„Șantiere” hasdeene

La capătul unei ample și profunde analize asupra operei lui B. P.Hasdeu – punct de referință în receptarea creației savantului –, prin care unele texte erau înălțate la rangul de capodopere (ca de pildă Răzvan și Vidra), iar autorul era întrevăzut drept geniu, Mircea Eliade rostea o aserțiune, care, golită de sensul ei, a făcut carieră nefericită, de negare parțială sau cvasitotală a contribuției marelui învățat în toate domeniile abordate.
,,Hasdeu – scria Mircea Eliade – nu e numai cel mai profund romantic al nostru, dar și unul dintre cele mai însemnate figuri ale romantismului european. După Novalis, este singurul care a avut o intuiție magică a lumii atât de perfectă și de coerentă.
Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu și-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinț, un romantic și un erou ca el și-o putea îngădui. Din tot ce ar fi putut crea, au rămas multe șantiere și foarte puține monumente. Dar planurile acestor șantiere sunt suficiente să acorde semnificație unei întregi epoci” .
Mulți dintre criticii ulteriori, mai ales din domeniul literaturii, și-au sprijinit considerațiile negative pe prima parte a frazei lui Mircea Eliade, văzând în tot ce a întreprins creatorul doar deschideri de drumuri, ,, șantiere”, și nimic sau aproape nimic încheiat, de rezistență, negând valoarea – fie și de model – a fragmentelor, ,, funiilor de nisip”, oferite de autor, care au o importanță deosebită desprinsă chiar de întreg.
Între altele, cei care s-au apropiat de creația lui Hasdeu nu au observat că, de fapt, unele opere nu sunt de fel începuturi, ci lucrări încheiate, prezentate de autor în aureola posibilelor direcții pe care le deschid, nu neapărat pentru cel ce le-a propus, ci pentru cultura română în ansamblul ei.
Este cazul, în primul rând, al monografiei Ioan Vodă cel Cumplit, publicată ca primul tom al seriei ,,Oameni mari ai României” și al volumului Câteva analize literare externe (1864), în care promisiunea publicării unui al doilea volum, pandant al celui de față, cu analize dedicate istoricilor români, ,,Ureche, Șincai, Huru etc.” era pur formală, spre a nu fi învinuit că s-a ocupat de opera unor personalități străine și i-a neglijat pe cei din țară. Dar e cazul și al altor texte, prezentate dintr-un spirit orgolios romantic drept puncte de pornire al unor opere mult mai vaste, pe care, dacă nu le va fi avut, sigur le-ar fi putut concepe.
Același statut îl au și lucrările Fragmente pentru istoria limbei române. Elemente dacice (1875) (extrase din cursul de filologie comparativă ținut la Facultatea de Litere din București) și vol. Din istoria limbei române (1882), care, prin forța împrejurărilor, nu puteau să se închege în vademaecum-uri exhaustive ale problematicii limbii române.
În mod real, există doar șase șantiere abandonate succesiv din diverse motive, și anume:
– Șantierul Mitologiei dacice (din vastul proiect Reminiscențe ale credințelor mitologice la români), deschis în cea mai fragedă tinerețe (cca 1850-1852), din care au rămas câteva fragmente extrem de interesante, pe care le-am publicat în revista Manuscriptum;
– Șantierul sintezei despre originea poporului român, din care nu a reușit să publice decât studiul neîncheiat Pierit-au dacii (1862), ce relua în plan pur istoric problema persistenței dacilor, abordată inițial în plan mitologic;
– Șantierul trilogiei romanești Viața unui boier, dedicat evocării vieții vornicului Moțoc, din care n-au rămas decât episodul I, al părții întâi Copilăriele lui Iancu Moțoc (1864) și episodul II Procopseala (doar începutul), restructurat – târziu – după abandonarea continuării, în nuvela istorică Ursita (1876);
– Marele șantier al Istoriei critice a românilor, concepută – după estimările noastre – în cca 70-80 de volume, care , în virtutea unuia din planurile inițiale, ar fi urmat, să îmbrățișeze ,,toate ramificațiile ambelor Dacii, începând prin Muntenia, unde, la Puntea lui Traian, fusese aruncată prima fecundă sămânță a latinității în Oriinte. Orice formațiune a neamului românesc va fi aprofundată sub toate raporturile : teritorial, etnografic, dinastic, nobiliar, ostășesc, religios, juridic, economic, literar și artistic” spre a răsfrânge ,,sub toate aspectele sale” ,,traiul națiunii române” în sec. XIV: ,,lucrarea naturii asupra omului și a omului asupra naturii, endosmosul dintre geniu și mulțime, persistența sângelui, spiritul epocii și așa mai încolo”.
Grandoarea proiectului – unic, de altfel, în istoria universală – îl făcea pe autor să ezite încă de la început în privința posibilităților sale umane de a încheia o asemenea lucrare, determinându-l să trateze fiecare chestiune în mod monografic spre a fi rotunjită într-un studiu de sine stătător.
Din păcate, după încheierea primului volum și a fasciculei întâi din cel de al doilea volum, autorul abandona proiectul în totalitatea lui, deși ulterior publica separat studiile Originile agriculturei la români. Originile viniculturei la români, Originile păstoriei la români, ce se, adăugau, virtual, volumului II, Istoria etnografică a Țării Românești până la anul 1400.
– A urmat proiectul la fel de gigantesc al dicționarului limbii române, Etymologicum magnum romaniae, din care nu a înfăptuit decât primele trei volume – până la cuvântul bârâit.
– În sfârșit, din ultimul proiect, acela al trilogiei spiritiste Sic cogito – Ita sensum – Virtus rediviva, nu a finalizat decât primul volum și două capitole din volumul II, respectiv D. Fourtier și fotografia extraretinală și Materia odică și materia nimbică.
După revenirea la sferele istoriei, prin sinteza Negru Vodă. Un secul și jumătate din începutul statului Țărei Românești, B.P.Hasdeu, simțindu-se total epuizat, nu mai scria în afara câtorva articole și a laudației O nevastă româncă – până în 1907 nimic. Nouă ani de tăcere!
După cum se vede, cu excepția istoriei, în care scriitorul antamase două mari proiecte, fiecare dintre celelalte se conturau în cu totul alte domenii, dezvăluind tentativa de abordare profundă a tuturor sferelor umanisticii.
Între cauzele care au făcut posibilă și au determinat trecerile acestea aproape nefirești cu aceeași competență de la un domeniu la altul, nu trebuie uitată acea calitate evidențiată de Mircea Eliade a percepției magice a legăturilor dintre aspectele realității, acea intuiție genială a intercondiționărilor tainice dintre parte și întreg, acea aspirație de dominare romantică și renascentistă deopotrivă, a tot ce e omenesc.
De asemenea, nu trebuie uitată dorința, care l-a călăuzit atât pe el cât și pe alți contemporani ai săi, de a arde etapele, spre a înălța știința și cultura română la nivelul atins de țările de înaltă și veche civilizație.
După cum nu trebuie omis harul care i-a permis să dispună după plac, într-un mod natural sintetic, indiferent în ce domeniu s-a manifestat, de cunoștințele și modalitățile de abordare ale disciplinelor conexe.
Vor fi existat, desigur, și orgolii de egalare și întrecere a unor contemporani români și străini – a unui Kogălniceanu, de pildă –, orgoliul de a fi pe primul loc în toate. Dar fără forța interioară și fără suportul cunoștințelor largi și aprofundate ar fi călcat în gol.
La urma urmei, nu interesează cauzele, cât rezultatele care i-au uimit pe contemporani și continuă să ne uimească și pe noi astăzi, după atâta vreme, înălțându-l deasupra omenescului.
Dar dacă impulsurile care au făcut posibilă deschiderea imprevizibilă a mereu altor șantiere se lasă relativ ușor descifrate, cauzele abandonării lor rămân încă neclare, deși parțial par motivate exterior.
Nu subscriem – cum s-a spus – la părăsirea cu indiferență a proiectelor începute de către Hasdeu.
După mai fiecare abandon se resimte regretul și dorința reluării, prin texte adiacente sau prin fragmente circumscrise direct temei, a unora din proiectele menționate – cu excepția Dicționarului limbii române, de la elaborarea căruia a fost îndepărtat brutal, în mod oficial. Însă şi acolo autorul anunța intenția continuării lui, pe cont propriu, fără subvenția regală, pe care n-a mai onorat-o.
Tot brutal, cu amenințarea morții, a fost îndepărtat de tema dacică, interpretată de contemporanii săi drept un caz de sacrilegiu antinațional, 1862-1864. Sunt cunoscute atacurile împotriva lui declanșate de Neofit Scriban, Georgie Hrisoscoleo, Cezar Bolliac, ș. a.
Alteori – în cazul Istoriei critice a românilor – a lipsit motivația financiară, pe care savantul a tot căutat-o, dezvăluindu-și o vreme disponibilitatea continuării operei.
A intervenit – în proiectul trilogiei spiritiste – lipsa de putere și, probabil, conștiința că ceea ce avusese de spus, spusese deja, taina părându-i-se prea mare, spre a fi descifrată în termeni ,,fizici”, cum își propusese în Ita sensum.
Singurul proiect clar abandonat, prin reutilizarea materialului elaborat într-o cu totul altă structură, rămâne trilogia romanescă Viața unui boier, abandonare prin care se îndepărta pentru circa două decenii de sferele literaturii în întregul ei.
Adevărul va fi fost, desigur, în toate cazurile, mai complex.
De aceea și punem în discuție acest aspect nedezbătut până acum în mod public.

I.OPRIȘAN

Redescoperirea lui B.P.Hasdeu

Redescoperirea lui B.P.Hasdeu

Destinul oricărui scriitor (şi creator în genere) este imprevizibil în posteritate.
Sunt personalităţi înălţate pe cele mai de sus trepte ale aprecierii de către contemporani, de care urmaşii nu-şi mai amintesc; după cum sunt figuri relativ şterse în scurta lor existenţă, care se bucură, după dispariţia pământească, de neaşteptate elogii.
Dar sunt şi creatori a căror stea luminoasă în timpul vieţii devine din ce în ce mai strălucitoare după trecerea la cele veşnice. Avem în vedere pe marii scriitori care fac gloria culturii universale – Homer, Dante, Shakespeare, Goethe…Eminescu, Caragiale, Creangă…
B.P.Hasdeu ocupă un loc atipic în această privinţă.
Negat, în genere, ca scriitor, de direcţia Convorbiristă, apreciat ca istoric şi mai ales ca filolog de către contemporani, nu se poate spune că B.P.Hasdeu a trecut în timpul vieţii neobservat. Dovadă, între altele, puternica şcoala pe care a creat-o, cu toate încercările sale de a se rupe de ea.
Dar, după 1897/1898, el intră într-un pronunţat con de umbră, fiind satirizat şi chiar ridiculizat, datorită aplecărilor, neînţelese de opinia vremii, către spiritism, singura cale găsită de el de a intra în comuniune cu fiica, prematur dispărută.
Dacă un Victor Hugo, care a tatonat înaintea lui necunoscutul de dincolo de moarte, nu a avut nimic de suferit în aprecierile timpului şi mai ales ale urmaşilor, pentru acesta, faptul respectiv a avut un impact cu totul negativ asupra păstrării vii a amintirii lui B.P.Hasdeu după 1907.
E adevărat că el figura în cărţile didactice – uneori cu capitole mari – dar lucrările sale nu s-au reeditat decât fragmentar şi cu totul selectiv.
În plus, figura şi existenţa sa erau înconjurate, după cum bine observa Mircea Eliade, de nimbul unei legende „de două parale”, stereotipe, generate de pierderea fiicei geniale, a cărei strălucire ajunsese s-o epateze pe aceea a tatălui.
Savantul devenea din ce în ce mai neînţeles în titanismul său, deşi exista o oarecare ritmicitate în editarea operelor (de obicei de mici dimensiuni), câte un volumaş la 2 ani, uneori repetându-se acelaşi titlu.
Pe de altă parte, Iuliu Dragomirescu – „stăpân” pe manuscrisele savantului –, nu numai că nu reîmprospăta memoria lui B.P.Hasdeu prin texte noi, inedite, decât cu totul sporadic, dar interzicea şi altora accesul la ele, deşi le păstra depozitate în fonduri publice.
A mai intervenit şi catastrofa primului război mondial, care a aruncat linţoliul tăcerii nu numai asupra moştenirii hasdeene, ci asupra întregii literaturi, arte şi culturi.
După sfârşitul lui, noile generaţii s-au deşteptat ca dintr-un somn nesfârşit, cu Doina şi creaţia lui Eminescu, totuşi, pe buze.
A început, cu grabă, şi într-o cu totul altă viziune, aruncarea punţilor peste golul memoriei, către rădăcinile secolului trecut.
Dar lui Hasdeu i-a venit – cum bine notează acelaşi congener întru spirit, Mircea Eliade, târziu rândul să fie descoperit – ultimul dintre cei mari.
Motivele menţionate sunt suficiente pentru a justifica întârzierea redescoperirii. Primul lui editor în sensul modern şi ştiinţific al cuvântului, invocă însă şi o „mafie a tăcerii”, dată fiind – înţelegem – antimaiorescianismul şi anticosmopolitismul său, care, prin discipolii marelui critic, au continuat, dacă nu să împiedice cunoaşterea propriu-zisă a operei lui B.P.Hasdeu, măcar să împrăştie o anume suspiciune în legătură cu ea.
Încât, gândul lui Nae Ionescu, – realizat parţial prin voinţa şi munca asiduă a lui Mircea Eliade – s-a înfăptuit cu dificultate abia la împlinirea unui secol de la naşterea lui B.P.Hasdeu.
Spunem parţial, deoarece ediţia în două volume din 1937 reprezenta, în vederile editorului, o simplă antologie de familiarizare cu câteva din direcţiile creaţiei hasdeene, un preambul al marii ediţii concepută în 20 de volume, iar „Introducerea” o simplă schiţă a monografiei ce ar fi trebuit să se numească Hasdeu şi contemporanii săi.
Chiar şi aşa, cele două volume de cca. 1000 p. au avut un ecou extraordinar în epocă – s-au scris cca. 40 de cronici pro şi contra – aducând după 30 de ani de tăcere, o figură pe care nici contemporanii lui n-o înţeleseseră în toată splendoarea şi profunzimea ei.
Practic, Mircea Eliade propunea un alt Hasdeu, fără asemănare în ramele spaţiului românesc, egalând şi întrecând semenii de pretutindeni, care nu s-au sfiit să-l cheme alături de ei, ca membru de onoare în academiile lumii.
Personalitatea savantului nu mai era judecată, ca mai înainte, pe felii, ca scriitor, istoric, lingvist, folclorist etc, ci în integralitatea manifestărilor sale, în intercondiţionarea sferelor, în plinătatea gândurilor şi simţirilor sale de înălţare a culturii naţionale şi a patriei cât mai sus, în sforţarea sa de dincolo de fire, inegalată de altcineva – cel puţin în secolul al XIX-lea, dar şi mai târziu – de a proiecta gigantesc fenomenul românesc, în absolut şi de a se confrunta de la egal la egal cu învăţaţii umanişti de oriunde, cu conştiinţa superiorităţii, în sfârşit cu credinţa că poporul din care făcea parte are o misiune istorică de îndeplinit.
Toate aspiraţiile romantice, abisale, prindeau contur – credea Mircea Eliade şi credem şi noi – în personalitatea plăpândă a marelui cărturar.
Din păcate, multe, dacă nu chiar cele mai multe, dintre comentariile ediţiei din 1937 au fost negative, nevăzând, din cauze uşor de descifrat, nici proiecţia gigantescă a lui B.P.Hasdeu, nici adevărata descoperire a lui şi nici meritul de excepţie al întreprinderii editoriale a lui Mircea Eliade, judecată, de pildă, de D.Murăraşu într-un volumaş de sine stătător, la punct şi virgulă, fără a distinge ceva dincolo de amănunte.
Comentând asupra participării cu totul insignifiante a „personalităţilor” vremii la mormântul savantului, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naştere – doar cca. zece, dintre care şase „obligaţi” să vină, datorită funcţiilor pe care le îndeplineam –, dar răspunzând şi criticilor nedrepte aduse ediţiei, Mircea Eliade considera că românii nu erau încă pregătiţi să-l recepteze la adevăratele lui dimensiuni pe B.P.Hasdeu.
Nesusţinut mai departe – financiar în primul rând –, neavând acces la manuscrise, furat de ademenirea istoriei religiilor, Mircea Eliade a abandonat proiectul marii ediţii şi al monografiei.
El a fost reluat, după o altă catastrofă mondială şi după o perioadă de cumplită cenzură, în care domenii întregi din activitatea ilustrului înaintaş nu aveau nici o şansă să fie publicate neciuntit.
Şi totuşi, către sfârşitul ei, au apărut – nu ca pietre ale unei mari construcţii, ci ca publicaţii de sine stătătoare –, corespondenţa savantului cu fiica sa (1 volum) şi corespondenţa întreţinută de el cu marile personalităţi ale timpului (3 volume).
Separat de aceste demersuri, s-a înfiripat ideea monografiei B.P.Hasdeu sau setea de absolut (care a văzut lumina tiparului chiar în momentul revoluţiei din 1989) şi a ediţiei integrale. Primul volum, Poezia, cu tot ce trebuia cuprins în el, îngrijită de d. Stancu Ilin, s-a tipărit în 1986.
Iar de atunci, am tot publicat, împreună sau separat –, dar în ramele viziunii de ansamblu trasate în comun – volume după volume, culminând cu definitivarea (împreună cu domnii Grigore Brâncuş şi Gh.Mihăilă) a ediţiei în 16 volume de la Chişinău.
E un pas important, dar nu finalul, căci au mai rămas încă neincluse într-un tot unic destule scrieri propriu-zise ale savantului, corespondenţă, documente şi, mai ales, – cum am mai spus-o – marea operă a răspunsurilor la cele două chestionare (juridic şi lingvistic), constituită la iniţiativa şi în virtutea dorinţelor sale, cu foarte multe intervenţii personale pe parcursul desfăşurării anchetelor, operă singulară prin sferele abordării în spaţiul culturii române (evaluată la aproximativ 30-35 vol.).
În perspectiva publicării a aproape tuturor manuscriselor şi a articolelor din periodicele vremii, alături de operele de sine stătătoare – editate critic, cu note, comentarii şi variante, nu o dată revelatorii – personalitatea lui B.P.Hasdeu poate fi mai uşor percepută decât în urmă cu 75 de ani, când Mircea Eliade îi contura, într-o oarecare măsură după intuiţii, crochiul titanic.
Cu toate acestea, îndepărtat de cultul marilor personalităţi şi al trecutului în genere – atât de important pentru păstrarea şi apărarea fiinţei naţionale –, omul de rând şi chiar intelectualul rasat sunt departe de a-l înţelege pe B.P.Hasdeu la adevăratele lui dimensiuni, şi nu-i percep încă importanţa pe care opera şi personalitatea sa o capătă prin modelul oferit.
E necesară, de aceea, de o nouă – am spune de o continuă – descoperire şi redescoperire (atât la nivel naţional, cât mai ales la nivel individual) a lui B.P.Hasdeu.

Măsura depărtării încă de el (cel puţin în hotarele statale ale României) ne-o dau, cel puţin nouă, două fapte concrete.
La comemorarea a 100 de ani de la moartea lui Hasdeu, au venit în pelerinaj, oficial, la mormântul său, nu zece persoane, ci doar 7 (eu cu d-na Ecaterina Oprişan, părintele Mihai Hau, consilierul cultural al Patriarhiei, un preot călugăr de la mânăstirea Căldăruşani şi trei studenţi de la Facultatea de Teologie.
La sărbătorirea a 175 de ani de la naşterea savantului organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române, au participat, pe lângă vorbitori (5), doar 10 persoane.
În schimb, la Chişinău, numai la Biblioteca municipală „B.P.Hasdeu” au participat sute de admiratori ai savantului.
E un prilej de meditaţie.

I.OPRIŞAN