25 de ani si o zi

de I. Oprisan

Când Petre dădu să iasă pe poartă, Ileana se agaţă de gâtul boilor şi nu vroia în nici un chip să-i lase să treacă dincolo.
Negru de supărare, bărbatul se uita la ea cu durere.
– Ai vrea mai bine să mă bage la puşcărie?!
– Eu nu mă dau din drum! Ştii cu cât amar i-am cumpărat şi-acu-i duci la târg… Eşti câine, nu om! Dă mai bine vaca, nu duce boii, că nu mai avem cu ce munci!
– Crezi că mie mi-e uşor? Da’ cota-i prea mare şi nu ajung banii de pe vacă să cumpărăm grâul cu care ne-au impus.
– Pocni-le-ar ochii să le pocnească! De unde să scoatem atâta amar de grâu dacă nu s-a făcut?
– Ce ştiu ei! Cota-i cotă! Dacă n-o dai, te saltă… Hai, Aneto! se adresă el fetiţei care plângea înfundat lângă un stâlp. Hai că întârziem şi batem drumul degeaba până la iarmaroc. Acuşi se face ziuă!
– O luă binişor pe femeie şi-o apropie de el, trăgând-o dintre boi.
Ea începu să-l bată cu pumnii în piept, răcnind disperată.
– Văăăleeu! Ia-mă pe mine de mă vinde!
– Taci din gură că sculăm tot satul!
Fetiţa se apropie de ea şi începu să-i sărute mâinile.
– Lasă-mă! Lasă-mă, că nu mai pot! Ce vremuri am apucat! Era de-o mie de ori mai bine în război. Te atingea glontele şi mureai. Dar aşa, nici nu poţi să te târâi…
– Taci, femeie, că-l mânii pe Dumnezeu. Om scăpa noi şi de asta .
O împinse uşor, dar femeia se prăvăli jos în faţa boilor.
– Mai bine treceţi peste mine dacă nu vă pasă!
Fetiţa se aşeză lângă ea şi o mângâia, sărutând-o. Lacrimile li se împreunau şi curgeau şiroaie pe obraz.
Văzând disperarea nevestei, se dădu deoparte şi deschise porţile mari, trăgând boii după el.
Femeia nu mai avu putere să se ridice. Degeaba încerca Aneta s-o ajute.
– Hai, puiule, că nu mai e timp. O să se scoale ea, mă-ta, de-acolo… Doamne-ajută! rosti el, închinându-se. Dă-le, Doamne, minte la cei ce n-au!
Văzându-l că se depărtează fără să se mai uite înapoi, fetiţa o sprijini pe maică-sa să se agaţe de mânerul porţii şi fugi după bărbat.

Se duceau fără să scoată vreo vorbă, ca nişte muţi. Nici pe boi nu-i mai mâna. Mergeau ei singuri, înţelegând suferinţa celui din spate.
Cu gândul aiurea, fetiţa se împiedecă gata să cadă.
– Vezi că-ţi rupi gâtul! rosti el mânios, dar părându-i rău, o luă de după umeri apropiind-o într-o încercare de îmbrăţişare.
– Vai de sufletul tău de ce te-aşteaptă!
I se învolbură deodată tot trecutul şi era gata să se poticnească şi el.

Fetiţa zâmbi, dar nu zise nimic. „Ce ciudat se comportă tata de la o vreme, de când l-au făcut chiabur. Nu-şi mai găseşte defel liniştea. Abia dacă-mi mai amintesc chipul de dinainte, când îi strălucea soarele pe faţă şi mă mângâia aşa de blând, de-mi venea să mă topesc… Cine-o fi scornit cuvântul ăsta chiabur? Doamne, apără-ne!
La şcoală ne spune că «chiaburii sug sângele oamenilor muncii»… Ce sânge suge tata, că nici carne nu prea mănâncă? Şi-apoi, parcă nimeni din sat nu-i mai al muncii ca el, că nu stă o clipă locului – mereu are de făcut ceva… Şi ce bogăţii stoarce de la alţii? Că toţi vin şi-i cer câte ceva şi nu zice niciodată nu?!”
Pe de altă parte, Petre Crăciun se întreba a nu ştiu câta oară: „De ce m-o fi dat oare la chiaburi? Că sunt o mulţime care au pământ mai mult ca mine! Eu n-am decât 4 hectare şi jumătate… Pentru vie? Dar nu-i nobilă şi n-am decât 15 prăjini? Pentru stupi? Dar sunt nesistematici, buduroaie, şi n-am decât 6… Să mai fi adăugat cineva încă un şase? Şi-atunci chiar că sunt mulţi. De la primar pleacă totul… Să dau statul în judecată, cum au făcut alţii? Dar parcă n-au primit nici un rezultat… Şi judecata costă, şi mă iau ăştia şi mai mult la ochi. Ce să mă fac?”
Un huruit de căruţă îl făcu să întoarcă privirea.
– Noroc, nea Petre!
– Norocu-i spart în fund, măi băiete…
– Ai plecat de cu noapte să plimbi boii?
– Plecat… de unde nu se mai întorc…
– Că nu cumva vrei să-i vinzi?!
– Chiar aşa!
– Doamne, fereşte! Da’ pe urmă cu ce-ţi munceşti pământul?
– Pân-atunci să dau cota, că n-am pus decât puţin grâu şi ăştia îmi cer cotă de parcă aş fi însămânţat tot pământul şi pe-al vecinilor…
Gheorghe îşi făcu cruce şi încetini caii.
– Ai grijă, nea’ Petre, când vii, că cică s-ar fi ivit un hoţ care tâlhăreşte la drumul mare. El îşi zice haiduc…
– Oi avea eu ac de cojocu lui!
– Dacă ţi-ai luat vro armă, te cred, da’ altfel e’ greu!
– Ce armă?! Că le-am dat pe toate!
– Vez’ că păcătosul are! Poate te-ntorci pe ocoliş, nu intra prin pădure, că-i pericol!
– Dumnezeu le vede pe toate!
– Până la Dumnezeu… nu ştii că te mănâncă sfinţii?! Ai grijă, să nu fie cu pagubă! Şi mai rău! Cumpără-ţi din târg măcar un cuţit!

Asta-i mai lipsea – hoţii! Să-i ia munculiţa de-o viaţă!
Fetiţa ascultase cu groază sfaturile lui Gheorghe Leahu şi o apucă frica, încât începu să tremure. Se trase către taică-său şi-l prinse de mână.
Petre Crăciun simţi vibraţiile fetei şi o potoli.

– Fă-ţi cruce, tată, că tot ajutorul de-acolo, de sus, vine! Ce ne e scris, aia e! Ai grijă, însă, dac-o fi să am cumpăna asta, tu să fugi cu banii – c-o să ţi-i bag în sân – să-i duci mă-tii. Măcar cu atâta să se-aleagă!
Aneta începu să bocească de-al binelea.
– Ho! Nu mă plânge, că n-am murit!
Când să iasă din pădure, parc-a auzit trosnet de crengi.
„O fi vreun animal” şi-a zis, îngrijorându-se, totuşi, şi el.
„Măi, să fie-al naibii! Să ştii că băiatul acela are dreptate! Dacă era fiară, ori ieşea înaintea noastră, ori se tot auzea trosniturile până departe. E pas furişat de om, care s-a oprit când ne-a zărit. Cine s-o fi apucat, oare, de meseria asta? Tare-s curios să ştiu! Că n-o fi vre-un prieten!?”
Şi fără voie, îi trecură prin minte chipurile a trei „camarazi” de armată şi de război, care se lăudau că, dac-or scăpa cu viaţă, vor şti ei să facă legea şi să nu mai trebuiască să muncească atâta.
„Cu puşca soră-bună,
Cine-i voinic s-adună”
spunea mai ales unul care se jura şi-n culcare şi-n sculare că-l iubeşte ca pe un frate.
„Poate vitreg, măi!” îi răspundea Petre.

Când au intrat în Lunca se auzea deja zumzetul târgului.
În târg – lumea de pe lume şi mai ales multe vite de vânzare, îndeosebi vaci, căci oamenii se gândeau că dacă le mai lasă, nu mai iau nimic pe ele, întrucât se-apropie iarna şi trebuie nutreţ.
Erau şi boi, frumuşei. Dar Petre consideră, după ce-i privi, că niciunii nu-i egalau pe ai lui. Fără să vrea îl cuprinse o mândrie pe care şi-o potoli, însă, făcându-şi cruce pentru păcatul trufiei.
Că judecata lui era bună, se văzu îndată din ochii dornicilor de cumpărat.
Preţul li se păru însă cam mare. I-o şi spuseră stăpânului. Dar el le zise, întorcând capul într-o parte, a nepăsare:
– Sunt şi cei mai buni! Boi tineri, frumoşi, în putere, cuminţi… Îi dau de nevoie, că altfel mi se rupe inima după ei.
Cumpărătorii întârziară tot mai mult în preajma lor. Dar dacă-i privea careva, ceilalţi plecau să nu le crească preţul.
Până la urmă, un fost „leat” din Stejăriş se hotărî definitiv.
– Îi iau pe-ai tăi, Petre, că ştiu că eşti om cinstit şi ai marfă bună. La preţ o să mai laşi tu ceva, ca să facem treaba.
Într-adevăr, s-au înţeles şi-au plecat să bea aldămaşu. A rămas la boi Aneta cu femeia cumpărătorului, care profită de lipsa fostului proprietar spre a afla de ce i-a vândut.
Fetiţa tăcea, nu vroia să divulge secretul. Până la urmă, după insistenţele femeii şi vorbele ei dulci, ca s-o cucerească, ea răbufni cu năduf:

– Ai fi vrut să-l ia pe tata la puşcărie?!
– Da de ce, mă rog, a furat ceva?
– Tata?! Se întoarse cu duşmănie către femeia ispititoare. Tata mai degrabă îţi dă de la el, decât să ia de la tine un pai!
– Atunci?
– Atunci – ne-au pus cote mari de grâu – că l-au făcu chiabur şi trebuie să cumpărăm, c-am semănat puţin. Mama a plâns de moarte. Am lăsat-o trântită la pământ de supărare că dăm boii.
Înţelegând durerea omului – şi a fetiţei – femeia o luă în braţe şi-o mângâie.
– Sărmană copilă, dacă l-au băgat la chiaburi, o să tot ai de suferit. O să tot vândă, iar tu, cine ştie dacă-i avea parte de şcoală…
Aşa le găsiră bărbaţii şi înţeleseră că femeia aflase totul şi era ea însăşi cuprinsă de durere. Îi şi spuse bărbatului.
– Dă-i omului cât ţi-a cerut! Dă-i şi restul de bani cu care a scăzut preţul.
Petre protestă.
– Înţelegerea-i înţelegere!
– Dacă nu-i dai, eu nu-i duc acasă şi n-o să avem parte de ei! Dă-i, cum îţi spun şi restul banilor!
Cum femeia cam comanda în casă, omul se scotoci cu vizibilă împotrivire în chimir şi scoase banii. Dar Petre nu vroia şi nu vroia să-i ia.
Femeia-i luă din mâna bărbatului şi-i băgă în sânul fetei.
– Asta-i pentru tine, să-ţi iei ceva, că cine ştie dac-o mai avea taică-tău bani să-ţi facă ce trebuie.
Petre plecă fruntea, iar fetiţa nu zise nimic. Sărută însă mâna femeii.

După ce ieşiră din obor, Petre Crăciun trecu în partea de târg propriu-zisă. Cumpără nişte dulciuri pentru fată, luă o batistă mai mare şi un cuţit – „să am cu ce tăia porcul” zicea el.
Se retraseră apoi, unde credea că nu sunt văzuţi, şi se pregătiră de întors acasă.
Omul puse toţi banii în cârpa cumpărată şi, după ce-o legă strâns, o băgă în sân la fetiţă.
– Dac-o fi ceva, chiar şi o gâlceavă, tu fugi acasă cu banii!
Îşi băgă cuţitul în traistă şi plecară, nu înainte de a-şi face cruce.
Drumul era gol. Cei veniţi la târg stăteau încă, fie să-şi cumpere de ce aveau nevoie, fie să bea un pahar cu cunoscuţii.
Dintr-o vie, Petre zmulse un „harag” zdravăn:
– Să ne apărăm de câini – spuse el.
Dar fata începu să tremure, înţelegând că nu-i a bine.
Într-adevăr, la cumpăna apelor, unde se închidea vederea spre Lunca şi se deschidea larg orizontul spre Livezi, se întâlniră cu un om.
– A! Bună frate! îl salută el pe Neculai Creţu, care-l tot frătuia în război. Ce bine-mi pare că te văd.

– Şi mie! Zise el sculându-se. De când te-aştept.
Petre profită de neatenţia celuilalt spre a-i face semn Anetei să plece.
Neculai se făcu că nu vede ce se întâmplă şi-l luă direct:
– Înţeleg c-ai vândut boii cu care-ai trecut dimineaţă.
– A! Tu pândeai lumea. Bună meserie ţi-ai găsit!
– Nu vă spuneam c-o să fac legea dacă mă ocoleşte glonţul?! Iaca, m-a ocolit. Dă banii. Nu mă sili, ca prieten, să te ucid.
Petre rânji a necaz.
– Unui prieten îi dai, nu-i iei cu sila.
– Cam aşa-i! O să-i dau una de n-o să se vadă!
– Măi Neculai, ai înnebunit?! Am suferit atâta timp împreună pe toate coclaurile în Rusia… Omoară-i pe alţii, nu pe mine.
– Ba pe tine vreau. Scoate banii!
Petre se făcu că scotoceşte în traistă şi luă cuţitul.
– Văd eu că n-am ce face. Trebuie să tai mai devreme porcul, că-i bolnav…
Neculai râse fioros.
– Ce dracu! Tot copil ai rămas! Şi scoase pistolul şi-l împuşcă.
Se prăvăli, nevenindu-i să creadă că chiar l-a împuşcat.
Se zbătu de câteva ori, scurt, şi gata.
Neculai îl împinse cu piciorul şi începea să-l caute de bani. Aproape că-l dezbrăcă în întregime, dar nu găsi nimic!
– Paştele şi nafura mă-tii! Ai ascuns banii la fată! Trebuia să pricep. Dar o prind eu!

Aneta fugea pe drumul pe care venise cu taică-său.
Când ajunse la podul din fundul văii, se dete într-o parte şi, cu mânuţele, scurmă pământul, ascunzând, într-un loc numai de ea ştiut, fără nici un semn, batista cu bani. O acoperi şi plecă mai departe, crezând că n-o urmăreşte nimeni.
Într-adevăr, n-o urmărea. Hoţul ştia bine drumul şi, luând-o pe cărarea de scurtătură, îi ieşi înainte.
Când îl zări, aşezat jos, cum îl întâlniseră sus, în deal, i se prăvăli cerul pe cap. Se opri chiar pe loc.
– Hai, hai, nu mai sta, că mă grăbesc! Avem drum lung până acasă. Ne aşteaptă nevastă-mea cu masa pusă.
Neavând ce face, fetiţa veni ca la tăiere.
Spre a n-o speria – chipurile – Neculai Creţu se comporta, în felul lui, frumos, crezând că banii nu pot fi altundeva decât la ea.
Îi povesti chiar întâmplări din timpul războiului, cu Petre Crăciun.
La întrebarea abia şoptită:

– Dar tata de ce nu vine? îi răspunse mândru de imaginaţia lui:
– A spus că n-a luat toţi banii de la cel căruia i-a vândut boii şi s-a dus să i-i dea. Mi-a zis să te iau la mine acasă, că vine el după tine.
Sesizând minciuna, Aneta bravă:
– Atunci mă bucur c-o să merg la dumneata.
– O s-o cunoşti acolo pe Florica, fata mea, şi-o să te joci cu ea de minune.
„Ce-o să te bag eu în cuptor”, gândea el. Prea mult nu vorbiră, totuşi, căci într-un loc, Neculai Creţu o băgă în pădure.
Fata crezu că, gata! s-a sfârşit cu ea. Dar hoţul intră ca să-şi ia calul.
Încălecă, cu ea, punând-o în faţă şi-şi şterse urma.
După vreo oră bună de mers, dacă nu chiar mai mult, bătu în poartă.
Cu grijă, privind în toate părţile, îi deschise o femeie bălaie, mai tânără ca el.
– I-am adus Floricăi o tovarăşă de joacă spuse el glumeţ, făcându-i cu ochiul.
Femeia o privi de parcă de mult o aştepta, minţind:
– De când te-aşteaptă Floricel! Nu ştiam c-o să vii chiar azi. Mă duc după ea că-i prin vecini.
Fetiţa, cam de seama ei, de 9-10 ani, era drăguţă şi se împrieteniră repede, făcând-o pe Aneta să uite că nu ştie nimic precis despre tatăl ei şi că pocniturile pe care le-auzise de departe poate că îl ucisese.
În sinea ei, tot mai credea, însă, că taică-său nu-i e mort, că Dumnezeu îl apărase şi-l scăpase.
Le-au pus la masă şi le-an îndemnat să se joace cât vor, cu gândul că, obosind, vor cădea ca moarte.
Între timp, Creţu îi povesti nevesti-sii tot ce s-a întâmplat, că şi-a ucis prietenul fără a lua nici un ban de la el.
– Eşti nebun! i-a zis femeia. Cum să-l omori fără să iei nimic! Şi banii unde sunt?
– Cred că la fată. N-au unde fi altundeva. O să vedem diseară, când se culcă.
– Şi cu ea ce ai de gând să faci?
– Ardem cuptorul şi-o aruncăm acolo, să nu i se mai ştie de urmă.
– Te-a văzut cineva?
– Nimeni. E tocmai bine. Bagă-le în casă să n-o zărească cumva cineva!
Femeia le ademeni cu şoşele şi momele în casă şi chiar stătu cu ele până veni vremea mesei de seară şi a culcatului.
Le culcară şi stinseră lumina. Fetele adormiră tun.
Între timp, Neculai Creţu făcu precipitat focul şi-l arse să topească şi un bou.
Apoi, tiptil, dezbrăcă fetiţa de la margine, unde-i spuse Anetei să se culce şi, mirat totuşi că nu găseşte nici un ban asupra ei, o aruncă în cuptorul plin de jăratic şi puse capacul.
„Of! O făcui şi pe asta!” mârâi el supărat că a trebuit să ucidă un copil nevinovat.

„Altfel nu se putea!” Se împăcă el cu gândul.
Se duse şi se culcă lângă nevastă-sa. Dormiră amândoi până târziu.
Treziţi parcă din moarte, alergară să vadă dacă nu găsesc cumva banii.
Când deschiseră uşa, rămaseră înmărmuriţi. În pat, îngenuncheată şi rugându-se cu nenumărate cruci, o descoperiră pe Aneta, care, oprindu-se, îi întrebă:
– De ce aţi luat-o pe Florica? Ne înţelegeam aşa de bine…
– Nenorocitule! Criminalule! Diavole! izbucni femeia. Mi-ai ars copilul! La puşcărie cu tine! Te spun la miliţie, la toată lumea! Nu vreau să te mai văd în faţa ochilor!
Cum mi-ai ars tu fata, aşa, încă mai rău, vreau să te ardă pe tine – nu în focul iadului, unde vei ajunge, n-ai grijă!, ci aici. Aici! Aici!De faţă cu tot satul.
Ştiind-o de ce-i în stare, Neculai Creţu o apucă de mână şi o strânse cu putere.
– Să nu scoţi o vorbă că te calc în picioare! Ce în picioare, te tai bucăţele!
– Hai taie-mă, că pe fiică-ta ai ars-o. O să spun la toată lumea. Ia mâna de pe mine, criminalule!
Cum nu-i dădea drumul, zări cuţitul pe masă şi vru să-l bage în el, dar omul i-o luă înainte şi i-l împlântă tot în inimă.
– Na! Să te saturi de pâre, nemernico!
Dădu să se aşeze, să se liniştească. Dar observă că fata nu mai era!
O zări, când ieşi pe uşă, în capătul uliţei, vorbind chiar cu miliţianul satului.
Îşi dădu seama că totu-i pierdut. Mai trăgea nădejdea, că, poate, cu mintea rătăcită de scena la care a asistat, n-o să spună nimic precis.

Văzând alergând, disperată, o fetiţă străină, miliţianul – un om bun, de altfel – o opri.
– Eu sunt sergentul Gheorghe Fluture – se prezentă el. Dumneata cine eşti?
Folosea într-adins toate politeţele spre a linişti copila.
Neînţelegând ce spune miliţianul, dar pricepând că-i omul dreptăţii, Aneta îi spuse cine e, a cui e, de unde e, fără să fie întrebată mai departe. Îşi vărsă tot amarul.
– Nene, zise ea, neştiind cum să i se adreseze, un om l-a împuşcat pe tata, în deal, la Cruce, cu gândul de a-i lua banii de pe boi. Dar tata mi-i dăduse mie şi eu am fugit. Mi-a ieşit înainte şi, crezând că banii sunt la mine – dar eu i-am ascuns în pământ – m-a luat acasă, chipurile să mă joc cu fata lui, Florica. Mi-a spus să mă culc la margine, dar noi, în joacă, ne-am schimbat locurile şi omul acela şi-a luat fata, crezând că-s eu, şi a aruncat-o în cuptor şi-a ars-o. Iar dimineaţa, când m-au văzut pe mine, în loc s-o găsească pe Florica, s-au luat la ceartă. Ameninţat de femeie că-l pârăşte, i-a băgat cuţitul în piept.
Miliţianul se îngrozi de tripla crimă. Întrebă fără rost, deşi fata venea de-acolo, dacă „ştie unde-i casa şi-l cunoaşte pe om”.
Fetiţa încuviinţă din cap.
– Atunci, hai pân’ la Miliţie, să chemăm ajutoare, că acela are arme de foc.

Dădu telefon la superiori şi veniră în grabă întărituri.
Înconjurară casa şi strigară la Neculai Creţu să se predea.
Copleşit el însuşi de ce făcuse, hoţul ieşi afară, ca în război, cu mâinile ridicate.
Miliţianu se duse, îi puse cătuşele şi-l împinse spre maşină:
– Cred că-ţi ajunge, Neculai!
Hoţul începu să râdă, tulburat până la nebunie de cele întâmplate.

Neştiind, după plecare dubei cu Neculai Creţu, ce să facă cu fetiţa, o duse acasă, la copiii lui: o fetiţă micuţă de 3-4 ani şi un băiat deabia intrat la şcoală.
– Jucaţi-vă cum puteţi. Eu trebuie să mă duc să văd ce-i cu taică-tău. Pe urmă, desigur, o să te duc la Livezi.
A venit altă maşină de miliţie şi s-au dus în deal, La Cruce.
Nu găsiră cadavrul. Dar un bâzâit de muşte – ca un roi – îl deteră de gol.
Era Petre Crăciun, desfigurat de gloanţele care-i fuseseră trase în faţă.
Procurorul întocmi procesul-verbal, şi până să ordone miliţienilor unde să ducă leşul lui Petre, spuse mai mult pentru sine:
„Dacă n-avea acela pistol, îl nenorocea omul ăsta, cu bâta şi cuţitul! Dar aşa l-a ucis pe cel puternic nemernicul cu armă!”
– Duceţi-l la Morga să-i facă autopsie. Iar către miliţianul sin sat:
– Sergent, ia fetiţa să-ţi spună unde-a ascuns banii (să nu-i găsească cineva fără să vrea) şi du-o la maică-sa. Spune-i şi bucuria că soţul i-a fost ucis de-un „prieten”!
Aşa făcu. Luară banii şi plecară cu Aneta acasă.
Când văzu maşina miliţiei, femeia întrezări răul: ori că l-au arestat pe Petre, ori că l-a omorât cineva să-i ia banii.
„Măcar de l-ar fi arestat, că tot ar mai fi o speranţă să vină…”
Când îi „comunicară” ce s-a întâmplat, femeia nu avu glas să zică nimic. Şopti într-un târziu:
– Şi cât m-am rugat de el să nu se ducă să vândă boii! Doar nu era singurul care nu putea da cotele! Dar, încăpăţânat, nu m-a ascultat… Acu ai rămas, Aneto, orfană. Sper însă că cei în drept vor băga de seamă că l-au băgat din duşmănie, pe nedrept, la chiaburi.
Prinzând din zbor cuvântul, miliţianul o sfătui – şi spuse, spre a o linişti, c-o ajută personal – să facă cerere de dare în judecată a celor care l-a trecut pe Petre Crăciun, încălcând legea, la chiaburie.

– Din păcate, tata, nu mai avea cum să învie, şopti domnişoara Aneta Crăciun, după ce-i citi lui Titus Pop povestirea, pe care o scrisese din amintiri şi după relatările celor care fuseseră la proces, că maică-sa nu vrusese să-şi descleşteze gura.
Prin oameni, aflase că Titus Pop, dintr-un sat ardelean, păzise trei ani criminalii, între care se afla şi Creţu.

– Aţi scris foarte bine, domnişoară, totul cum s-a întâmplat, întrucât aţi fost de faţă la toate crimele (mai puţin la împuşcarea tatălui, în cazul căreia aţi auzit doar focurile de armă). Eu n-aveam cum să ştiu toate acestea şi nici n-am fost la proces. L-am găsit acolo, printre ceilalţi, şi se povestea despre el ca despre un erou, că are trei crime la activ…
– Ceea ce nu înţeleg – interveni domnişoara – e de ce a fost condamnat la 25 de ani şi o zi. Mi se pare bizar să adaugi la 25 de ani o zi.
Titus Pop zâmbi.
– E doar aparent bizar. În realitate, ziua aceea, adăugată la 25 de ani, înseamnă închisoare pentru tot restul vieţii lui – închisoare pe viaţă!
– Cum adică?
– Aşa, pur şi simplu! Dacă era condamnat la 25 de ani muncă silnică, la împlinirea termenului, deţinutul devenea liber. Dar dacă era adăugată, în actul de condamnare, încă o zi, însemna că după cei 25 de ani trebuia să facă încă 25 şi aşa mai departe.
– E posibil?
– Da. Nu ştiu, după toate răsturnările din ultimii ani, dacă se mai ţine seama de asta, dar atunci, nefiind voie să fie condamnat cineva la moarte, i se dădeau 25 de ani şi o zi.
– Ştiţi sigur?
– Cum naiba?! Am făcut armata la securitate şi l-am cunoscut personal pe Creţu.
– Şi nu l-aţi întrebat de ce a făcut atâtea crime?
– Întrebat. Dar se grozăvea.. Vedea că se creease legenda şi povestea pe linia ei. Nu te puteai înţelege cu el. Regreta doar faptul că şi-a ars copila. Pentru celelalte crime avea justificare. „Prietenul” trebuia ucis pentru că nu i-a dat banii, iar nevasti-sii îi pusese gândul mai demult, pentru că-l tot ameninţa că-l pârăşte.
– N-a tras nici o învăţătură?
– El nu, dar eu am tras. Eram un bezmetic. Aş fi băgat sabia în oricine. Împuşcam, la ordin, fără reţinere. Nu credeam în Dumnezeu, nu-mi făceam cruce… Eram un păgân! Ce păgân?! Că păgânii tot au zeii lor… Ziceam că nu există nimic din tot ce spun popii. Mai ales râdeam de cei care vorbeau de suflet.
– Chiar aşa? Există asemenea oameni?
– Nu ştiu dacă mai există altcineva, dar eu aşa eram. Şi-atunci, când am aflat povestea lui Neculai Creţu, m-am cutremurat pentru prima dată. Am descoperit deodată, cum se spune, degetul lui Dumnezeu.
– În ce fel?
– N-o să mă credeţi, dar din faptul că dumneavoastră v-aţi schimbat locurile în pat, zădărnicind planurile criminalilor, ba chiar pedepsindu-i, mi-am dat seama că acolo a fost ceva de dincolo de fire… Şi de atunci sunt alt om. Încât vă mulţumesc şi dumneavoastră pentru aceasta.

Dictionarul Academiei inainte si dupa Hasdeu

Una dintre primele sarcini ale Societăţii Academice Române, înfiinţată în 1866, a constituit-o alcătuirea Dicţionarului limbii române.
Gândurile membrilor fondatori s-au îndreptat – pentru înfăptuirea acestei opere fundamentale – către August Treboriu Laurian şi Ion C.Massim, oameni de cultură care se preocupaseră şi de unele aspecte filologice ale limbii strămoşeşti.
A fost o alegere mai mult decât nefericită, întrucât cei doi au căutat să releve, atât în Glosariu care coprinde vorbele din limba română streine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine înduioasă, cât mai ales în Dicţionar (I, 1873, II, 1876), în mod expres latinitatea limbii române. Faptul firesc până la un punct – atâta timp cât se judecă lucrurile cu obiectivitate – a fost depăşit însă prin demersurile de includere, adesea vizibilă, a numeroase cuvinte străine prin etimologii forţate (a se vedea, între altele, celebrul exemplu: Slatina, explicată prin stella latina).
Evident că, în urma numeroaselor critici ştiinţifice române şi străine şi mai ales a nesfârşitelor persiflări (v. Odobescu: Prandiulum academicum), ironii şi pamflete, Academia a trebuit să încerce o nouă versiune a Dicţionarului, încredinţându-i, de data aceasta, sarcina unui veritabil filolog, de mare valoare naţională şi internaţională, dar care era însetat de absolut.
Drept urmare, neţinând seama de cadrele fixate de Academie şi de Coroană, savantul a croit un Dicţionar, pe care n-a gândit niciodată că-l va termina, menit a se constitui într-o amplă enciclopedie a vieţii poporului român.
Lucrarea, proiectată de forul academic la dimensiuni modeste, ce urma să se încheie în 6 ani, a căpătat proporţii ciclopice (ce urma a se finaliza, aşa cum o concepuse B.P.Hasdeu, după calculele lui I. Caragiani în cca. un secol şi jumătate.
Şi încă filologul nu se ocupa decât de limba veche (până la sfârşitul secolului al XVIII-lea) şi de limba populară.
Graba regelui de a vedea, încă în timpul vieţii sale, sfârşit Etymologicum magnum romaniae, dar cu deosebire intrigile numeroşilor adversari ai autorului, au dus la sistarea proiectului hasdeean, în 1897, când savantul nu apucase să publice decât primele 3 tomuri: A – Bîrâire/bârâit.
Promisiunea acestuia de a continua pe cont propriu lucrarea nu s-a mai concretizat în nici un fel, dată fiind retragerea de către Academie a materialului documentar (în speţă a răspunsurilor la Chestionarul lingvistic şi a fişelor extrase până la sfârşitul literei C, de savant împreună cu ajutoarele sale, între care e amintit doar I.Bianu).
A urmat, la propunerea lui Titu Maiorescu, desemnarea lui Al. I.Philippide, ca redactor al Dicţionarului, care începe iarăşi lucrarea de la zero, dorind, de data aceasta, să dea o imagine a limbii literare moderne, deci a limbii textelor artistice din secolul al XIX-lea.
A fost aleasă tot o personalitate însetată de absolut, un om al marilor ambiţii, care deşi promisese că va respecta termenul, concepuse o lucrare în altfel decât Hasdeu, dar tot interminabilă în timpul vieţii unui singur om.
Numărul relativ redus al cuvintelor reţinute de B.P.Hasdeu, era amplificat mult, dacă nu dublat şi triplat, ca o izbândă a observaţiilor şi puterii sale de identificare în noianul termenilor comunicării.
Căci, deşi n-o spunea, Al. Philippide includea în limba modernă şi neologismele romanice agreate de Massim şi Laurian, precum şi termenii arhaici şi populari, pe care se axase Hasdeu.
La atenţionarea Academiei, că regele vrea iarăşi să apuce să vadă în timpul vieţii sale, Dicţionarul, şi la reamintirea nivelului modest pe care acesta trebuia să-l aibă, Philippide răspundea, că se va supune termenului de 3 ani şi prescripţiilor academice. Dar, în raportul din 3 martie 1900, adresat, prezidentului Comisiunii Dicţionarului, el se îngrijora profund în legătură cu termenul: „În cât timp se va sfârşi această lucrare? În 3 ani, fireşte, spune învoiala. Dar să facem, totuşi, o socoteală. Eu am lucrat în fiecare zi de la 6½ oare dimineaţa (căci de la 9 ante meridian în fiecare zi am curs la Universitate) până la 12, apoi de la 12½ până la 7 şi de la 7½ până la 12 noaptea, adică 13 ceasuri şi jumătate pe zi. Aşa lucrând, am dovedit să scriu într-o lună două cutii. Repetând socoteala de mai sus, putând adică termina 3 cutii pe lună, aş avea trebuinţă de 86 de luni, cam 7 ani. Să zvârl bilete, nu pot, pentru că pierd proporţia şi dau dicţionarului altă figură decât aceea pe care firea lucrărilor i-o dă”.
Deci, de la bun început, după începerea elaborării Dicţionarului, Al. I. Philippide dubla perioada redactării.
Iar în scrierea propriu-zisă a lucrării se exalta – în afara oricăror norme restrictive – de proporţiile pe care Dicţionarul le căpăta, măsurând manuscrisul în metri, printr-o acumulare naturală liberă, a unei cărţi care creştea de la sine, în funcţie de materialul ce se cerea inclus în perspectiva ştiinţifică obligatorie singura căreia i se supunea.
Cele 104 epistole adresate lui Hermann Suchier, prietenul romanist de la Halle, reflectă întreaga istorie a alcătuirii cu entuziasm, rigoare şi stăruinţă a Dicţionarului până în iunie-noiembrie 1905, când filologul refuză să se supună discursului – mesaj regal, după opt ani de muncă neprecupeţită.
Al. I. Philippide repeta experienţa lui B.P.Hasdeu, în ce priveşte nesupunerea la normele minimale, neştiinţifice ale regelui şi Academiei. „De un an încheiat mă sfădesc cu Academia Română în privinţa dicţionarului şi, în sfârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu sfada s-a sfârşit – facă un dicţionar cazon, un pendant al dicţionarului lui Laurian, în care să nu se admită neologizmele, iar prin alegerea (!) cuvintelor şi prin cumpănirea (!) cităţiilor să se urmărească un scop moral (ştiinţă morală!?), acela anume de a păstra nestricată limba strămoşilor etc., etc., etc.…. Maiestatea Sa mai este apoi convins – aşa a dat să se înţeleagă în acel discurs – că dacă se va lucra dicţionarul cum voieşte maiestatea sa, dicţionarul va fi gata în patru ani, începându-l d’a capo. Înţelegi că în asemenea împrejurări eu nu puteam spune Academiei decât acestea: «Doamnă, eu nu pot face un dicţionar neştiinţific şi caraghioz, care nu va avea nici măcar avantajul de a se găti în mai scurtă vreme. Fă dumneata acest monstru în patru ani şi să-l porţi sănătos» Ar fi bine să-l comandeze maiestatea-sa la Krupp”.
Sub impulsul bucuriei de a fi devenit liber, Al. I.Philippide relua ideea în scrisoarea către H.Suchier din 7/20 noiembrie 1905: „Am scăpat ca dintr-o temniţă, unde temnicierii ar fi fost nebuni. Nu mi-au dat ei drumul, am sărit eu afară prin pod. Între altele, le venise nebunilor în cap că dicţionarul trebuie să fie un antipod al dicţionarului lui Laurian. Acest din urmă anume, după cum ştii, nu cuprinde nici un cuvânt curat românesc, ci numai neologizme latineşti introduse de autor; dicţionarul ist nou, din contra, trebuie, cică, să nu cuprindă nici un neologizm, ci numai cuvinte vechi şi curat româneşti. Deci, afară pantalon, surtuc, jiletcă, botină…, bibliotecă, scoală, bancă, volum, tom…, tipografie, fotografie, fonograf, telefon, telegraf,…, maşină, vagon, gară, restaurant… inteligenţă (mai ales aceasta!) etc., etc., afară, cu alte vorbe, o jumătate cel puţin din limba românească!”
Ca şi Hasdeu – cu care, în pofida marilor deosebiri, se aseamănă – Al. I. Philippide se încântă cu ideea că va putea continua pe cont propriu, cu o echipă numeroasă Dicţionarul. „Sfânta libertate, să trăieşti, nu-i nimic mai dulce decât tine! De la 1 octombrie eu şi cu nouă colaboratori ne-am apucat de lucru. În 3 ani vom aduna citaţii de la de-înainte… După aceea vom scrie dicţionarul mai departe. De editor nu mă îngrijesc.”
Evident – scos din chingile obligativităţii, ca şi Hasdeu – Philippide nu-şi mai continuă munca, fiind cucerit de alte lucrări, între altele de marea sa operă Originea românilor.
S-a crezut multă vreme şi încă se mai crede că, de fapt, Philippide nu ar fi scris nici un rând la Dicţionar, căci, spre deosebire de cazul Etymologicumului, redactarea nu a fost secondată de tipărirea cărţii.
Din Dicţionarul lui Philippide s-a publicat doar o mostră pentru membrii Academiei şi rege.
Manuscrisul însă de 11.744 p. (12.000), după cum scrie lui Hermann Suchier a rămas acasă la filolog: „Până la de-am dicţionarul gata în 12.000 de pagini de manuscris, iar manuscriptul, în format de jumătate de coală, are un metru şi 25 centimetri înălţime. Când mă uit la el, mă înflu în pene de bucurie.” De fapt, cuvintele de la litera D şi o parte din E conţin doar definiţiile şi sensurile principale, fără citaţii, pe care trebuia să le introducă G.Ibrăileanu, C.Botez, I.Botez, I.N.Popovici şi Giorgi Pascu.
În această formă, manuscrisul adus la Bucureşti de poetul Al. I.Philippide, a zăcut aruncat în podul casei de lângă biserica Precupeţii Vechi, iar de acolo, a intrat în patrimoniul Bibliotecii Academiei, depozitul de la Băneasa, de unde – la dărâmarea impusă de N.Ceauşescu, negăsindu-se locul suficient a fost trimis la Biblioteca Filialei din Iaşi a Academiei, unde zace şi astăzi neluat în seamă.
Academia, însă, a continuat să experimenteze, încredinţându-le, mai departe redactarea Dicţionarului lui Ovid Densusianu şi Sextil Puşcariu.
Prin maşinaţiuni misterioase academice, marele lingvist Ov. Densusianu a fost înlăturat şi a rămas titular doar Sextil Puşcariu, care, cu o echipă numeroasă, a elaborat în patru decenii doar trei volume.
Continuarea şi finalizarea s-a săvârşit după alte cca. 7 decenii în cadrul Institutului de lingvistică „Al. Roseti – Iorgu Iordan” al Academiei Române, cu un amplu colectiv, nu chiar după proiectele lui B.P.Hasdeu (care dăduse modelul abisal) şi Al.I.Philippide (care propusese o altă variantă întrucâtva similară ca amploare, ci după normele îmbunătăţite ale lui Sextil Puşcariu).
După 145 de ani de la înfiinţare, Academia are, în sfârşit, un dicţionar, nu „cazon”, nici „rezumat” – cum i se cerea lui B.P.Hasdeu şi Al.I.Philippide, ci normal, după cerinţele însăşi limbii pe care o vorbim.
Deci, cei doi savanţi aveau dreptate când protestau în perspectiva normelor ştiinţifice că un Dicţionar firesc, de ţinută, nu se poate încheia la ordinele Academiei şi ale regelui, în câţiva ani, decât – după expresia lui Philippide – „ţârai, ţârai, petit-à-petit, nach und nach.”
Ne permitem să afirmăm însă că bogăţia extraordinară a limbii române, mulţimea arhaismelor şi mai ales a regionalismelor (doar parţial adunate şi publicate), ca şi a formaţiunilor lexicale noi, pe teritoriul românesc – nu mai vorbim de noianul neologismelor – impune noi şi noi revizuiri şi reeditări a Dicţionarului cadru.
Aşa că generaţiile de lexicologi viitori au în faţă un câmp încă întins de explorat de şi introdus în Tezaurul visat al limbii române.

de I.Oprişan