea tuturor instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice”) alcătuind la un loc un adevărat „registru analitico-cronologic”, atât de necesar unui asemenea vast instrument de lucru.
După încetarea definitivă a apariției Arhivei istorice a României (1868), savantul își continua activitatea de editare a documentelor istorice în revistele Traian și Columna lui Traian (până în jurul anului 1872), când va fi considerat, probabil, că a realizat un documentar suficient pentru a trece la elaborarea Istoriei critice a românilor (operă care îi mai sperie încă pe cercetători prin dimensiunile ei ciclopice, neegalate în proporții nici de ultima sinteză academică în 10 volume).
Numirea, în 1876, ca director al Arhivelor Statului, îi dădea posibilitatea marelui om de știință să-și desfășoare viața chiar între documente, din care nu înceta să extragă ce i se părea mai important, spre a le publica în Revista Nouă (1887-1896) sau spre a da substanță, prin formele de limbă și sensurile lor, articolelor din Magnum Etymologicum Romanie și din restul scrierilor sale, inclusiv din cele artistice.
Dacă sintezele de istorie propriu-zisă au stârnit reacții nu întotdeauna favorabile, deși partizane, opera de scoatere din afunduri a dovezilor incontesta-bile privitoare la dăinuirea noastră din veac pe aceste locuri nu a fost negată niciodată. Ba dimpotrivă, a fost considerată, cu perfidie, drept superioară —pretext de a i se nega savantului geniul creator.
Cernând ce e de cernut, e cazul să relevăm astăzi, când se împlinesc 175 de ani de la nașterea istoricului, nu numai schelăria arhitectonică proiectată, de o măreție neegalată, ci și pietrele scoase din afunduri spre a o înălța, pietre ce le-au folosit tuturor celor ce i-au urmat.
Și nu în ultimul rând, se cuvine a evidenția exemplul muncii sale personale, a dăruirii neprecupețite în slujba aflării adevărului, precum și metoda utilizată, ce impune deopotrivă – astăzi ca şi atunci – rigoare și genialitate.

I.OPRIȘAN

Istoria ca poveste si sinteza

Istoria ca poveste si sinteza
Articol aparut pe 31:01:2013, in sectiunea Cultura literară/ Cultura
AUTOR: I. OPRISAN

N. Iorga, Istoria universala. Prolegomene, vol. I-III: Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane, Editura Saeculum IO, 2012, 592 pag., 24 lei

Pusa la index, într-o lunga perioada, dupa asasinarea savantului, opera lui N. Iorga nu a mai stat, ca înainte de 1944, la dispozitia oricui, si generatiile postbelice au pierdut imaginea de ansamblu asupra creatiei celui mai mare istoric român.
S-a pierdut, mai ales, ideea ca N. Iorga este nu numai un istoric al trecutului românesc, ci si un mare, un foarte mare cunoscator si judecator al fenomenului universal.
De aceea, republicarea uneia din importantele lui exegeze impune o cât de sumara privire asupra lucrarilor de aceasta natura lasate de el.
Cine urmareste vasta bibliografie „Nicolae Iorga 1871-1940“, I, alcatuita de Barbu Theodorescu (1976), nu poate sa nu observe ca tânarul student, doctorand si profesor se afunda efectiv în arhivele occidentale, parcurgându-le, rând pe rând, spre a se documenta, în legatura cu istoria româna, dar si asupra problemelor fundamentale ale istoriei universale.
Cele doua lucrari – de diploma si de doctorat: „Une collection de lettres de Philippe de Mézières“ si, respectiv, „Thomas III, Marquis de Saluces, étude historique“ – sunt simple mostre, prevestitoare ale viitoarelor sinteze.
Ca profesor suplinitor (din 1894) si apoi titular al Catedrei de istorie medie, moderna si contemporana de la Universitatea din Bucuresti, se întelege ca atentia sa se îndreapta staruitor asupra perioadei medievale, mergând cu documentarea catre zilele noastre.
Sintezele încep sa apara, la început, ca urmare a unor comenzi: „Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen“, I-II (1905) si „Geschichte des Osmanischen Reiches nach den Quellen dargestellt“, I-V, 1908-1913 (aparute în seria „Geschichte der Europäischen Staaten“, coordonata de A.H.L. Heeren, F.A. Ukert, W. v. Giesebrecht si K. Lamprecht) si „The Byzantine Empire“, 1907.
Din proprie initiativa, savantul abordeaza spatiul european si universal în trei faze distincte, ca metoda si profunzime.
La solicitarea Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, N. Iorga elaboreaza – în cea dintâi etapa – doua istorii succesive, pentru uz didactic: „Istoria universala sau istoria lumii“ (1905), cu titlul schimbat de la editia a II-a, 1908: „Istoria universala sau istoria lumii, dupa caderea Imperiului Roman de Apus“, I (476-1648) – reeditata în 1909, 1912, 1919, 1924, 1929, 1933, 1935 – si „Istoria lumii în vremurile mai noi, de la Ludovic al XIV-lea pâna astazi“, 1907, reeditata în 1913, 1919, 1924.
Desi scrise cu implicatii usor literare si cu tendinta de a trage pentru copii unele învataminte folositoare, cele doua „istorii“ nu se departeaza de esenta ideilor strict stiintifice ale savantului, dovada si autoaprecierea favorabila, la reeditarea volumului I, în 1933, a tot ce înfatisase înca din 1905: „Aceasta carte“ – scria el în prefata „Pentru cetitorii maturi si pentru profesori“ din fruntea volumului „Istoria universala sau istoria lumii dupa caderea Imperiului Roman de Apus“ – „e o parte din istoria universala cu a carei predare sunt însarcinat de acum patruzeci de ani si pe care o cunosc dupa izvoarele însesi, asa cum am înfatisat-o mai de curând s1920-1928t, în cartea «Essai d’une synthèse de l’histoire de l’humanité» (patru volume). Evul mediu l-am scris la treizeci de ani. Atunci am gâcit multe lucruri pe care, pe urma, le-am stiut prin îndelungate cercetari, care mi-au dat încredere în cercetarea mea. Revazând astazi cartea, am avut putin de schimbat si de adaus, ceea ce înseamna ca sintezele, daca sunt facute cu chibzuiala, dureaza… Rar ceruta ssi chiar înlocuita de Minister «de compilatii usoare»t – eu as fi înlaturat-o daca as fi gasit ca o alta lucrarea organica pe aceeasi baza, a izvoarelor, o poate substitui“.
Gândul elaborarii unei istorii universale stiintifice i se contura lui N. Iorga – poate si ca urmare a scrierii celor doua manuale – dupa 1910, într-o a doua etapa, dupa publicarea volumului teoretic de îndrumare a studentilor si, evident, a cercetatorilor, „Generalitati cu privire la studiile istorice“, 1911, în care erau reluate lectiile de deschidere „Despre conceptia actuala a istoriei si geneza ei“ (1894) si „Despre utilitatea generala a studiilor istorice“ (1894) – fragment din „Introducere în studiul istoriei“ – precum si discursul de receptie la Academia Româna, „Doua conceptii istorice“ (1911). Adauga: „Frumusetea în scrierea istoriei“, „Cum se scrie istoria“, „Moralitatea si armonia istoriei“ si „Ideile în istoria universala“.
Framântarile sale de moment, cu arcuire spre viitor, transpar si din comunicarile tinute la cel de al treilea Congres international de la Londra (martie 1913): „Bazele necesare unei noi istorii a evului mediu (Les bases nécessaires d’une nouvelle histoire du moyen-âge)“ si „La survivance byzantine dans les pays roumains“ (prima fiind, de altfel, preluata în editia a II-a a volumului „Generalitati cu privire la studiul istoriei“, 1933).
Noutatea acestui al doilea proiect o constituia abordarea istoriei universale pe mari felii spatiale europene si mondiale, ce dadeau structura volumelor: „Chestiunea Rinului. Istorie a Europei apusene în legatura cu aceasta chestie“ (1912); „Chestiunea Dunarii. Istoria Europei rasaritene în legatura cu aceasta chestie“ (1913); „Chestiunea Marii Mediterane. Istorie a Europei de Miazazi în legatura cu aceasta chestiune“ (1914) si „Chestia Oceanelor“ (1919).
Întru totul sugestiv e ca sectiunile de istorie universala circumscrise nu sunt întrevazute ca niste calupuri închise, ca felii de viata în sine, ci într-o perpetua interactiune, atât între ele, cât si a fiecareia dintre acestea cu sferele vecine mai largi.
Asa, de pilda, „Chestiunea Dunarii“ trata, în fond, chestiunea mult extinsa a Imperiului Rasaritean, aflata totodata în conexiune cu „Chestiunea Rinului“ – ceea ce implica abordarea obligatorie a „Istoriei Europei“ în întregul ei.
Autorul chiar releva în precuvântarea la „Chestiunea Marii Mediterane“ ca, întrucât „Apusul european (respectiv „Chestiunea Rinului“) a atârnat adeseori de Rasarit… de câte ori problema Dunarii câstiga importanta, de atâtea ori problema Rinului pierdea din importanta sa, aceleasi puteri luându-se dintr-un loc si ducându-se într-altul si Ludovic al XIV-lea putând merge la Rin, când austriecii seraut ocupati la Dunare“.
„Pe de alta parte, «Chestiunea Mediteranei» implica nu numai problemele europene (lupta pentru stapânirea marii din antichitate pâna în jurul anului 1800), ci si pe cele mondiale, din momentul în care «marea vie» îsi pierde întâietatea în fata Oceanului Atlantic, care, el însusi, si-ar putea-o pierde în favoarea altuia dintre oceanele planetei.“
De la conflictele interstatale, N. Iorga trecea, în aceasta schita de istorie, la conflictele zonelor geografice.
În sfârsit, în ultima încercare de sinteza istorica, de dupa 1920, savantul se oprea la nodulii nu numai conflictuali, ci si regeneratori, asiguratori de unitate ai vechiului continent, urmarind acele linii de forta care au impus echilibrul european de dupa caderea Imperiului Roman de Apus pâna în contemporaneitate, întâi în vasta lucrare în patru volume „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“ (1920-1928) si apoi în seria „Prolegomene de istoria universala. Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“, vol. I-III, 1921-1922.
Ideile de aici, pe care le vom prezenta ceva mai departe, strabat toate celelalte scrieri ale istoricului – sute de articole, comunicari, studii si volume scrise dupa razboi – atât despre imperiile medievale, cât si despre imperiile, tarile si natiunile moderne si contemporane precum: Albania, America, Anglia, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Turcia, Tarile Scandinave, Ungaria s.a.
S-ar putea ca „Istoriologia“, ultima sinteza a istoriei universale la care savantul lucra la Sinaia, când a fost ridicat de legionari si asasinat, apoi, la Strejnic (Prahova), sa reprezinte – date fiind împrejurarile apocaliptice, atât pentru el, pentru tara, cât si pentru lume –, o privire înca si mai profunda decât tot ce a scris asupra derularii umanitatii.
La ea medita înca mai demult si-si dezvaluia gândurile în „Cuvântarea la deschiderea Institutului pentru Studiul Istoriei Universale“ (1 aprilie 1937).
Conform marturisirilor sale, savantul se distantase de teoriile lui Lamprecht, pe care le privea drept „metaistorie“ si urma sa-si conduca demersurile doar „pe liniile“ care strabat „toata dezvoltarea omenirii, alcatuindu-se“ în „sisteme“ asa precum le-a prezentat în „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, pe care intentiona „s-o prefaca într-o mare istorie universala în româneste“.
„Începusem“ – declara el în aprilie 1937 – „cu obisnuita istoriografie si am ajuns“ la „aceasta conceptie de unitate absoluta a vietii omenesti, în orice margine de spatiu si timp, la ceva care ni se pare nou si pe care l-am intitulat… istoriologie“.
Considera însa ca „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, de la care pornea, avea nevoie „de multe schimbari, mai ales pe baza starilor de spirit si a introducerii, dar potrivit cu singurul lor rol si al altor natiuni, lasate acolo la o parte“.
Altadata, recenzând „Storia universale“, 1932-1938, a istoricului italian Barbagallo, îi acorda o mare însemnatate, întrucât i se parea ca ofera o stearsa concretizare a ceea ce visa sa reprezinte „mult dorita“ sa opera fundamentala.
Din pacate, din ambitiosul proiect nu a ramas, în forma redactata, decât prefata (batuta la masina de scris), iar restul – în simple note si reflectii de lectura privitoare la primul volum: I „Preistoria“, II „Egiptul“, III „Mesopotamia“, IV „Civilizatiile Asiei anterioare“, V „Siria, Fenicia, Palestina“, VI „Popoarele arice“, VII „Bazinul Egeean“, VIII „Grecii“, IX „China“, publicate în volumul „Materiale pentru o istoriologie umana. Fragmente inedite“, editie îngrijita de Liliana Iorga, cuvânt înainte de D.M. Pippidi, Bucuresti, 1968.
Ca o ultima informatie privitoare la marile sinteze ale lui N. Iorga asupra istoriei universale, relevam originalitatea deschiderii de catre savant – exact în perioada de vârf a încercarilor sale de exegeze profunde ale periplului civilizatiei umane – a unei perspective inedite asupra lumii prin intermediul literaturii, a cartilor, în ultima instanta a ideilor.
„Se poate scrie“ – nota el în 1916, în prefata la „Carti reprezentative în viata omenirii“, vol. I – „într-o anumita forma istoria universala pe baza nu a faptelor, ci a cartilor, fiindca, fara îndoiala, ca si cartile pleaca din anumite fapte, dar tot mai mult faptele pleaca din ideile care sunt emise în carti“.
Si relua, mai departe ideea, accentuând-o: „Sunt unele cazuri în care faptele influenteaza teoriile, le produc, le deter-mina, le justifica în falsitatea lor, în imoralitatea lor strigatoare si revoltatoare. Cu toate acestea, daca este sa alegem, între fapte si între idei, ceea ce este mai însemnat… ceea ce exista în ordinea faptelor pleaca din ce s-a enuntat, din ce s-a codificat si raspândit pe deosebite cai, în domeniul ideilor“.
Si încheia cu o marturisire fundamentala privitoare la cel mai scump – la acea ora – proiect al sau de viitor: „Acest lucru m-a îndemnat sa încep studii ce vor dura mai multi ani de zile, fiind pentru mine o pregatire cu privire la acea istorie universala pe care cred ca as putea s-o scriu inspirat de alte idei decât cele obisnuite si având, în orice caz, un alt plan decât planul cu care se scriu de obicei acele întreprinderi de librarie ori testamente de profesori care s-au consacrat în tot timpul vietii lor acestei materii“.
*
Desi, în 1937, visa înca la forma ideala a istoriei sale universale, iar asasinii îl rapeau (în 1940) de la masa de scris unde elabora tocmai aceasta carte, N. Iorga dadea –, în paralel cu „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, I-IV, 1926-1928 si „Dezvoltarea asezamintelor politice si sociale ale Europei“, I-III, 1920-1922 – lucrarea pe care o consideram ca întruchipeaza în gradul cel mai înalt, din câte a realizat autorul, absolutul, desigur niciodata tangibil.
Ne referim la „Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“ (I, „Papi si împarati“, 1921; II, „State si dinastii“, 1922 si III, „Revolutii politice si întregiri nationale“, 1922, publicate sub titlul modest: „Prolegomene de istoria universala“.
Lucrarea e, întradevar, o altfel de „sinteza“ a istoriei universale decât tot ce se scrisese pâna atunci.
Autorul nu consemneaza pur si simplu derularea timpului istoric, an dupa an, atent sa nu omita vreun eveniment, indiferent de ecoul lui în sens restrâns sau mai larg, ci urmareste cu asiduitate liniile ce dau sens întregii istorii, de la caderea Imperiului Roman de Apus si pâna la Primul Razboi Mondial, inclusiv.
Chiar în haosul navalirilor barbare, care nu numai ca au perturbat, dar au distrus si dezmembrat vechiul imperiu, încât Roma devenise o ruina neînsemnata, având un episcop desemnat de Bizant, N. Iorga începe sa caute elementele, disparate deocamdata, din care vor rasari mugurii structurii vechi reînnoita, întrucât în viziunea sa lumea medievala nu e „o varietate de natiuni, în sensul modern“, „ci o unitate de organizare si mai ales de constiinta, iar aceasta unitate nu e decât termenul ultim al unei dezvoltari a societatilor antice“.
De altfel, savantul ne dezvaluie înca de la începutul volumului I, „Papi si împarati“, ideea ferm constituita pe care doreste s-o demonstreze prin evenimentele aduse ca argument. „În aceasta serie de cercetari“ – scria el – „nu este alta intentie decât aceea de a urmari legaturile ce exista între Biserica, tot mai mult subsumata în traditia monarhica papala, si între acel Imperiu care, oriunde ar fi, are acelasi caracter, aceeasi semnificatie si cuprinde în sine acelasi drept“.
Ca urmare, N. Iorga înfatiseaza renasterea Romei, prin lupta continua a papilor cu Bizantul (Imperiul Roman de Rasarit), de unde acestia primesc pâna târziu confirmarea, iar când urbea eterna devine suficient de puternica, îsi cauta si-si creeaza propriul imperiu de sprijin, imperiul apostolic, în Imperiul lui Carol cel Mare, care întruchipeaza prototipul imperatorului medieval.
De aici încolo, istoria reprezinta o lupta neîntrerupta pentru întâietatea puterii între imperialismul religios papal (Biserica organizata ca monarhie mondiala) si imperialismul laic.
Istoria devine o incredibila poveste a confruntarilor si împacarilor dintre cele doua puteri universale, a excomunicarii împaratilor si a înlaturarii papilor prin antipapi, a razbunarilor împotriva imperatorilor si a umilirilor tip Canossa a împaratilor, a târârii unor papi de catre altii la judecati sinistre dupa moarte (cazul papei Formosus), a pendularii capilor religiei catolice între imperiul propriu si cel Rasaritean pentru a-si atinge tintele dorite, sau a unirii autoritatii apostolice cu Imperiul de Apus spre a darâma Imperiul de Rasarit, de care se rup prin actul din 1054, respingând numeroasele încercari ale Bizantului de reunire.
În sfârsit, cruciadele catre Sfântul Mormânt si oricare alte cruciade devin mijloace de refacere momentana a unitatii europene între papi si împarati si un nesfârsit izvor de motive narative folclorice, care au îmbogatit literatura universala.
Interesant e ca savantul accentueaza cât poate originea si rolul roman al Imperiului în istoria continentului, subliniind, pe de o parte, atât însemnatatea rosturilor italiene în imperii cu împarati germanici, care nu-si puteau atinge atributele apostolice decât cu includerea cetatilor si apoi a regatelor italiene, iar pe de alta, relevând tendintele „imperiale“ ale „regalitatii italiene“ sau „traditiile imperialiste“ ale Frantei – mergând pâna la imperiul lui Napoleon I, în care vedea o reînviere romana a Imperiului împotriva celorlalte imperii contemporane – Austriac, Britanic, Rusesc.
Atacate din Sud, din Est, din Nord, Imperiul Occidental si Regatul Apostolic al Ungariei (creat cu scopul câstigarii la crestinism a populatiilor barbare) îsi pierd treptat puterea si însemnatatea, facând loc, în Renastere, altor elemente de unitate continentala.
Ele sunt expuse în volumul al II-lea, „State si dinastii“, care înfatiseaza viata Europei de la mijlocul secolului al XIV-lea pâna în preajma Marii Revolutii Franceze (1789).
În locul formei esentiale – Imperiu/ Papalitate, ce perturbau si pacificau viata continentului –, perpetuata cu puteri diminuate, se contureaza noi forme, de durata sau cu existenta trecatoare, care contribuie în mai mare sau mai mica masura la unitatea lumii europene si la mentinerea acelui echilibru de forte ce asigura pacea si bunastarea.
În ordine cronologica, sunt invocate, astfel, coalitiile crestine antiturce (încheiate în cea mai mare parte cu esecuri, din cauza duplicitatii aderentilor la liga: cazul Venetiei si al Greciei, de pilda) si „spiritul Renasterii“ (de fapt „cultura Renasterii“, care s-a raspândit uluitor de repede în spatiu).
Ca produse directe ale Renasterii sunt amintite doua tipuri umane, principele si diplomatul, care domina cu egala putere viata publica, alaturi de papi si împarati, contribuind atât la unificarea ei, cât si la statornicirea acelui echilibru de forte.
În perspectiva comportarii bivalente, transmisa de modelul italian al „Principelui“ lui Machiavelli, sunt judecati de autor o serie ampla de personalitati, în rândul carora, pe lânga Carol Quintul, de pilda, sunt amintiti si Huniazii (Ion si Matei Corvin), sultanii Mahomed al II-lea si Soliman Magnificul, precum si domnitorii Stefan cel Mare, Vlad Tepes si mai ales Petru Rares, care reuseste sa-l învinga pe Aloiso Gritti, un exponent rasat al „noului tip“ impus de Renastere.
Sunt evidentiate, apoi, în sprijinul argumentarii întreprinse de catre autor: dezvoltarea sentimentului national (care duce la crearea unor ligi potrivnice ori de câte ori o tara „întrece o anume masura a puterii sale“) si proliferarea unui anumit tip de „misticism religios“, exemplificat de „miscarea populara“ a lui Girolamo Savonarola, ars pe rug, care, dupa „alaiurile flagelantilor“ si dupa Giovanni di Capistrano, manifestase pentru „îndreptarea oriunde a moravurilor si spre coborârea claselor bogate si influente catre poporul în suferinta si parasire“, cum o va face în curând Luther, care „întelegea sa lucreze, pe baza simplicitatii umile a Bibliei, nu numai pentru o tara si un neam, ci pentru crestinatatea întreaga“.
„E vorba, de fapt“ – explicita istoricul aducând în discutie si alte elemente de unificare a Europei – „si de cautarea unei noi teorii a relatiilor dintre cetateni si stat. Acest misticism religios, politic si social se poate pune, deci, ca forma de unificare a societatii contemporane, alaturi de Renastere, de crearea noilor tipuri politice, ale «principatelor» si de tentativa lui Carol al VIII-lea de a da o alta viata, sprijinita pe puteri reale, fantasmei vechiului imperialism, începând cu aceasta Italie, care se parea ca doreste din afara un nou stapân“.
Cu multa subtilitate, evidentiaza savantul, între altele, rolul imens jucat în unificarea spiritelor de „viata de curte“, care se împleteste cu „noua unitate de cultura“ si cu pastrarea echilibrului european prin practica diplomatica.
E admirabila descrierea Palatului de la Versailles ca o închisoare în care stau sub supraveghere nu numai supusii directi ai Regelui Soare, ci si reprezentatii curtilor straine.
De asemenea, observatia ca hegemonia continentala cucerita de Ludovic al XIV-lea s-a realizat prin „înflorirea stralucitoare si bogata a civilizatiei de curte“.
Prin raspândirea europeana a modelului curtii franceze si a tot ce atârna de ea, ca limba si chiar filosofie, N. Iorga considera ca, în pofida deosebirilor la nivelul de jos, la nivelul superior (al clasei dominante), Europa formeaza o singura natiune, ea s-a mondializat, fata de Evul Mediu, când modelele apusene nu treceau hotarele catolicismului. „Noua unitate de cultura“ – nota el – „merge pâna la Urali, se înfunda în lumea musulmana si trece Oceanul la continentul nou“.
În sfârsit, savantul atragea atentia asupra „idealului de libertate“, care devine tot mai puternic spre finele veacului al XVIII-lea, prin filosofie, beletristica si arte.
Istoricul deschidea astfel calea spre substanta celui de al III-lea volum, „Revolutii politice si întregiri nationale“, cautând radacinile ideologiei revolutiilor de la 1789, 1830, 1848 mult mai înainte decât au facut-o altii si privind foarte critic filosofia lui Montesquieu, Voltaire, Rousseau.
Abordând marile chestiuni ale Revolutiei de la 1789, autorul priveste critic ideologia care a dus la moarte numerosi oameni nevinovati, si vestejeste internationalismul demagogic, care a capotat în fata sentimentelor patriotice trezite în toti sustinatorii ei de invazia trupelor straine în Franta.
N. Iorga credea chiar ca viata cazona a revolutionarilor, în lipsuri si suferinte, a desteptat în ei sentimente cu mult mai înaltatoare decât cele propovaduite, ce au constituit atât elementele noi, umaniste, de apropiere între oameni, dar si de încredere în puterea lor.
„Regimul militar al armatelor revolutionare“ a pregatit, de fapt, ostasii invincibili ai omului de geniu, Napoleon, cu care acesta a cucerit Europa.
Staruind îndelung asupra faptelor de arme ale lui Napoleon I Bonaparte si asupra constituirii noului sau imperiu pe elemente romane (franco-italiene), ca o reînviere a stravechii structuri a Imperiului Roman, N. Iorga prezinta, cu ochii spre trecut, adevaratele motive ale atitudinii asa de hotarâte ale vechilor imperii împotriva Imperiului napoleonian. Era reactia Europei vechi împotriva celei noi.
Pacea de la Viena a linistit – dupa autor – doar pentru scurta vreme continentul, ce avea sa fie bântuit de noi revolutii, care reafirmau pretutindeni unitatea europeana a aspiratiei spre libertate democratica, dar mai ales catre independenta nationala.
Concomitent cu judecarea ideilor secolului al XIX-lea, de la 1789 pâna dupa încheierea Primului Razboi Mondial, savantul credea ca singurul liant cu adevarat puternic, care a determinat propasirea continentala a fost „solidaritatea economica“. Odata rupta, ea a declansat marele razboi între blocurile coagulate în functie de interese.
Pledând pentru refacerea legaturilor economice, istoricul dezvaluia atât primejdiile pentru viitor, cât si posibilele solutii.
Dar apropiindu-se prea mult de epoca în care traia, savantul iesea din ramele istoriei clasate si intra în zonele sociologiei si politologiei.
E, de altfel, pericolul oricarui istoric care paseste nepermis în prezent.
*
Privita în ansamblu, lucrarea aduce foarte multe puncte de vedere noi, mai ales în spatiul medieval, stapânit de savant autoritar.
Faptul se stravede, între altele, si stilistic, în îngramadirea unui numar impresionant de personalitati si în curgerea nu o data eliptica a frazelor, din dorinta de a-i mentiona pe toti (sau pe cât mai multi) din cei implicati în diversele evenimente.
Uimeste, de asemenea, pentru perioada respectiva, numarul imens de documente chemate în sprijin, cele mai multe vazute direct, la surse – tinzând spre epuizarea lor.
Cu totul alt stil ne întâmpina în volumul al doilea si în parte în cel de al treilea. Textul e mai aerisit, expunerea mai clara si întrucâtva mai profunda.
De la acribia stiintific învederata – poate si în ton cu studiile dedicate epocii de catre savantii superspecializati –, N. Iorga trece la stilul cvasieseistic, frumos rotunjit pe probleme si capitole –, care au pâna la un punct o anume individualitate – fara a renunta în niciun fel la osatura argumentativa necesara.
Dincolo de aceste observatii, care nu privesc substanta însasi a cartii, lucrarea se citeste de oricine, chiar de un necunoscator al istoriei, cu interes si placere, ca o poveste si totodata ca o sinteza a ceea ce a fost si nu se mai poate schimba.

Destinul frant al unui folclorist

Destinul frant al unui folclorist
de I. Oprisan

Lazar Saineanu reprezinta un caz cu totul aparte în cadrul culturii române de la sfârsitul secolului al XIX-lea.
Daruit cu o putere intelectuala si cu o forta de munca iesite din comun – care au impresionat –, el a avut sansa de a fi apreciat si de a intra, pe merit, în gratia unor mari personalitati, din sfere nu o data opuse, precum: B. P. Hasdeu, Al. I. Odobescu, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Mozes Gaster, G. I. Ionnescu-Gion si multi alti profesori ai vremii.
În orice caz, a ramas memorabila prietenia si chiar simpatia parinteasca cu care l-a înconjurat si sprijinit B. P. Hasdeu, pâna la a-l considera între cei mai apropiati „ucenici“ ai sai. „Ca istoric, ca filolog, ca lingvist“ – rostea el, în 1887, când îi încununa lui Lazar Saineanu lucrarea de diploma „Încercare asupra semasiologiei limbei române“ cu Premiul „Hillel“ de 5.000 lei – „las si eu trei „ucenici“, de care am tot dreptul de a fi mândru: unul, d(omnul) Tocilescu, este astazi coleg al meu, si as dori ca si ceilalti doi, d(omnul) Bianu si d(umnea)ta, sa-mi fiti, de asemenea, colegi cu o zi mai curând“.
Savantul facea chiar gestul, condamnat în epoca, de a-l desemna pe tânarul studios, întors de la Paris, drept suplinitor (fara numirea ministeriala) al catedrei sale de la Facultatea de Litere din Bucuresti (când, dupa moartea fiicei sale, a cerut sa se retraga un timp în singuratatea gândurilor sale).
Nu-i de mirare ca, în asemenea conditii de sprijin profund din partea unor vârfuri ale spiritualitatii nationale, Lazar Saineanu îsi desfacea petalele cu tot ce avea mai bun, îmbratisând, în stil hasdeean, realitatea abordata – cultura româna – dintr-o multitudine de perspective: istorica, filologico-lingvistica, folcloristica, sociologica, cu continua raportare comparatista la fenomenele similare straine, din imediata apropiere sau mai departate.
E demn de retinut, de asemenea, ca tânarul savant avea în vedere, în cercetarile sale, românitatea în totalitatea ei si nicidecum limitata la spatiul cuprins în granitele temporale ale tarii.
Atras de la început de studiul limbii, sub înrâurirea lui Cihac, dupa cum observa la un moment dat critic B. P. Hasdeu, Lazar Saineanu debuta cu lucrarea „Elemente turcesti în limba româna“ (1885), pe care, ca urmare a apropierii de Magul de la Câmpina în anii studentiei, i-o dedica acestuia.
El ramâne adesea în zona preponderent filologica –, ce-l va duce la finalizarea unor importante dictionare, precum: „Dictionar german-român“, „Dictionar român-german“ si, mai ales, „Dictionarul enciclopedic al limbii române“ –, dar e câstigat tot mai mult de cercetarea folclorului, în genere, si a celui românesc în special.
De altfel, atât cartile de filologie „Elemente turcesti în limba româna“ (1885), „Încercare asupra semasiologiei limbei române“ (1887), „Istoria filologiei române“ (1895) si „Influenta orientala asupra limbei si culturii române“ (3 vol., 1900), dar si dictionarele, sunt fie pline de referinte la creatia populara româna, fie cuprind ample capitole dedicate folclorului, etnografiei, literaturii populare scrise si orale.
E de ajuns sa amintim capitolul II, „Crestinismul si limba“ din „Semasiologia limbei române“ (în care autorul analizeaza pe larg reminiscentele religiei pagâne), amplele sectiuni „Literatura“ (cu subcapitolele: „Folklorul“, „Psihologia populara. Literatura populara scrisa“) si „Cultura propriu-zisa“ (cu subcapitolul „Etnografia“) din „Istoria filologiei române“ (1895), ce cuprind mai bine de o treime din carte, în sfârsit, largul capitol VII, „Elementul folkloric“ din studiul „Influenta orientala asupra limbei si culturei române“ (vol.I, 1900, pp. XCII-CXXXII).
Îndeosebi paginile dedicate folclorului si etnografiei în „Istoria filologiei române“ reprezinta cele mai avizate sinteze – atât din punct de vedere valoric, cât si al cuprinderii – ale domeniului din ultima parte a secolului al XIX-lea, cu numeroase referinte la spatiul larg european, în care diversele abordari stiintifice punctuale sunt încadrabile. Încât, cel putin biobibliografiile erau si mai sunt înca utile atât specialistilor români, cât si straini, catre care Lazar Saineanu îsi îndrepta de la început privirile în toate studiile si volumele sale.
Dincolo, însa, de abordarile tangentiale sau de obiectivele lingvistico-filologice sau lexicologice, autorul îmbratisa cu entuziasm aspectele folclorico-mitologice românesti, debutând în sferele etnologiei cu o interesanta lucrare: „Ielele, Dânsele, Vântoasele, Soimanele, Frumoasele, Maiastrele, Zânele . Studiu de mitologie comparativa“, prin care G. I. Ionnescu-Gion considera ca „literatura populara româna intra într-o noua faza a vietii sale“.
Chiar daca cercetarea nu reprezenta un punct de granita în istoria folcloristicii române, întrucât directia respectiva fusese deschisa (inclusiv metodologic) de maestrul autorului, B.P. Hasdeu, ea denota câteva calitati care, accentuate cu timpul, au impus o personalitate distincta în domeniu.
E vizibila, mai întâi, investigarea multidisciplinara a temei alese, cu fortarea textelor folclorice la destainuiri care, trec sigur neobservate de cineva nefamiliarizat cu aspectele filologico-lingvistice implicate.
Ni se pare, de pilda, remarcabila, relevarea si explicarea „sinonimiei“ si „polionimiei“ divinitatilor studiate – de fapt a ocolirii pronuntarii numelui lor real, necunoscut, tratat drept tabu – si cautarea etimologiei diverselor apelative cu care sunt în genere numite.
În al doilea rând, e evidenta, familiaritatea profunda a cercetatorului atât cu folclorul românesc, de la care pleaca (în multiplele lui forme de manifestare), cât si cu celalalt termen de comparatie: mitologia antica greco-romana, despre care avea sa ne lase o valoroasa sinteza (nu numai pentru uz didactic, cum a fost considerata): „Mitologia clasica. Credintele religioase si legendele eroice ale grecilor si romanilor“ (1898).
În al treilea rând, el încerca o prima cercetare a credintelor românesti si a viziunii noastre asupra acestor divinitati aeriene, în comparatie cu traditiile balcanice si nu numai. Din pacate, nu la fel de documentat în cazul materialului strain.
În sfârsit, Lazar Saineanu aborda realist, obiectiv, fara efuziuni lirice si speculatii subiectiv-fanteziste subiectul si în genere întreaga problematica adiacenta, cautând explicatii firesti, naturale, în tentativa de aflare a unor legaturi poate prea strânse între cauza si efect. Nelasând, cu alte cuvinte, loc zborului liber al imaginatiei, care, de la un anume punct înainte, nu se mai sprijina decât indirect pe realitate, sau daca vreti se reazema doar pe fantezie.
Aceste calitati, caracteristice tuturor cercetarilor folclorice ulterioare, sunt minate însa (ca si acelea) de o hiba de care folcloristica noastra nu s-a debarasat decât cu greu si târziu, anume de amestecarea materialului autentic cu cel „recreat“ de scriitori.
A se vedea invocarea de catre autor în sprijinirea argumentatiei sale a unor texte poetice din Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Al. Odobescu, Anton Pann, Aron Densusianu etc.
Dupa o serie de articole („Jidovii sau tatarii sau uriasii“, 1887; „Capcâni, capcauni, catcauni“, 1887; „Filosof-firoscos“, 1887; „Legenda Mesterului Manole la grecii moderni“, 1888), reunite ulterior în volumul „Studii folclorice“, Lazar Saineanu hotara sa-si dea doctoratul la Leipzig cu o teza, nu de filologie, ci de folclor, publicata, mai întâi, în limba franceza, pe care o prezenta ca atare Universitatii din Lipsca (1889): „Les jours d’emprunt ou les jours de la vielle“ („Zilele babei si Legenda Dochiei“, cum a fost tradusa chiar de autor si inclusa în volumul din 1896).
De data aceasta, doctorandul îsi extindea cercetarile comparatiste de la sferele balcanice (sârbi, bulgari, albanezi, sloveni, greci, turci), – cele mai apropiate de fenomenul românesc –, la folclorul popoarelor romanice (provensal, elvetian, francez, italian, spaniol, portughez, dar si scotian, în functie de materialul aflat în diversele studii anterioare.
Desi bine apreciata atunci si ulterior, lucrarea nu face decât sa semnaleze prezenta unor explicatii de natura legendar-mitologica, a unor fapte meteorologice nefiresti la diverse popoare, neutilizând comparatismul în sensul propriu-zis al cuvântului – spre a explica semnificatiile si eventuala circulatie a motivului de la un popor la altul.
Constatând „asemanarea cea mare a numeroaselor versiuni la popoarele cele mai diferite“, autorul nu tragea nicio concluzie în sensul asteptat, ci se multumea sa afirme ca faptul respectiv „ne scuteste de a cauta, în aceasta traditiune aproape identica în infinita ei varietate, mai mult decât e în stare sa contie“, pledând, în fond, pentru plasmuirea ei independenta si poate concomitenta. „Aceasta quasiidentitate a conceptiunii populare e dovada cea mai buna ca punctul ei de plecare a trebuit sa fie cât se poate de simplu si natural spre a se fi putut impune oamenilor din zonele cele mai diferite“.
Se nega aici circulatia cunoscuta a persoanelor (soldati, comercianti, ciobani, calugari etc.) cel putin în spatiul romanic, ce ar putea dezlega prea marea asemanare a credintelor similare despre „zilele împrumutate“.
De la un caz concret, Lazar Saineanu generaliza, afirmând, în finalul lucrarii, imposibilitatea emiterii unor ipoteze certe în legatura cu toate manifestarile folclorice. „Orice generalizare pe terenul folclorului“ – scria el – „pare pripita si, în majoritatea cazurilor, combinatiunile cele mai ingenioase sunt dezmintite de faptele ulterioare. În starea actuala a studiilor, orice tentativa de interpretare mitica nu poate destepta decât o legitima neîncredere“.
Regasim aici o trasatura mai generala a studiilor de folclor ale lui Lazar Saineanu, observata accentuat de Ovidiu Bârlea („Prefata“ la Lazar Saineanu, „Basmele române în comparatiune cu legendele antice clasice si în legatura cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice“, Editura Minerva, Bucuresti, 1978“), si anume precautia autorului de a se pronunta decis asupra temelor abordate.
E, desigur, si o lipsa de curaj a afirmarii punctului de vedere personal, dar si o luciditate a observarii precaritatii materialelor adunate si mai presus de orice a nesistematizarii lor.
Nu întâmplator, teza de doctorat se încheia cu negarea de catre autor a oricarui orgoliu de contributie la elucidarea chestiunii, relevând cu modestie doar meritul de a fi pus alaturi faptele prezentate: „Lipsa ce se simte deocamdata, este o coordinare metodica a materialelor si cu aceasta cercetare am voit a aduce o mica contributiune la viitoarea stiinta a folclorului“.
O tema scoasa la concurs exact în aceeasi perioada de Academia Româna pentru Premiul „Eliade Radulescu“ îi dadea posibilitatea lui Lazar Saineanu sa „coordineze metodic“ întreg domeniul naratiunilor populare, fantastice în principiu, dar privite de el mai larg, în cadrul celei mai valoroase lucrari elaborata de el si una dintre cele mai importante pe plan mondial: „Basmele române în comparatiune cu legendele antice clasice si în legatura cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice“, ce a fost încununata cu marele premiu de 5000 lei aur.
Nu ne raportam la niciun document, dar suntem si noi de parere, cum s-a mai afirmat, ca tema a fost special propusa de B. P. Hasdeu cu gândul la Lazar Saineanu, poate chiar dupa o discutie avuta cu el, în momentul în care savantul se interesa, nu numai pentru „Magnum Etymologicum Romaniae“, de basm ca specie si de basmele române, în genere, ca sursa pentru reconstituirea mitologiei noastre stravechi.
Pe lânga amplul studiu, cu valoare de sine statatoare, în orice caz cel mai important pâna târziu, Lazar Saineanu dadea o prima sistematizare a întregului repertoriu al basmelor românesti, care, în lipsa unei tipologii nationale, mai e util si astazi, iar la sfârsit, adauga lucrarii un vast indice tematic de motive folclorice (alcatuit în colaborare cu I.A. Candrea), „care, îmbratisând antichitatea, orientul si occidentul Europei – dupa propria marturisire a autorului – prezinta oarecum in nuce manifestatiunile variate ale imaginatiunii poporale în conturele sale generale. În special cât priveste mitologia daco-romana, Indicele nostru formeaza un adevarat repertoriu de materiale folclorice“.
Considerat, în special prin partea a II-a, de catre Lazar Saineanu „un adevarat corpus al literaturii orale române“ (fapt confirmat si de Mozes Gaster într-o scrisoare), lucrarea selecteaza – prin rezumate detaliate sau succinte, în functie de încadrarea tipologica a basmului în categoria „basmelor tip“ sau a „variantelor“ – nu numai naratiunile „din colectiunile existente, dar si din revistele literare si ziarele cele mai cunoscute“ (în total aproximativ 500 basme).
Într-un text critic, Ovidiu Bârlea abia descopera câteva lipsuri – în special din publicatiile transilvanene – si considera, poate cu îndreptatire, ca Saineanu nu ar fi realizat „un corpus“, din moment ce nu reproduce textele integral, ci doar „o tipologie bibliografica“.
Indiferent, însa, cum o numim, ea este – dupa Ovidiu Bârlea –“întâia lucrare în domeniul povestilor, care însumeaza repertoriul national cunoscut ( si accesibil) (la data elaborarii cartii, n.m., I.O.) într-o forma condensata, cu tipurile si variantele lor, orânduite într-un sistem care sa faca vizibila înlantuirea tematica a acestora. Abia dupa mai bine de un deceniu… se va trece la elaborarea unei tipologii a povestilor populare de pretutindeni“ (1907).
Importanta lucrarii e sporita de referintele obligatorii la materialul antic si la cel al popoarelor romanice, prelungite, dupa posibilitati, în functie de accesul la informatii, la tot spatiul euroasiatic.
Ovidiu Bârlea e printre cei care acuza în gradul cel mai înalt ca „lucrarea lui Saineanu a fost omisa de catre A. Aarne si colaboratorii sai în elaborarea catalogului tipologic“, atât la editia întâi, cât si la a doua, între altele, pe motivul necunoasterii limbii române.
Trebuie sa se stie, însa, ca autorul a fost cel dintâi care s-a preocupat de talmacirea în franceza – prima între limbile de circulatie internationala la vremea respectiva – a lucrarii, în anii 1902-1903, dupa cum îi marturisea într-o serie de epistole fratelui sau, Constantin, si dupa cum marturisea public într-o nota la articolul „L’état actuel des études de folk-lore“ (1902): „une refonte française de cet ouvrage est en préparation“. Autorul a publicat chiar un capitol din studiul propriu-zis („Les géans et les nains d’après les traditions roumaines et balkaniques“, în „Revue des traditions populaires“, tome XVI. 16-e année, Paris, 1901, p. 293-310), dar lucrarea în întregul ei nu a fost finisata si nu a vazut lumina tiparului, spre a fi propulsata în lumea stiintifica internationala.
Nu e locul unei analize amanuntite a volumului atât de important pentru folcloristica româna. E de ajuns sa precizam ca parcurgerea lui e fructuoasa pentru oricine abordeaza domeniul naratiunilor populare si nu numai.
La doar un an dupa publicarea de catre Academia Româna a „Basmelor române…“, Lazar Saineanu îsi aduna în volum toate cercetarile anterioare asupra creatiei anonime, sub titlul „Studii folclorice. Cercetari în domeniul literaturii populare“.
Era punctul de maxima afirmare a autorului ca folclorist.
Un vast proiect, anuntat din 1892, în cadrul „Istoriei filologiei române“, respectiv „Românismul din punct de vedere etnografic, lingvistic si psicologic“: vol. I „Etnografia antica si moderna a Daciei“ (în preparatiune); vol. II „Limba româna si dialectele ei în raport cu limbile surori“; vol. III „Literatura populara în legatura cu a popoarelor învecinate“, a ramas la stadiu de simple notatii si extrase pe aceasta tema (pastrate la Biblioteca Academiei Române).
În afara articolului „Jocul papusilor si raporturile sale cu farsa Karagöz“, aparut în volumul „Lui Titu Maiorescu. Omagiu“ (1900), Lazar Saineanu nu mai publica nimic despre folclorul românesc, cu exceptia capitolului VII, „Elementul folcloric“, din „Introducerea“ la „Influenta orientala asupra limbei si culturei române“ (1900), (vol. I, pp. XCII-CXXXII).
O ultima revenire la domeniul folclorului românesc si universal, avea sa se produca imediat dupa 1900 – 1901-1904 –, când Lazar Saineanu traducea intens articole sau parti din lucrarile sale mai ample deja aparute, sau scria studii noi direct în franceza, pe care revistele de prestigiu international, în speta din Franta, i le publicau spre a-l sprijini pe autor în demersul de a-si capata cetatenia în noua patrie.
Acum încerca, între altele, sa puna în circulatie, în franceza, marea sa opera, „Basmele române…“.
Faptul ca el încredinta spre publicare cu osebire studii folclorice, e o dovada clara ca pe acestea si nu pe cele filologice le considera mai valoroase si cu un impact mai mare asupra publicului si a specialistilor.
În mod neasteptat, însa, – dupa o criza de nehotarâre asupra drumurilor pe care era mai bine sa le abordeze în Franta (comunicate cu lux de amanunte fratelui sau, Constantin) – Lazar Saineanu se lepada neasteptat si definitiv de folclor, considerând ca acesta „nu va constitui niciodata o stiinta pozitiva“.
Din pacate, el ramânea la aceeasi parere si dincolo de momentul enervarii cauzate de respingerea acordarii cetateniei române, fapt ce-l îndeparta definitiv de „stiinta“ folcloristicii, rupând orice posibilitate – chiar involuntara – de a se referi la creatiile noastre populare.
Ceea ce nu se stie însa – sau se stie prea putin –, e ca din cauza necapatarii cetateniei române, desigur, nedreapta, el se lasa, concomitent, si de studiul limbii române, rupându-se ireverentios si nejustificat de B.P. Hasdeu si practic de tot trecutul sau, gratie caruia ajunsese, totusi, în elita spirituala a lumii stiintifice.
„Daca lucrarea în perspectiva («Etude d’Etymologie romane non roumaine») îmi reuseste“ – scria Lazar Saineanu la 1 mai 1903, fratelui sau Constantin – „asa cum o concep, ea va deschide un nou orizont activitatii mele filologice si ma va departa pentru totdeauna de studiul steril al limbii române. Totusi zamislirea este destul de grea. A trebuit pentru aceasta sa-mi refac educatia filologica si sa ma debarasez de o multime de tâmpenii contractate, din nefericire, la contactul, nefast pentru mine, cu un Hasdeu si cu alti ilustri ai tarii“.
Sunt cuvinte grele, rostite – fie si confidential – despre acela care îl sprijinise ca pe propriul sau fiu, mai ales dupa moartea Iuliei Hasdeu, ca si despre ceilalti mari oameni ai tarii – inclusiv regele – care l-au considerat prieten sau apropiat. Ne gândim la I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, pe care a fost tentat, la o prima reactie, în 1914, sa-l evite, dar cu care discuta apoi, creionându-l într-un paralelism cu B.P. Hasdeu mai mult decât aspru.
Desigur, dupa reorientarea cercetarilor sale catre domeniile etimologiei latine si franceze, a argoului francez din Evul Mediu pâna la Primul Razboi Mondial sau a problemelor limbii Renasterii si a lui Rabelais, Lazar Saineanu a realizat câteva lucrari fundamentale, apreciate si premiate de institutiile nationale franceze.
Dar folcloristica universala a pierdut, prin actul de drastica negare a întregului domeniu de catre Lazar Saineanu, una dintre personalitatile care ar fi apropiat-o mai repede de standardele stiintifice la care specialistii si chiar negatorul însusi visau.
Folclorul patrunde, totusi, în opera lui Saineanu prin valentele metaforice ale limbajului (citat pentru relevarea diversitatii aspectelor abordate), prin superstitiile, care prind în hora comparatista întreg spatiul romanic, iar limba româna vine nechemata special, ci din obligativitatea ilustrarii reflexelor si a evolutiei latinei în toata romanitatea.
O decizie nechibzuita a celor pusi sa reprezinte tara, ne-a lipsit de evolutia spectaculos-stiintifica dedicata trecutului românesc a unui mare savant, care si-a frânt destinul spre a se adapta la noile conditii de viata.
România a pierdut, iar Franta a câstigat.

Troita jumatate crestina, jumatate paragina la Chiojdeni

Publicat de Silvia Vrinceanu Nichita 2007-08-27

In comuna din muntii Vrancei se mai pastreaza inca o troita veche, cu influente precrestine u istoricul Ionel Oprisan spune ca monumentul sacru este descendent din vechii “stilpi ai cerului”

Putini stiu ca in Vrancea se mai pastreaza inca un monument sacru, cu influente precrestine, despre care istoricii spun ca este descendent din vechile “coloane ale cerului”, perpetuate de pe vremea dacilor, cu bogate semnificatii mitologice. Troita se afla la o raspintie in comuna Chiojdeni, linga o fintina, si nimeni nu ii stia trecutul pina cind, in anul 2003, prof. dr. Ionel Oprisan, cercetator stiintific Institutul de Istorie si Teorie Literara “G. Calinescu” al Academiei Romane, a scris o carte bilingva dedicata vechilor troite romanesti, monumentul din muntii Vrancei aparind chiar pe prima pagina a interesantei lucrari. Sculptata dintr-o singura bucata de lemn de stejar, troita din Chiojdeni este mai veche de 100 de ani si a fost ridicata, cel mai probabil, in locul unei alteia mult mai vechi. Cercetatorul spune ca monumentul provine dintr-un vechi “stilp al cerului” sau Axis mundi, transmis din perioada precrestina, dar care in timp a fost “slefuit de crestinism”. Dupa cum spune savantul Mircea Eliade, cel mai cunoscut istoric al religiilor, in lucrarea sa “Sacrul si Profanul”, stilpul cerului are rol ritual si inchipuie axul cosmic, pentru ca, odata inaltat, teritoriul din jurul lui devine locuibil. Potrivit vechilor credinte, stilpul inlesnea comunicarea cu divinitatea. O posibila explicatie a existentei troitei pina in ziua de azi tine tot de credintele arhaice, potrivit carora daca stilpul se fringe comunitatea ar putea fi lovita de o mare nenorocire care putea echivala chiar cu “sfirsitul lumii”.

“E un miracol ca s-a pastrat”

Stilpul ritual de la Chiojdeni are sculptate mai multe figuri geometrice, dominant fiind un triunghi care ar putea simboliza “ochiul lui Dumnezeu”. Deasupra triunghiului cu virful in jos sint daltuite doua cruci, care pot fi interpretate, simbolistic vorbind, ca fiind triumful binelui asupra raului. In ciuda faptului ca a fost vizibil atinsa de intemperiile naturii, cineva i-a pus o proptea de fier si un acoperis, astfel incit batrina troita mai poate fi vazuta si astazi. “N-a stat in calea oamenilor, daca era mai la vale cu citeva zeci de metri, cu siguranta acum nu mai exista. E un miracol ca s-a pastrat acolo atita timp. Am gasit in zona subcarpatica niste troite cu totul deosebite, de o simbolistica deosebit de complexa. Ele sint prelungiri in contemporaneitate a vechilor stilpi ai cerului, monumente cu profunde implicatii motologice, rituale, initiatice … Stilpul a fost ridicat cu darul de a sanctifica locul. Insusi faptul ca este amplasat intr-o rascruce este interesant, pentru ca raspintia e un punct de intilnire intre toate fortele universului. Interesant este si faptul ca troita din Chiojdeni nu a putut fi total crestinizata”, ne-a spus cercetatorul Ionel Oprisan.

Din adincurile istoriei

In comuna Chiojdeni nimeni nu mai stie rostul stilpului care se inalta spre cer, iar crestinii se roaga aici ca la o troita obisnuita, cu toate ca-i lipseste forma clasica de cruce. Primarul Serban Pirlogea spune ca a aflat de la batrini ca troita troneaza acolo din timpuri stravechi si a ramas uimit sa gaseasca monumentul pe prima pagina a lucrarii cercetatorului Ionel Oprisan. Doua troite similare se afla si in comuna Dumitresti, insa nu la fel de vechi. Aceeasi tipologie de troite, care prezinta simboluri ezoterice, se intilneste si in unele localitati din muntii Buzaului, insa foarte putine la numar. Una dintre aceastea prezinta intr-un mod stilizat trupuri inlantuite de barbat si femeie care tind sa ajunga la cer. Cercetatorul Ionel Oprisan crede ca prin intermediul acestor coloane stilizate se poate “pipai” existenta unor monumente similare pina in adincurile istoriei. (Silvia VRINCEANU)

Articol preluat din Ziarul de Vrancea 2007-08-27