G. Calinescu si securitatea

de Bogdan Cretu
A apărut recent la Editura Saeculum I. O. un volum care prezintă, pe bază de documente, relaţia lui G. Călinescu cu Securitatea. Cartea se intitulează Asaltul cetăţii. Dosarul de Securitate al lui G. Călinescu, iar autorul, I. Oprişan, reuşeşte să modifice imaginea publică a lui G. Călinescu (fixată doar pe cea deprofitor al regimului şi zelos susţinător al comunismului). Trei critici literari, din generaţii diferite, au citit volumul şi oferă propria interpretare a cărţii. Bogdan Creţu, Alexandru Dumitriu şi Geo Şerban oferă un dosar al acestei probleme, arătînd, pe baza documentelor din carte, că G. Călinescu a cunoscut şi faţa întunecată a regimului, cu ascultări ale convorbirilor din casă şi cu numeroase turnătorii, făcute de colaboratori apropiaţi.
Citiţi în revista tipărită a revistei Dosarul: G. Călinescu şi Securitatea.

Un strigat disperat de trezire a constiintei nationale in Bucovina, la 1904

Autor: I. OPRISAN

În 1904, aparea la Institutul de arte grafice si editura Minerva, din Bucuresti lucrarea „Rutenizarea Bucovinei si cauzele deznationalizarii poporului rom#n. Dupa date autentice“, semnata „De un bucovinean“, prezentata drept „fragment din lucrarea nepublicata „Rom#nii din Bucovina“, care nu s-a mai publicat si probabil nici nu a fost scrisa vreodata.
Caci nu at#t perspectivele multiple ale unei cercetari monografice îl interesau pe autor, c#t procesul de deznationalizare galopanta a populatiei bastinase, omogen rom#neasca, la rapirea, în 1776, a provinciei de catre Imperiul Austriac.
Cartea se voia, si era realmente, un strigat disperat de trezire a constiintei nationale si de dezvaluire catre fratii rom#ni din afara provinciei si, evident, pentru tot restul lumii, a monstruoasei crime pe care guvernul imperial o sav#rsea în Bucovina asupra unui popor întreg, cel rom#nesc.
„E deja timpul suprem“ – scria el – „ca sa se informeze odata lumea culta europeana sau cel putin lumea rom#na, despre aceasta soarta at#t de vitrega si amara, despre aceasta tratare at#t de barbara la care e supus poporul rom#n din Bucovina sub acest imperiu mare, nobil si cult.“

*
Cu o documentare uluitoare, realizata în ani lungi de cercetari, autorul scutura, mai înt#i, praful de pe paginile istoriei, relev#nd caracterul exclusiv rom#nesc al provinciei, leagan al nasterii întregii Moldove si cripta a mormintelor voievodale.
În sprijinul demonstratiei sale, Isidor Iesan(u) (1) recurgea nu numai la lucrarile stiute de istorie, ci mai ales la marturiile scriptice din perioada imediata urmatoare rapirii samavolnice a Nordului Moldovei (local denumita Arboroasa), care atesta ca Iosif al II-lea si primii guvernatori recunosteau rom#nitatea limbii si a poporului, recurg#nd la limba rom#na ca la singura modalitate oficiala de comunicare cu bastinasii.
El insista chiar, în carte, ca inteligenta rom#na, îndeosebi tineretul studios, necuprins înca de pesimism în ce priveste viitorul, sa adune din zonele rutenizate de dincolo de Prut si de oriunde, deopotriva cu documentele vechi voievodale, de mare importanta pentru istoria nationala, orice corespondenta oficiala rom#neasca primita din partea autoritatilor austriece, pe care slavii si strainii de orice fel le-au distrus si le distrug intentionat spre a sterge urmele stap#nirii rom#ne în acele parti. „E de mare urgenta“ – scria el – „de a le str#nge aceste documente, at#t cele din perioada statului moldovan, c#t si cele din timpul rapirii Bucovinei de Austria, caci toate acestea se afla în mare pericol de a fi nimicite de fanaticii si panslavistii ruteni, carora le sunt atare documente o groaza nationala, care nimicesc si sfarma în panslavismul lor fanatic chiar si pietrele mormintelor ce contin vreo inscriptie rom#neasca.“
Dar, mai ales, autorul invoca drept argument capital primele recensaminte ale populatiei, efectuate de austrieci.
Supun#ndu-le unei îndreptatite critici, caci toate mistificau realitatea – dupa cum s-a dovedit apoi, si prin falsitatea hartilor, special întocmite spre a servi diplomatilor si dregatorilor care au semnat anexarea Bucovinei la Casa de Austria (2) –, autorul conchidea ca „rutenii nu formau pe timpul anexarii nici macar a saptezecea parte din toata populatiunea Bucovinei“.
Nu numai rutenii, dar toate celelalte populatii alogene: germani, rusi, polonezi, evrei, armeni, fie ca nu existau, fie ca erau insignifiante în raport cu numarul locuitorilor autohtoni rom#ni.
Si dintr-odata statisticile încep sa consemneze fraudulos un spor imens de ruteni, dar si de germani si evrei, care egalau scriptic sau chiar cov#rseau numarul populatiei bastinase.
Un asemenea spor, observa autorul aduc#nd numeroase marturii, nu era nici natural, nici real, ci creat artificial printr-o sumedenie de procedee dintre care enumeram: 1. includerea între ruteni a tuturor rom#nilor care, coplesiti de invazia ruteano-polona, izolati de ceilalti autohtoni, nu mai vorbeau rom#neste; 2. considerarea ca ruteni a tuturor rom#nilor care, prin calitatile lor, stap#neau, pe l#nga rom#na si ruteana; 3. adaugarea la ruteni sau germani a tuturor copiilor rom#ni, care, nedispun#nd de scoli elementare, gimnaziale si liceale, trebuiau sa studieze în scolile mai ales rutene sau germane; 4. silirea populatiei rom#ne sa-si dea, sub amenintare, copiii la scoli straine etc., etc.
În plus, cadrele didactice si functionarii, în majoritate de alte nationalitati – caci absolventilor rom#ni de scoli de specialitate li se faceau tot felul de sicane spre a nu putea ram#ne printre ai lor, în Bucovina –, stabileau dupa bunul plac apartenenta nationala a localnicilor.
Datorita unor asemenea proceduri, încurajate de guvernul local al provinciei (ducatului) si sprijinite – credea autorul – de guvernul central imperial, rom#nii erau total nedreptatiti în privinta atribuirii drepturilor ce li se cuveneau.
Semnificativ ni se pare paralelismului pe care Isidor Iesan(u) îl face între ceea ce aveau alte natiuni din imperiu în domeniul scolilor si c#t ar fi trebuit sa avem noi rom#nii, proportional cu numarul de locuitori cu mult mai mare fata de ele. Dar noi – rom#nii din Bucovina – nu aveam nimic sau aproape nimic. Dam un citat ceva mai lung, revelatoriu, într-adevar, pentru inegalitatea strigatoare la cer semnalata de autor.
„Acest rezultat trist (al am#narii sine die a aprobarii cererilor rom#ne de creare a unor clase paralele rom#ne la liceele germane din Cernauti si Suceava) se mai agraveaza, daca consideram raportul între numarul diferitelor nationalitati din singuraticele provincii ale Austriei si între numarul scolilor secundare de care dispunem etc. Ne vor ajunge putine exemple: germanii din Carniola (28.177 la numar) au 2 licee si o scoala reala; rom#nii din Bucovina (230.962 la numar) ar trebui, deci, sa aiba în raport cu ei 16 licee si 8 scoli reale; germanii din Litoral (19.454 la numar) au 3 licee si 3 scoli reale, noi ar trebui sa avem, daca ar exista vreo dreptate în Austria, 35 licee si 35 scoli reale. Italienii din Dalmatia (15.240 la numar) au 1 liceu si o scoala reala, deci noi rom#nii din Bucovina ar trebui sa avem în raport cu ei 15 licee si 15 scoli reale. Dar sa ne marginim numai la Bucovina noastra. Germanii (159.477 la numar împreuna cu toti jidanii din tara, care singuri fac la un loc peste 100.000) au 5 licee, 1 scoala reala si 1 scoala normala, abstrag#nd pentru moment de la paralele mixte cu trei obiecte în limba rom#na. Rom#nii, deci, ar trebui sa aiba 7 licee si cel putin o scoala reala si una normala. În realitate, avem însa, precum am zis, numai asa-numite paralele rom#ne, apucatura de ochi, cu clase inferioare de la liceul din Suceava si paralele germa(no)-rom(#ne) – înca o mare apucatura de ochi – tot la clasele inferioare de la liceul prim din Cernauti. Credem, prin urmare, ca acest rezultat înfatisat aici e destul de convingator pentru oricine, chiar si pentru guvernul nostru, cel prea parintesc. Avem, deci, prea si prea destule cauze sa ne pl#ngem, ca ni se fac nedreptati strigatoare la cer si suntem în drept de a reclama de la guvern cel putin aceea, ce distribuie el cu at#ta prevenire si îmbelsugare celorlalte popoare din imperiul austriac, avem dreptul sa pretindem aceasta cu at#t mai mult, fiindca tot acest guvern, tot aceasta împaratie, tot aceasta Austrie a promis, la rapirea Bucovinei, solemn, înaintea întregului popor rom#n adunat, si înca la acela prin mofturi austriece, adica prin gura împaratului Iosef II, dreptate, libertate, bunatate etc.… dara durere amara, dreptatea si bunatatea austriaca fata de rom#ni e teribila, e foarte amara, e curat austriaca si întrece pe toate acele din timpurile invaziunilor barbare.“
Relevarea regimului cu totul special cu care erau tratati rom#nii proaspat smulsi din teritoriul Moldovei e continuata de autor p#na la ultimele ei consecinte, ale adevarului nud, incredibil: „P#na astazi noi n-am dob#ndit, ca de regula, nimic. Forurile competente, chemate de a da seama de aceste stari insuportabile, sau ca treceau peste jeluirile noastre juste, fara multa vorba, la ordinea zilei, sau ni se reprosa în fata «ca pretentiunile noastre ar fi prea exagerate» asa o zic ei! Dar cifrele de mai sus indicate nu sunt ele, oare, dovada cea mai zdrobitoare c#t valoreaza dreptatea Austriei?“.
Concluzia ca „guvernele (sunt) cu totul barbare fata de rom#ni“ – ce i se impune autorului – e sustinuta de el cu numeroase alte argumente.
Avem în vedere, între altele, politica statornica de sufocare a elementului autohton prin aducerea în teritoriul bucovinean a unor valuri din ce în ce mai mari de emigranti slavi, germani, evrei, etc.; izolarea rom#nilor din Bucovina printr-un „adevarat zid chinezesc“ de sate rutene fata de fratii lor din Moldova; transferarea averilor m#nastiresti, obtinute din daniile voievodale, într-un fond religios pentru sprijinirea chipurile a vietii culturale a rom#nilor, dar folosit pentru capriciile curtii si guvernului sau pentru burse acordate aproape în exclusivitate copiilor de alte natiuni, îndeosebi ruteni; implementarea în cele mai rodnice si frumoase locuri a unor comunitati nou sosite în zona spre a-i dispersa si izola pe rom#ni; transformarea limbii rom#ne – limba oficiala în momentul anexarii provinciei – într-o limba neagreata, chiar urmarita a nu mai fi folosita în nici un caz în institutiile statului (p#na la stergerea dreptului rom#nilor adusi în fata instantelor judecatoresti de a-si spune pasul si de a-si dovedi nevinovatia prin graiul matern adesea singurul cunoscut), rutenizarea sau germanizarea ortografica a toponimiei si a onomasticii rom#ne spre a nu se mai cunoaste esenta lor rom#neasca (ex: C#mpulung devine Kimpolung, Cires > Czerez, M#ndrisor > Mendryszor, Milleseuti > Millisoutz sau St#ngaci devine Stingacz, Lupul > Lupulenko sau Lupasczuk, Turcan > Tzurkanowicz, Ciuperca > Czuperkowicz, Vasiliu > Wasilius sau Wassilowicz, Wasilewski, Petroniu > Petrowicz sau Petriniuk) etc.
Semnal#nd si prezent#nd în toata profunzimea lor faptele respective, cu consecintele imediate si de viitor asupra populatiei rom#ne, autorul considera, pe buna dreptate, ca ele fac parte dintr-un amplu program, statornic urmarit si draconic orchestrat, av#nd ca tinta finala deznationalizarea bastinasilor si chiar extinctia lor. „Pentru noi rom#nii“ – scria el – „nu exista dreptate în Austria. Pentru noi exista în Austria numai un plan bine precizat de guvern si de împaratie, deja de la rapire, si acesta este batjocorirea, otravirea si nimicirea natiunii rom#ne. Si dupa acest plan sublim, suntem noi tratati de catre mult generoasa si glorioasa Austrie.“ Sau: „Politica guvernului (constituie) o procedura dusmanoasa, care tinteste direct si cu toata forta nimicirea noastra“.
Si mai departe: „Aici (la St. Onufri, unde sunt 43 copii germani, 1 rutean si 106 rom#ni, pentru care exista doi învatatori: unul pentru limba germana si unul pentru limba ruteana; pentru rom#na – niciunul) avem înca o dovada de misiunea cea importanta civilizatorica a Austriei în aceasta sarmana si nenorocita tara, adica nimicirea poporului rom#n“.
În sf#rsit, dar afirmatiile pot fi mult sporite: „Cu c#t mai mult si mai temeinic studiem astazi harta etnografica a ducatului bucovinean, cu c#t mai mult urmarim noi cauzele istoriei, care au efectuat constelatiunea popoarelor de astazi în Bucovina, cu at#t mai mult suntem noi patrunsi de convinctiunea elementara ca, deja imediat dupa anexare, zelul puternicilor au tins cu toata forta într-acolo, de a dezbraca pe aceasta sarmana tara de caracterul ei etnografic originar, si de a o preschimba în o provincie cu caracter cu totul slav, ca, astfel, dupa logica politicii sublime si foarte istete din Viena, sa lege aceasta tara mai trainic de imperiul austriac, si spre a se apara de teribilul dusman valah“.
Îngrijirea autorului pentru viitorul rom#nilor bucovineni era cu at#t mai mare, cu c#t parlamentarii lor, alesi de ei în guvernul local si imperial, se deziceau de interesele nationale si, fie pactizau cu dusmanii, fie c#ntau cu inconstienta în struna acestora, fiind tot timpul dezbinati unii de altii spre a nu forma „blocul“ necesar apararii propriului popor.
Fata de o asemenea situatie, ce a atins la hotarele dintre secolele XIX-XX pragul paroxismului, Isidor Iesan(u) cheama, în primul r#nd, întreaga intelectualitate, dar si pe ceilalti conationali, saraci si bogati, la unire sub steagul rom#nesc, milit#nd pentru trezirea constiintei, ce impunea, dupa el, înainte de toate: întoarcerea la graiul stramosesc si la utilizarea lui at#t în public, c#t mai ales în intimitatea familiei, pentru a crea cadrul de educare al tinerei generatii si a generatiilor ce vor urma.
De aceea si scria Isidor Iesan(u) lucrarea pe care o adnotam spre a atrage luarea aminte a lumii întregi si în primul r#nd a rom#nilor, din tara si din provincie de ceea ce se înt#mpla în Bucovina.
„Daca acest proces (de rutenizare rapida) ar urma pe cale naturala“ – scria el – „n-am putea nimic obiecta; însa acest proces de slavizare este patronat de însesi forurile competente administrative“, viz#nd deznationalizarea grabnica a rom#nilor si lichidarea lor totala.
Propunerile sale pentru redob#ndirea simtamintelor rom#nesti sunt multiple – de la regasirea puterii de coeziune etnica p#na la opozitia armata -, dar esentiale i se par c#teva.
Înainte de toate, hotar#rea oricarui rom#n de a se dedica cu trup si suflet cauzei nationale, caci, dupa cum bine observa, „se pune întrebarea decisiva: au voim sa existam pe acest vechi pam#nt al nostru, si atunci trebuie sa ne întarim r#ndurile si sa ne repulsam cu toate puterile noastre disponibile, ba chiar cu forta, acestei barbarii, sau sa renuntam de a mai exista, de a mai fi, pe acest pam#nt istoric rom#nesc“.
În al doilea r#nd, aspiratia unanima de a iesi c#t mai repede de sub înr#urirea strainilor de orice natura. „Eu repet, deci, de o mie de ori, ca trebuie sa fie exterminat cu desav#rsire acest curent contagios cosmopolitist, aceasta boala molipsitoare, pe care fanaticii naivi sau speculanti mai îndraznesc sa-l agite în s#nul societatii noastre.“
De mentionat ca autorul includea între straini, pe „toti acei locuitori ai unei tari, care merg împotriva curentului national al poporului autohton“. „Sunt si vom sustine aceasta parere“ – atragea el atentia – „si suntem gata a o aplica chiar acelor rom#ni, care pentru cuv#ntul ca sunt nutriti cu o idee gresita, cauta sa dovedeasca ca natiunea rom#na întelege gresit mersul sau. Cu at#t mai mult c#nd acei rom#ni ar sustine o asemenea teorie din punctul de vedere al folosului lor personal; acestia sunt niste tradatori ai propriei lor natiuni, si sunt mai periculosi si mai vrednici de dispretul rom#nului adevarat, dec#t strainii cei mai pretentiosi.“
În al treilea r#nd, credinta transformata în constiinta clara „ca noi rom#nii avem o misiune si o menire sublima aici pe pam#nt“.
În al patrulea r#nd adoptarea „exclusivismului hermetic“, dupa exemplul celorlalte nationalitati – „cehi, poloni, maghiari“ – care, desi putini, sunt în stare de a se „impune cu at#ta forta strainului“. „Ei sunt prin exclusivismul lor în stare de-a rezista tuturor atacurilor nationale. Pentru noi e acest exclusivism hermetic si mai necesar, pentru ca noi ne aflam astazi în situatiuni cu mult mai amare si mai pierdute dec#t ei, pentru ca ne aflam în o pozitiune de aparare disperata“.
În al cincilea, si cel mai important r#nd, cladirea cu responsabilitate si afectiune, a unei generatii tinere sanatoase formata „printr-o educatie fireasca, potrivita în împrejurarile noastre rom#nesti“, în stare sa schimbe „starea noastra politica, culturala, sociala si economica.“
„Relativ la ferirea tinerimii noastre de influentele straine“ – reflecta Isidor Iesan(u) altadata – „accentuam aici si necesitatea nationalizarii vietii noastre sociale, a nationalizarii vietii noastre familiale deja aproape de tot înstrainate. Deci, dara, scoala, familia, societatea noastra curat rom#na nationala, deci, dar, numai un mediu exclusiv si curat rom#n, e în stare sa creasca si sa formeze o tinerime rom#na tare, puternica, rezistenta, energica, entuziasmata pentru marirea poporului sau. O conceptie înalta, filosofica, idealista a vietii, aceea a traiului pentru poporul tau în prima linie, numai o asemenea elevare sufleteasca poate îndruma tinerimea pe caile cele drepte si bune ale datoriei nationale si ale datoriei omenesti.“
C#t de actuale sunt stringentele impuse de autor tineretului din 1904 si astazi, desi, generatia t#nara nu mai traieste sub opresiune!
Aceste obiective – si multe altele ce decurg din ele – menite a schimba destinul rom#nilor din Bucovina, trebuiau neaparat puse, dupa autor, sub semnul devizei: „prin cultura – dar numai cultura nationala – la lumina si libertate!!“
„Pentru ca aceasta arma – cultura – sa nu devina fatala“ – preciza el – „pentru «individualitatea noastra nationala», tocmai pentru ca o cultura straina, fie franceza, fie germana, fie slava, sa nu poata absorbi fiinta noastra nationala distincta, nota fundamentala a culturii noastre trebuie sa fie nationala, ceea ce nu se poate dec#t sub impulsiunea unei constiinte nationale puternic dezvoltate.“
Evident, Isidor Iesan(u) nu vedea realizarea schimbarii în mod instantaneu. El atragea chiar atentia ca e nevoie de o „munca onesta si severa, împreunata cu perseverenta, cu inspiratiunea si entuziasmul sf#nt în luptele noastre pentru existenta, fata de curentul distrugator ce ne înconjoara“, ca e nevoie ca cei angajati în lupta sa fie „îndrazneti si totodata cu prudenta“, în actiunea de „salvare a natiunii noastre comune.“
La îndoielile conationalilor contemporani, ca s-ar putea ajunge la asemenea înaltatoare tinta, autorul raspundea: „Înca nu e prea t#rziu. Înca poporul rom#n exista si rezista atacurilor vehemente si barbare ale puterilor unite ale rusilor si ale guvernului prea parintesc, înca ierarhia greco-ortodoxa din Bucovina este rom#na si constituie un zagaz, o stavila puternica“.
Sau: „Nu s-a stins înca în toate familiile înconjurate de mediul strain constiinta nationala – si o organizare pe baza sociala si economica ar putea sa transforme înca aceste ramasite de rom#ni într-un trup national, ai carui urmasi, în loc sa devine pionierii dusmanilor nostri de moarte, vor putea sa fie tot at#tia st#lpi ai natiunii noastre“.
Iar celor care ripostau ca „traiesc în vremuri grele“, ca „poporul consta numai din indivizi“, ca nu exista energiile care sa-i îndemne spre idealul dorit, autorul le raspundea, pe buna dreptate, ca „tocmai vremurile grele pretind oameni mari, caractere puternice intacte, suflete morale, iar nu inimi putregaite, suflete corupte, caractere venale, mostre de rautate, indivizi fara inima, fara suflet, fara morala. Tocmai, fiindca vremurile ce le traim sunt extrem de grele, pot fi ele chiar fatale pentru viitorul nostru national. Pentru aceea trebuie individul sa se subordoneze intereselor obstei, tocmai fiindca noi rom#nii bucovineni am ajuns, prin egoismul nostru personal crasant, prin indiferentismul national, stadiul unde nu mai poti spera în viitorul nostru national. În razboi numai lasii se g#ndesc la sine, iar acestia sunt împuscati ca niste nemernici. Ostasii buni nu se mai g#ndesc la sine, ci numai la învingerea din urma. Si noi purtam un razboi foarte greu, foarte teribil, foarte amar si totodata si foarte inegal. Un razboi de existenta nationala, purtat fara arme fizice, dar pentru aceea cu at#t mai crud, pentru ca armele legii nu trec astazi în Bucovina, nu trec astazi în Austria în statul cel de legi si de ordine, nu trec astazi în timpul cel grozav laudat si ciuciulit, de cultura, de umanism de dreptate, pe c#nd asasinii nostri uzeaza dupa plac de toate armele faradelegii, ale miseliei si de forta majora. Si totusi trec ei de oameni cinstiti, de popoare, de state cinstite, pentru ca au deocamdata puterea si forta bruta în m#na lor, iar forta primeaza dreptul; deci sa apelam si noi la forta bruta, ca sa revenim la dreptul nostru uzurpat“.
Cer#nd drepturi egale, tratament normal ca pentru toate celelalte natiuni din imperiu, consideratie fireasca pentru limba, traditiile, mostenirea culturala si economica transmisa de stramosi, pentru pam#ntul si mormintele voievozilor aureolati de glorie, autorul nu se sfia sa invoce urmarile disperarii: „Voim înca“ – scrie el – „sa urmam, precum am zis, calea legala (desi nu mai are, în Austria cea asa-numita constitutionala trecere legea si dreptatea), ca sa vada lumea c#t de îndelung rabdator e rom#nul. E un joc frivol si prea riscant jocul ce-l joaca Austria cu noi. Si funia se rupe daca o întinzi prea tare, si fierul plesneste daca pui prea mari greutati pe el. Daca vom fi adusi, însa, cu forta la disperare – si pe aceasta cale ne-a adus deja foarte departe guvernul si toata administratia austriaca – atunci nu mai garantam nici unul din noi de actiunile ce le poate face un popor complet disperat, nici de urmarile ce pot aduce cu sine un guvernam#nt at#t de rafinat, at#t de barbar si salbatic, care întrece pe at#tea parti pre cel din Rusia, din Turcia, ba chiar (pe) cele din tarile salbatice ale Africei Centrale“…
Sau: „Noi vedem cum pam#ntul cel sf#nt rom#nesc al Bucovinei se p#ngareste, se spurca în modul cel mai brutal. Aceste stari ne impun cu forta o reactiune elementara, care ne dicteaza imperios cu ant-aut. Sau avem de asteptat ceva bun de la Austria sau n-avem nimic de asteptat. Aici trebuie sa fim noi rom#nii cu totii clar. Cu oportunism, cu momeli, cu perfidie si înselaciuni, nu mai merge“.
Formul#nd o asemenea posibila evolutie a raporturilor romano-austriece, Isidor Iesan(u) intra de fapt în zona premonitiilor de care e încarcata cartea.
Caci dincolo de analiza lucida, obiectiva, a starii de fapt a rom#nilor din Bucovina, autorul se lansa nu o data în reflectii surprinzatoare, care s-au adeverit, asupra însasi sortii Imperiului austriac.
Cu aproape doua decenii înainte dezmembrarii imperiului care înghitise at#tea tari si fragmente de tari, devenind o veritabila închisoare a popoarelor, Isidor Iesan(u) îi prevedea stingerea: „Va pica guvernul, va pica si Austria. Atunci va pica si sprijinul ei at#t de neprecugetat si acest mediu depravat social va pica si el în prapastia sa, ca tot ce e corupt si molipsit în lume, las#nd dupa sine numai o amintire de niste timpuri amare si de urgie de granit“.
Sau înca si mai explicit, în sensul rasturnarilor impuse de înrobirea nemiloasa a popoarelor din imperiu: „Din opiniile modeste ce am desfasurat aici, privitor la unele din problemele de capetenie ale vietii noastre nationale contemporane, speram ca se degajeaza limpede acest principiu al muncii neobosite, care singura ne poate m#ntui înca de primejdiile amenintatoare, care mereu se gramadesc peste poporul nostru si care singura ne poate m#ntui, curata si feri pentru viitorul apropiat c#nd, dupa toata probabilitatea, momente istorice decizatoare în monarhia noastra, ba chiar în întreaga Europa, vor pune la ultima încercare si puterea noastra etnica. Sunt tot evenimente politice acelea, care au scos din alvie viata de stat în aceasta parte a monarhiei si care zguduie rarunchii diferitelor popoare din provinciile austriece. Departe de a însemna o nenorocire trecatoare, reprezinta presemnele clare ale unei prefaceri a imperiului habsburgic în conformitati conditionate cu principiile de nationalitate“.
E surprinzator cum autorul, care dorea sa înfatiseze doar situatia ajunsa la paroxism a rom#nilor din provincia furata, Bucovina, întrevedea dincolo de solutiile propuse, care erau cele firesti, si rezolvarea ei de catre destin, prin Primul Razboi Mondial.
E un merit exceptional, pe care tinem sa-l relevam, odata cu frumoasa definitie pe care o dadea patriei: „P#na unde se extinde limba rom#na, p#na acolo e si patria rom#na. Si p#na c#nd nu vom avea cu totii o patrie comuna, existenta rom#nilor va depinde totdeauna numai de la bunavointa acelora ce dispun de puterea bruta fizica si de soarta noastra“ – definitie prin care anticipa „marea unire“ (necompleta, din 1918)

„Șantiere” hasdeene

La capătul unei ample și profunde analize asupra operei lui B. P.Hasdeu – punct de referință în receptarea creației savantului –, prin care unele texte erau înălțate la rangul de capodopere (ca de pildă Răzvan și Vidra), iar autorul era întrevăzut drept geniu, Mircea Eliade rostea o aserțiune, care, golită de sensul ei, a făcut carieră nefericită, de negare parțială sau cvasitotală a contribuției marelui învățat în toate domeniile abordate.
,,Hasdeu – scria Mircea Eliade – nu e numai cel mai profund romantic al nostru, dar și unul dintre cele mai însemnate figuri ale romantismului european. După Novalis, este singurul care a avut o intuiție magică a lumii atât de perfectă și de coerentă.
Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu și-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinț, un romantic și un erou ca el și-o putea îngădui. Din tot ce ar fi putut crea, au rămas multe șantiere și foarte puține monumente. Dar planurile acestor șantiere sunt suficiente să acorde semnificație unei întregi epoci” .
Mulți dintre criticii ulteriori, mai ales din domeniul literaturii, și-au sprijinit considerațiile negative pe prima parte a frazei lui Mircea Eliade, văzând în tot ce a întreprins creatorul doar deschideri de drumuri, ,, șantiere”, și nimic sau aproape nimic încheiat, de rezistență, negând valoarea – fie și de model – a fragmentelor, ,, funiilor de nisip”, oferite de autor, care au o importanță deosebită desprinsă chiar de întreg.
Între altele, cei care s-au apropiat de creația lui Hasdeu nu au observat că, de fapt, unele opere nu sunt de fel începuturi, ci lucrări încheiate, prezentate de autor în aureola posibilelor direcții pe care le deschid, nu neapărat pentru cel ce le-a propus, ci pentru cultura română în ansamblul ei.
Este cazul, în primul rând, al monografiei Ioan Vodă cel Cumplit, publicată ca primul tom al seriei ,,Oameni mari ai României” și al volumului Câteva analize literare externe (1864), în care promisiunea publicării unui al doilea volum, pandant al celui de față, cu analize dedicate istoricilor români, ,,Ureche, Șincai, Huru etc.” era pur formală, spre a nu fi învinuit că s-a ocupat de opera unor personalități străine și i-a neglijat pe cei din țară. Dar e cazul și al altor texte, prezentate dintr-un spirit orgolios romantic drept puncte de pornire al unor opere mult mai vaste, pe care, dacă nu le va fi avut, sigur le-ar fi putut concepe.
Același statut îl au și lucrările Fragmente pentru istoria limbei române. Elemente dacice (1875) (extrase din cursul de filologie comparativă ținut la Facultatea de Litere din București) și vol. Din istoria limbei române (1882), care, prin forța împrejurărilor, nu puteau să se închege în vademaecum-uri exhaustive ale problematicii limbii române.
În mod real, există doar șase șantiere abandonate succesiv din diverse motive, și anume:
– Șantierul Mitologiei dacice (din vastul proiect Reminiscențe ale credințelor mitologice la români), deschis în cea mai fragedă tinerețe (cca 1850-1852), din care au rămas câteva fragmente extrem de interesante, pe care le-am publicat în revista Manuscriptum;
– Șantierul sintezei despre originea poporului român, din care nu a reușit să publice decât studiul neîncheiat Pierit-au dacii (1862), ce relua în plan pur istoric problema persistenței dacilor, abordată inițial în plan mitologic;
– Șantierul trilogiei romanești Viața unui boier, dedicat evocării vieții vornicului Moțoc, din care n-au rămas decât episodul I, al părții întâi Copilăriele lui Iancu Moțoc (1864) și episodul II Procopseala (doar începutul), restructurat – târziu – după abandonarea continuării, în nuvela istorică Ursita (1876);
– Marele șantier al Istoriei critice a românilor, concepută – după estimările noastre – în cca 70-80 de volume, care , în virtutea unuia din planurile inițiale, ar fi urmat, să îmbrățișeze ,,toate ramificațiile ambelor Dacii, începând prin Muntenia, unde, la Puntea lui Traian, fusese aruncată prima fecundă sămânță a latinității în Oriinte. Orice formațiune a neamului românesc va fi aprofundată sub toate raporturile : teritorial, etnografic, dinastic, nobiliar, ostășesc, religios, juridic, economic, literar și artistic” spre a răsfrânge ,,sub toate aspectele sale” ,,traiul națiunii române” în sec. XIV: ,,lucrarea naturii asupra omului și a omului asupra naturii, endosmosul dintre geniu și mulțime, persistența sângelui, spiritul epocii și așa mai încolo”.
Grandoarea proiectului – unic, de altfel, în istoria universală – îl făcea pe autor să ezite încă de la început în privința posibilităților sale umane de a încheia o asemenea lucrare, determinându-l să trateze fiecare chestiune în mod monografic spre a fi rotunjită într-un studiu de sine stătător.
Din păcate, după încheierea primului volum și a fasciculei întâi din cel de al doilea volum, autorul abandona proiectul în totalitatea lui, deși ulterior publica separat studiile Originile agriculturei la români. Originile viniculturei la români, Originile păstoriei la români, ce se, adăugau, virtual, volumului II, Istoria etnografică a Țării Românești până la anul 1400.
– A urmat proiectul la fel de gigantesc al dicționarului limbii române, Etymologicum magnum romaniae, din care nu a înfăptuit decât primele trei volume – până la cuvântul bârâit.
– În sfârșit, din ultimul proiect, acela al trilogiei spiritiste Sic cogito – Ita sensum – Virtus rediviva, nu a finalizat decât primul volum și două capitole din volumul II, respectiv D. Fourtier și fotografia extraretinală și Materia odică și materia nimbică.
După revenirea la sferele istoriei, prin sinteza Negru Vodă. Un secul și jumătate din începutul statului Țărei Românești, B.P.Hasdeu, simțindu-se total epuizat, nu mai scria în afara câtorva articole și a laudației O nevastă româncă – până în 1907 nimic. Nouă ani de tăcere!
După cum se vede, cu excepția istoriei, în care scriitorul antamase două mari proiecte, fiecare dintre celelalte se conturau în cu totul alte domenii, dezvăluind tentativa de abordare profundă a tuturor sferelor umanisticii.
Între cauzele care au făcut posibilă și au determinat trecerile acestea aproape nefirești cu aceeași competență de la un domeniu la altul, nu trebuie uitată acea calitate evidențiată de Mircea Eliade a percepției magice a legăturilor dintre aspectele realității, acea intuiție genială a intercondiționărilor tainice dintre parte și întreg, acea aspirație de dominare romantică și renascentistă deopotrivă, a tot ce e omenesc.
De asemenea, nu trebuie uitată dorința, care l-a călăuzit atât pe el cât și pe alți contemporani ai săi, de a arde etapele, spre a înălța știința și cultura română la nivelul atins de țările de înaltă și veche civilizație.
După cum nu trebuie omis harul care i-a permis să dispună după plac, într-un mod natural sintetic, indiferent în ce domeniu s-a manifestat, de cunoștințele și modalitățile de abordare ale disciplinelor conexe.
Vor fi existat, desigur, și orgolii de egalare și întrecere a unor contemporani români și străini – a unui Kogălniceanu, de pildă –, orgoliul de a fi pe primul loc în toate. Dar fără forța interioară și fără suportul cunoștințelor largi și aprofundate ar fi călcat în gol.
La urma urmei, nu interesează cauzele, cât rezultatele care i-au uimit pe contemporani și continuă să ne uimească și pe noi astăzi, după atâta vreme, înălțându-l deasupra omenescului.
Dar dacă impulsurile care au făcut posibilă deschiderea imprevizibilă a mereu altor șantiere se lasă relativ ușor descifrate, cauzele abandonării lor rămân încă neclare, deși parțial par motivate exterior.
Nu subscriem – cum s-a spus – la părăsirea cu indiferență a proiectelor începute de către Hasdeu.
După mai fiecare abandon se resimte regretul și dorința reluării, prin texte adiacente sau prin fragmente circumscrise direct temei, a unora din proiectele menționate – cu excepția Dicționarului limbii române, de la elaborarea căruia a fost îndepărtat brutal, în mod oficial. Însă şi acolo autorul anunța intenția continuării lui, pe cont propriu, fără subvenția regală, pe care n-a mai onorat-o.
Tot brutal, cu amenințarea morții, a fost îndepărtat de tema dacică, interpretată de contemporanii săi drept un caz de sacrilegiu antinațional, 1862-1864. Sunt cunoscute atacurile împotriva lui declanșate de Neofit Scriban, Georgie Hrisoscoleo, Cezar Bolliac, ș. a.
Alteori – în cazul Istoriei critice a românilor – a lipsit motivația financiară, pe care savantul a tot căutat-o, dezvăluindu-și o vreme disponibilitatea continuării operei.
A intervenit – în proiectul trilogiei spiritiste – lipsa de putere și, probabil, conștiința că ceea ce avusese de spus, spusese deja, taina părându-i-se prea mare, spre a fi descifrată în termeni ,,fizici”, cum își propusese în Ita sensum.
Singurul proiect clar abandonat, prin reutilizarea materialului elaborat într-o cu totul altă structură, rămâne trilogia romanescă Viața unui boier, abandonare prin care se îndepărta pentru circa două decenii de sferele literaturii în întregul ei.
Adevărul va fi fost, desigur, în toate cazurile, mai complex.
De aceea și punem în discuție acest aspect nedezbătut până acum în mod public.

I.OPRIȘAN

Redescoperirea lui B.P.Hasdeu

Redescoperirea lui B.P.Hasdeu

Destinul oricărui scriitor (şi creator în genere) este imprevizibil în posteritate.
Sunt personalităţi înălţate pe cele mai de sus trepte ale aprecierii de către contemporani, de care urmaşii nu-şi mai amintesc; după cum sunt figuri relativ şterse în scurta lor existenţă, care se bucură, după dispariţia pământească, de neaşteptate elogii.
Dar sunt şi creatori a căror stea luminoasă în timpul vieţii devine din ce în ce mai strălucitoare după trecerea la cele veşnice. Avem în vedere pe marii scriitori care fac gloria culturii universale – Homer, Dante, Shakespeare, Goethe…Eminescu, Caragiale, Creangă…
B.P.Hasdeu ocupă un loc atipic în această privinţă.
Negat, în genere, ca scriitor, de direcţia Convorbiristă, apreciat ca istoric şi mai ales ca filolog de către contemporani, nu se poate spune că B.P.Hasdeu a trecut în timpul vieţii neobservat. Dovadă, între altele, puternica şcoala pe care a creat-o, cu toate încercările sale de a se rupe de ea.
Dar, după 1897/1898, el intră într-un pronunţat con de umbră, fiind satirizat şi chiar ridiculizat, datorită aplecărilor, neînţelese de opinia vremii, către spiritism, singura cale găsită de el de a intra în comuniune cu fiica, prematur dispărută.
Dacă un Victor Hugo, care a tatonat înaintea lui necunoscutul de dincolo de moarte, nu a avut nimic de suferit în aprecierile timpului şi mai ales ale urmaşilor, pentru acesta, faptul respectiv a avut un impact cu totul negativ asupra păstrării vii a amintirii lui B.P.Hasdeu după 1907.
E adevărat că el figura în cărţile didactice – uneori cu capitole mari – dar lucrările sale nu s-au reeditat decât fragmentar şi cu totul selectiv.
În plus, figura şi existenţa sa erau înconjurate, după cum bine observa Mircea Eliade, de nimbul unei legende „de două parale”, stereotipe, generate de pierderea fiicei geniale, a cărei strălucire ajunsese s-o epateze pe aceea a tatălui.
Savantul devenea din ce în ce mai neînţeles în titanismul său, deşi exista o oarecare ritmicitate în editarea operelor (de obicei de mici dimensiuni), câte un volumaş la 2 ani, uneori repetându-se acelaşi titlu.
Pe de altă parte, Iuliu Dragomirescu – „stăpân” pe manuscrisele savantului –, nu numai că nu reîmprospăta memoria lui B.P.Hasdeu prin texte noi, inedite, decât cu totul sporadic, dar interzicea şi altora accesul la ele, deşi le păstra depozitate în fonduri publice.
A mai intervenit şi catastrofa primului război mondial, care a aruncat linţoliul tăcerii nu numai asupra moştenirii hasdeene, ci asupra întregii literaturi, arte şi culturi.
După sfârşitul lui, noile generaţii s-au deşteptat ca dintr-un somn nesfârşit, cu Doina şi creaţia lui Eminescu, totuşi, pe buze.
A început, cu grabă, şi într-o cu totul altă viziune, aruncarea punţilor peste golul memoriei, către rădăcinile secolului trecut.
Dar lui Hasdeu i-a venit – cum bine notează acelaşi congener întru spirit, Mircea Eliade, târziu rândul să fie descoperit – ultimul dintre cei mari.
Motivele menţionate sunt suficiente pentru a justifica întârzierea redescoperirii. Primul lui editor în sensul modern şi ştiinţific al cuvântului, invocă însă şi o „mafie a tăcerii”, dată fiind – înţelegem – antimaiorescianismul şi anticosmopolitismul său, care, prin discipolii marelui critic, au continuat, dacă nu să împiedice cunoaşterea propriu-zisă a operei lui B.P.Hasdeu, măcar să împrăştie o anume suspiciune în legătură cu ea.
Încât, gândul lui Nae Ionescu, – realizat parţial prin voinţa şi munca asiduă a lui Mircea Eliade – s-a înfăptuit cu dificultate abia la împlinirea unui secol de la naşterea lui B.P.Hasdeu.
Spunem parţial, deoarece ediţia în două volume din 1937 reprezenta, în vederile editorului, o simplă antologie de familiarizare cu câteva din direcţiile creaţiei hasdeene, un preambul al marii ediţii concepută în 20 de volume, iar „Introducerea” o simplă schiţă a monografiei ce ar fi trebuit să se numească Hasdeu şi contemporanii săi.
Chiar şi aşa, cele două volume de cca. 1000 p. au avut un ecou extraordinar în epocă – s-au scris cca. 40 de cronici pro şi contra – aducând după 30 de ani de tăcere, o figură pe care nici contemporanii lui n-o înţeleseseră în toată splendoarea şi profunzimea ei.
Practic, Mircea Eliade propunea un alt Hasdeu, fără asemănare în ramele spaţiului românesc, egalând şi întrecând semenii de pretutindeni, care nu s-au sfiit să-l cheme alături de ei, ca membru de onoare în academiile lumii.
Personalitatea savantului nu mai era judecată, ca mai înainte, pe felii, ca scriitor, istoric, lingvist, folclorist etc, ci în integralitatea manifestărilor sale, în intercondiţionarea sferelor, în plinătatea gândurilor şi simţirilor sale de înălţare a culturii naţionale şi a patriei cât mai sus, în sforţarea sa de dincolo de fire, inegalată de altcineva – cel puţin în secolul al XIX-lea, dar şi mai târziu – de a proiecta gigantesc fenomenul românesc, în absolut şi de a se confrunta de la egal la egal cu învăţaţii umanişti de oriunde, cu conştiinţa superiorităţii, în sfârşit cu credinţa că poporul din care făcea parte are o misiune istorică de îndeplinit.
Toate aspiraţiile romantice, abisale, prindeau contur – credea Mircea Eliade şi credem şi noi – în personalitatea plăpândă a marelui cărturar.
Din păcate, multe, dacă nu chiar cele mai multe, dintre comentariile ediţiei din 1937 au fost negative, nevăzând, din cauze uşor de descifrat, nici proiecţia gigantescă a lui B.P.Hasdeu, nici adevărata descoperire a lui şi nici meritul de excepţie al întreprinderii editoriale a lui Mircea Eliade, judecată, de pildă, de D.Murăraşu într-un volumaş de sine stătător, la punct şi virgulă, fără a distinge ceva dincolo de amănunte.
Comentând asupra participării cu totul insignifiante a „personalităţilor” vremii la mormântul savantului, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naştere – doar cca. zece, dintre care şase „obligaţi” să vină, datorită funcţiilor pe care le îndeplineam –, dar răspunzând şi criticilor nedrepte aduse ediţiei, Mircea Eliade considera că românii nu erau încă pregătiţi să-l recepteze la adevăratele lui dimensiuni pe B.P.Hasdeu.
Nesusţinut mai departe – financiar în primul rând –, neavând acces la manuscrise, furat de ademenirea istoriei religiilor, Mircea Eliade a abandonat proiectul marii ediţii şi al monografiei.
El a fost reluat, după o altă catastrofă mondială şi după o perioadă de cumplită cenzură, în care domenii întregi din activitatea ilustrului înaintaş nu aveau nici o şansă să fie publicate neciuntit.
Şi totuşi, către sfârşitul ei, au apărut – nu ca pietre ale unei mari construcţii, ci ca publicaţii de sine stătătoare –, corespondenţa savantului cu fiica sa (1 volum) şi corespondenţa întreţinută de el cu marile personalităţi ale timpului (3 volume).
Separat de aceste demersuri, s-a înfiripat ideea monografiei B.P.Hasdeu sau setea de absolut (care a văzut lumina tiparului chiar în momentul revoluţiei din 1989) şi a ediţiei integrale. Primul volum, Poezia, cu tot ce trebuia cuprins în el, îngrijită de d. Stancu Ilin, s-a tipărit în 1986.
Iar de atunci, am tot publicat, împreună sau separat –, dar în ramele viziunii de ansamblu trasate în comun – volume după volume, culminând cu definitivarea (împreună cu domnii Grigore Brâncuş şi Gh.Mihăilă) a ediţiei în 16 volume de la Chişinău.
E un pas important, dar nu finalul, căci au mai rămas încă neincluse într-un tot unic destule scrieri propriu-zise ale savantului, corespondenţă, documente şi, mai ales, – cum am mai spus-o – marea operă a răspunsurilor la cele două chestionare (juridic şi lingvistic), constituită la iniţiativa şi în virtutea dorinţelor sale, cu foarte multe intervenţii personale pe parcursul desfăşurării anchetelor, operă singulară prin sferele abordării în spaţiul culturii române (evaluată la aproximativ 30-35 vol.).
În perspectiva publicării a aproape tuturor manuscriselor şi a articolelor din periodicele vremii, alături de operele de sine stătătoare – editate critic, cu note, comentarii şi variante, nu o dată revelatorii – personalitatea lui B.P.Hasdeu poate fi mai uşor percepută decât în urmă cu 75 de ani, când Mircea Eliade îi contura, într-o oarecare măsură după intuiţii, crochiul titanic.
Cu toate acestea, îndepărtat de cultul marilor personalităţi şi al trecutului în genere – atât de important pentru păstrarea şi apărarea fiinţei naţionale –, omul de rând şi chiar intelectualul rasat sunt departe de a-l înţelege pe B.P.Hasdeu la adevăratele lui dimensiuni, şi nu-i percep încă importanţa pe care opera şi personalitatea sa o capătă prin modelul oferit.
E necesară, de aceea, de o nouă – am spune de o continuă – descoperire şi redescoperire (atât la nivel naţional, cât mai ales la nivel individual) a lui B.P.Hasdeu.

Măsura depărtării încă de el (cel puţin în hotarele statale ale României) ne-o dau, cel puţin nouă, două fapte concrete.
La comemorarea a 100 de ani de la moartea lui Hasdeu, au venit în pelerinaj, oficial, la mormântul său, nu zece persoane, ci doar 7 (eu cu d-na Ecaterina Oprişan, părintele Mihai Hau, consilierul cultural al Patriarhiei, un preot călugăr de la mânăstirea Căldăruşani şi trei studenţi de la Facultatea de Teologie.
La sărbătorirea a 175 de ani de la naşterea savantului organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române, au participat, pe lângă vorbitori (5), doar 10 persoane.
În schimb, la Chişinău, numai la Biblioteca municipală „B.P.Hasdeu” au participat sute de admiratori ai savantului.
E un prilej de meditaţie.

I.OPRIŞAN

Istoria ca poveste si sinteza

Istoria ca poveste si sinteza
Articol aparut pe 31:01:2013, in sectiunea Cultura literară/ Cultura
AUTOR: I. OPRISAN

N. Iorga, Istoria universala. Prolegomene, vol. I-III: Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane, Editura Saeculum IO, 2012, 592 pag., 24 lei

Pusa la index, într-o lunga perioada, dupa asasinarea savantului, opera lui N. Iorga nu a mai stat, ca înainte de 1944, la dispozitia oricui, si generatiile postbelice au pierdut imaginea de ansamblu asupra creatiei celui mai mare istoric român.
S-a pierdut, mai ales, ideea ca N. Iorga este nu numai un istoric al trecutului românesc, ci si un mare, un foarte mare cunoscator si judecator al fenomenului universal.
De aceea, republicarea uneia din importantele lui exegeze impune o cât de sumara privire asupra lucrarilor de aceasta natura lasate de el.
Cine urmareste vasta bibliografie „Nicolae Iorga 1871-1940“, I, alcatuita de Barbu Theodorescu (1976), nu poate sa nu observe ca tânarul student, doctorand si profesor se afunda efectiv în arhivele occidentale, parcurgându-le, rând pe rând, spre a se documenta, în legatura cu istoria româna, dar si asupra problemelor fundamentale ale istoriei universale.
Cele doua lucrari – de diploma si de doctorat: „Une collection de lettres de Philippe de Mézières“ si, respectiv, „Thomas III, Marquis de Saluces, étude historique“ – sunt simple mostre, prevestitoare ale viitoarelor sinteze.
Ca profesor suplinitor (din 1894) si apoi titular al Catedrei de istorie medie, moderna si contemporana de la Universitatea din Bucuresti, se întelege ca atentia sa se îndreapta staruitor asupra perioadei medievale, mergând cu documentarea catre zilele noastre.
Sintezele încep sa apara, la început, ca urmare a unor comenzi: „Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen“, I-II (1905) si „Geschichte des Osmanischen Reiches nach den Quellen dargestellt“, I-V, 1908-1913 (aparute în seria „Geschichte der Europäischen Staaten“, coordonata de A.H.L. Heeren, F.A. Ukert, W. v. Giesebrecht si K. Lamprecht) si „The Byzantine Empire“, 1907.
Din proprie initiativa, savantul abordeaza spatiul european si universal în trei faze distincte, ca metoda si profunzime.
La solicitarea Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, N. Iorga elaboreaza – în cea dintâi etapa – doua istorii succesive, pentru uz didactic: „Istoria universala sau istoria lumii“ (1905), cu titlul schimbat de la editia a II-a, 1908: „Istoria universala sau istoria lumii, dupa caderea Imperiului Roman de Apus“, I (476-1648) – reeditata în 1909, 1912, 1919, 1924, 1929, 1933, 1935 – si „Istoria lumii în vremurile mai noi, de la Ludovic al XIV-lea pâna astazi“, 1907, reeditata în 1913, 1919, 1924.
Desi scrise cu implicatii usor literare si cu tendinta de a trage pentru copii unele învataminte folositoare, cele doua „istorii“ nu se departeaza de esenta ideilor strict stiintifice ale savantului, dovada si autoaprecierea favorabila, la reeditarea volumului I, în 1933, a tot ce înfatisase înca din 1905: „Aceasta carte“ – scria el în prefata „Pentru cetitorii maturi si pentru profesori“ din fruntea volumului „Istoria universala sau istoria lumii dupa caderea Imperiului Roman de Apus“ – „e o parte din istoria universala cu a carei predare sunt însarcinat de acum patruzeci de ani si pe care o cunosc dupa izvoarele însesi, asa cum am înfatisat-o mai de curând s1920-1928t, în cartea «Essai d’une synthèse de l’histoire de l’humanité» (patru volume). Evul mediu l-am scris la treizeci de ani. Atunci am gâcit multe lucruri pe care, pe urma, le-am stiut prin îndelungate cercetari, care mi-au dat încredere în cercetarea mea. Revazând astazi cartea, am avut putin de schimbat si de adaus, ceea ce înseamna ca sintezele, daca sunt facute cu chibzuiala, dureaza… Rar ceruta ssi chiar înlocuita de Minister «de compilatii usoare»t – eu as fi înlaturat-o daca as fi gasit ca o alta lucrarea organica pe aceeasi baza, a izvoarelor, o poate substitui“.
Gândul elaborarii unei istorii universale stiintifice i se contura lui N. Iorga – poate si ca urmare a scrierii celor doua manuale – dupa 1910, într-o a doua etapa, dupa publicarea volumului teoretic de îndrumare a studentilor si, evident, a cercetatorilor, „Generalitati cu privire la studiile istorice“, 1911, în care erau reluate lectiile de deschidere „Despre conceptia actuala a istoriei si geneza ei“ (1894) si „Despre utilitatea generala a studiilor istorice“ (1894) – fragment din „Introducere în studiul istoriei“ – precum si discursul de receptie la Academia Româna, „Doua conceptii istorice“ (1911). Adauga: „Frumusetea în scrierea istoriei“, „Cum se scrie istoria“, „Moralitatea si armonia istoriei“ si „Ideile în istoria universala“.
Framântarile sale de moment, cu arcuire spre viitor, transpar si din comunicarile tinute la cel de al treilea Congres international de la Londra (martie 1913): „Bazele necesare unei noi istorii a evului mediu (Les bases nécessaires d’une nouvelle histoire du moyen-âge)“ si „La survivance byzantine dans les pays roumains“ (prima fiind, de altfel, preluata în editia a II-a a volumului „Generalitati cu privire la studiul istoriei“, 1933).
Noutatea acestui al doilea proiect o constituia abordarea istoriei universale pe mari felii spatiale europene si mondiale, ce dadeau structura volumelor: „Chestiunea Rinului. Istorie a Europei apusene în legatura cu aceasta chestie“ (1912); „Chestiunea Dunarii. Istoria Europei rasaritene în legatura cu aceasta chestie“ (1913); „Chestiunea Marii Mediterane. Istorie a Europei de Miazazi în legatura cu aceasta chestiune“ (1914) si „Chestia Oceanelor“ (1919).
Întru totul sugestiv e ca sectiunile de istorie universala circumscrise nu sunt întrevazute ca niste calupuri închise, ca felii de viata în sine, ci într-o perpetua interactiune, atât între ele, cât si a fiecareia dintre acestea cu sferele vecine mai largi.
Asa, de pilda, „Chestiunea Dunarii“ trata, în fond, chestiunea mult extinsa a Imperiului Rasaritean, aflata totodata în conexiune cu „Chestiunea Rinului“ – ceea ce implica abordarea obligatorie a „Istoriei Europei“ în întregul ei.
Autorul chiar releva în precuvântarea la „Chestiunea Marii Mediterane“ ca, întrucât „Apusul european (respectiv „Chestiunea Rinului“) a atârnat adeseori de Rasarit… de câte ori problema Dunarii câstiga importanta, de atâtea ori problema Rinului pierdea din importanta sa, aceleasi puteri luându-se dintr-un loc si ducându-se într-altul si Ludovic al XIV-lea putând merge la Rin, când austriecii seraut ocupati la Dunare“.
„Pe de alta parte, «Chestiunea Mediteranei» implica nu numai problemele europene (lupta pentru stapânirea marii din antichitate pâna în jurul anului 1800), ci si pe cele mondiale, din momentul în care «marea vie» îsi pierde întâietatea în fata Oceanului Atlantic, care, el însusi, si-ar putea-o pierde în favoarea altuia dintre oceanele planetei.“
De la conflictele interstatale, N. Iorga trecea, în aceasta schita de istorie, la conflictele zonelor geografice.
În sfârsit, în ultima încercare de sinteza istorica, de dupa 1920, savantul se oprea la nodulii nu numai conflictuali, ci si regeneratori, asiguratori de unitate ai vechiului continent, urmarind acele linii de forta care au impus echilibrul european de dupa caderea Imperiului Roman de Apus pâna în contemporaneitate, întâi în vasta lucrare în patru volume „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“ (1920-1928) si apoi în seria „Prolegomene de istoria universala. Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“, vol. I-III, 1921-1922.
Ideile de aici, pe care le vom prezenta ceva mai departe, strabat toate celelalte scrieri ale istoricului – sute de articole, comunicari, studii si volume scrise dupa razboi – atât despre imperiile medievale, cât si despre imperiile, tarile si natiunile moderne si contemporane precum: Albania, America, Anglia, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Turcia, Tarile Scandinave, Ungaria s.a.
S-ar putea ca „Istoriologia“, ultima sinteza a istoriei universale la care savantul lucra la Sinaia, când a fost ridicat de legionari si asasinat, apoi, la Strejnic (Prahova), sa reprezinte – date fiind împrejurarile apocaliptice, atât pentru el, pentru tara, cât si pentru lume –, o privire înca si mai profunda decât tot ce a scris asupra derularii umanitatii.
La ea medita înca mai demult si-si dezvaluia gândurile în „Cuvântarea la deschiderea Institutului pentru Studiul Istoriei Universale“ (1 aprilie 1937).
Conform marturisirilor sale, savantul se distantase de teoriile lui Lamprecht, pe care le privea drept „metaistorie“ si urma sa-si conduca demersurile doar „pe liniile“ care strabat „toata dezvoltarea omenirii, alcatuindu-se“ în „sisteme“ asa precum le-a prezentat în „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, pe care intentiona „s-o prefaca într-o mare istorie universala în româneste“.
„Începusem“ – declara el în aprilie 1937 – „cu obisnuita istoriografie si am ajuns“ la „aceasta conceptie de unitate absoluta a vietii omenesti, în orice margine de spatiu si timp, la ceva care ni se pare nou si pe care l-am intitulat… istoriologie“.
Considera însa ca „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, de la care pornea, avea nevoie „de multe schimbari, mai ales pe baza starilor de spirit si a introducerii, dar potrivit cu singurul lor rol si al altor natiuni, lasate acolo la o parte“.
Altadata, recenzând „Storia universale“, 1932-1938, a istoricului italian Barbagallo, îi acorda o mare însemnatate, întrucât i se parea ca ofera o stearsa concretizare a ceea ce visa sa reprezinte „mult dorita“ sa opera fundamentala.
Din pacate, din ambitiosul proiect nu a ramas, în forma redactata, decât prefata (batuta la masina de scris), iar restul – în simple note si reflectii de lectura privitoare la primul volum: I „Preistoria“, II „Egiptul“, III „Mesopotamia“, IV „Civilizatiile Asiei anterioare“, V „Siria, Fenicia, Palestina“, VI „Popoarele arice“, VII „Bazinul Egeean“, VIII „Grecii“, IX „China“, publicate în volumul „Materiale pentru o istoriologie umana. Fragmente inedite“, editie îngrijita de Liliana Iorga, cuvânt înainte de D.M. Pippidi, Bucuresti, 1968.
Ca o ultima informatie privitoare la marile sinteze ale lui N. Iorga asupra istoriei universale, relevam originalitatea deschiderii de catre savant – exact în perioada de vârf a încercarilor sale de exegeze profunde ale periplului civilizatiei umane – a unei perspective inedite asupra lumii prin intermediul literaturii, a cartilor, în ultima instanta a ideilor.
„Se poate scrie“ – nota el în 1916, în prefata la „Carti reprezentative în viata omenirii“, vol. I – „într-o anumita forma istoria universala pe baza nu a faptelor, ci a cartilor, fiindca, fara îndoiala, ca si cartile pleaca din anumite fapte, dar tot mai mult faptele pleaca din ideile care sunt emise în carti“.
Si relua, mai departe ideea, accentuând-o: „Sunt unele cazuri în care faptele influenteaza teoriile, le produc, le deter-mina, le justifica în falsitatea lor, în imoralitatea lor strigatoare si revoltatoare. Cu toate acestea, daca este sa alegem, între fapte si între idei, ceea ce este mai însemnat… ceea ce exista în ordinea faptelor pleaca din ce s-a enuntat, din ce s-a codificat si raspândit pe deosebite cai, în domeniul ideilor“.
Si încheia cu o marturisire fundamentala privitoare la cel mai scump – la acea ora – proiect al sau de viitor: „Acest lucru m-a îndemnat sa încep studii ce vor dura mai multi ani de zile, fiind pentru mine o pregatire cu privire la acea istorie universala pe care cred ca as putea s-o scriu inspirat de alte idei decât cele obisnuite si având, în orice caz, un alt plan decât planul cu care se scriu de obicei acele întreprinderi de librarie ori testamente de profesori care s-au consacrat în tot timpul vietii lor acestei materii“.
*
Desi, în 1937, visa înca la forma ideala a istoriei sale universale, iar asasinii îl rapeau (în 1940) de la masa de scris unde elabora tocmai aceasta carte, N. Iorga dadea –, în paralel cu „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, I-IV, 1926-1928 si „Dezvoltarea asezamintelor politice si sociale ale Europei“, I-III, 1920-1922 – lucrarea pe care o consideram ca întruchipeaza în gradul cel mai înalt, din câte a realizat autorul, absolutul, desigur niciodata tangibil.
Ne referim la „Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“ (I, „Papi si împarati“, 1921; II, „State si dinastii“, 1922 si III, „Revolutii politice si întregiri nationale“, 1922, publicate sub titlul modest: „Prolegomene de istoria universala“.
Lucrarea e, întradevar, o altfel de „sinteza“ a istoriei universale decât tot ce se scrisese pâna atunci.
Autorul nu consemneaza pur si simplu derularea timpului istoric, an dupa an, atent sa nu omita vreun eveniment, indiferent de ecoul lui în sens restrâns sau mai larg, ci urmareste cu asiduitate liniile ce dau sens întregii istorii, de la caderea Imperiului Roman de Apus si pâna la Primul Razboi Mondial, inclusiv.
Chiar în haosul navalirilor barbare, care nu numai ca au perturbat, dar au distrus si dezmembrat vechiul imperiu, încât Roma devenise o ruina neînsemnata, având un episcop desemnat de Bizant, N. Iorga începe sa caute elementele, disparate deocamdata, din care vor rasari mugurii structurii vechi reînnoita, întrucât în viziunea sa lumea medievala nu e „o varietate de natiuni, în sensul modern“, „ci o unitate de organizare si mai ales de constiinta, iar aceasta unitate nu e decât termenul ultim al unei dezvoltari a societatilor antice“.
De altfel, savantul ne dezvaluie înca de la începutul volumului I, „Papi si împarati“, ideea ferm constituita pe care doreste s-o demonstreze prin evenimentele aduse ca argument. „În aceasta serie de cercetari“ – scria el – „nu este alta intentie decât aceea de a urmari legaturile ce exista între Biserica, tot mai mult subsumata în traditia monarhica papala, si între acel Imperiu care, oriunde ar fi, are acelasi caracter, aceeasi semnificatie si cuprinde în sine acelasi drept“.
Ca urmare, N. Iorga înfatiseaza renasterea Romei, prin lupta continua a papilor cu Bizantul (Imperiul Roman de Rasarit), de unde acestia primesc pâna târziu confirmarea, iar când urbea eterna devine suficient de puternica, îsi cauta si-si creeaza propriul imperiu de sprijin, imperiul apostolic, în Imperiul lui Carol cel Mare, care întruchipeaza prototipul imperatorului medieval.
De aici încolo, istoria reprezinta o lupta neîntrerupta pentru întâietatea puterii între imperialismul religios papal (Biserica organizata ca monarhie mondiala) si imperialismul laic.
Istoria devine o incredibila poveste a confruntarilor si împacarilor dintre cele doua puteri universale, a excomunicarii împaratilor si a înlaturarii papilor prin antipapi, a razbunarilor împotriva imperatorilor si a umilirilor tip Canossa a împaratilor, a târârii unor papi de catre altii la judecati sinistre dupa moarte (cazul papei Formosus), a pendularii capilor religiei catolice între imperiul propriu si cel Rasaritean pentru a-si atinge tintele dorite, sau a unirii autoritatii apostolice cu Imperiul de Apus spre a darâma Imperiul de Rasarit, de care se rup prin actul din 1054, respingând numeroasele încercari ale Bizantului de reunire.
În sfârsit, cruciadele catre Sfântul Mormânt si oricare alte cruciade devin mijloace de refacere momentana a unitatii europene între papi si împarati si un nesfârsit izvor de motive narative folclorice, care au îmbogatit literatura universala.
Interesant e ca savantul accentueaza cât poate originea si rolul roman al Imperiului în istoria continentului, subliniind, pe de o parte, atât însemnatatea rosturilor italiene în imperii cu împarati germanici, care nu-si puteau atinge atributele apostolice decât cu includerea cetatilor si apoi a regatelor italiene, iar pe de alta, relevând tendintele „imperiale“ ale „regalitatii italiene“ sau „traditiile imperialiste“ ale Frantei – mergând pâna la imperiul lui Napoleon I, în care vedea o reînviere romana a Imperiului împotriva celorlalte imperii contemporane – Austriac, Britanic, Rusesc.
Atacate din Sud, din Est, din Nord, Imperiul Occidental si Regatul Apostolic al Ungariei (creat cu scopul câstigarii la crestinism a populatiilor barbare) îsi pierd treptat puterea si însemnatatea, facând loc, în Renastere, altor elemente de unitate continentala.
Ele sunt expuse în volumul al II-lea, „State si dinastii“, care înfatiseaza viata Europei de la mijlocul secolului al XIV-lea pâna în preajma Marii Revolutii Franceze (1789).
În locul formei esentiale – Imperiu/ Papalitate, ce perturbau si pacificau viata continentului –, perpetuata cu puteri diminuate, se contureaza noi forme, de durata sau cu existenta trecatoare, care contribuie în mai mare sau mai mica masura la unitatea lumii europene si la mentinerea acelui echilibru de forte ce asigura pacea si bunastarea.
În ordine cronologica, sunt invocate, astfel, coalitiile crestine antiturce (încheiate în cea mai mare parte cu esecuri, din cauza duplicitatii aderentilor la liga: cazul Venetiei si al Greciei, de pilda) si „spiritul Renasterii“ (de fapt „cultura Renasterii“, care s-a raspândit uluitor de repede în spatiu).
Ca produse directe ale Renasterii sunt amintite doua tipuri umane, principele si diplomatul, care domina cu egala putere viata publica, alaturi de papi si împarati, contribuind atât la unificarea ei, cât si la statornicirea acelui echilibru de forte.
În perspectiva comportarii bivalente, transmisa de modelul italian al „Principelui“ lui Machiavelli, sunt judecati de autor o serie ampla de personalitati, în rândul carora, pe lânga Carol Quintul, de pilda, sunt amintiti si Huniazii (Ion si Matei Corvin), sultanii Mahomed al II-lea si Soliman Magnificul, precum si domnitorii Stefan cel Mare, Vlad Tepes si mai ales Petru Rares, care reuseste sa-l învinga pe Aloiso Gritti, un exponent rasat al „noului tip“ impus de Renastere.
Sunt evidentiate, apoi, în sprijinul argumentarii întreprinse de catre autor: dezvoltarea sentimentului national (care duce la crearea unor ligi potrivnice ori de câte ori o tara „întrece o anume masura a puterii sale“) si proliferarea unui anumit tip de „misticism religios“, exemplificat de „miscarea populara“ a lui Girolamo Savonarola, ars pe rug, care, dupa „alaiurile flagelantilor“ si dupa Giovanni di Capistrano, manifestase pentru „îndreptarea oriunde a moravurilor si spre coborârea claselor bogate si influente catre poporul în suferinta si parasire“, cum o va face în curând Luther, care „întelegea sa lucreze, pe baza simplicitatii umile a Bibliei, nu numai pentru o tara si un neam, ci pentru crestinatatea întreaga“.
„E vorba, de fapt“ – explicita istoricul aducând în discutie si alte elemente de unificare a Europei – „si de cautarea unei noi teorii a relatiilor dintre cetateni si stat. Acest misticism religios, politic si social se poate pune, deci, ca forma de unificare a societatii contemporane, alaturi de Renastere, de crearea noilor tipuri politice, ale «principatelor» si de tentativa lui Carol al VIII-lea de a da o alta viata, sprijinita pe puteri reale, fantasmei vechiului imperialism, începând cu aceasta Italie, care se parea ca doreste din afara un nou stapân“.
Cu multa subtilitate, evidentiaza savantul, între altele, rolul imens jucat în unificarea spiritelor de „viata de curte“, care se împleteste cu „noua unitate de cultura“ si cu pastrarea echilibrului european prin practica diplomatica.
E admirabila descrierea Palatului de la Versailles ca o închisoare în care stau sub supraveghere nu numai supusii directi ai Regelui Soare, ci si reprezentatii curtilor straine.
De asemenea, observatia ca hegemonia continentala cucerita de Ludovic al XIV-lea s-a realizat prin „înflorirea stralucitoare si bogata a civilizatiei de curte“.
Prin raspândirea europeana a modelului curtii franceze si a tot ce atârna de ea, ca limba si chiar filosofie, N. Iorga considera ca, în pofida deosebirilor la nivelul de jos, la nivelul superior (al clasei dominante), Europa formeaza o singura natiune, ea s-a mondializat, fata de Evul Mediu, când modelele apusene nu treceau hotarele catolicismului. „Noua unitate de cultura“ – nota el – „merge pâna la Urali, se înfunda în lumea musulmana si trece Oceanul la continentul nou“.
În sfârsit, savantul atragea atentia asupra „idealului de libertate“, care devine tot mai puternic spre finele veacului al XVIII-lea, prin filosofie, beletristica si arte.
Istoricul deschidea astfel calea spre substanta celui de al III-lea volum, „Revolutii politice si întregiri nationale“, cautând radacinile ideologiei revolutiilor de la 1789, 1830, 1848 mult mai înainte decât au facut-o altii si privind foarte critic filosofia lui Montesquieu, Voltaire, Rousseau.
Abordând marile chestiuni ale Revolutiei de la 1789, autorul priveste critic ideologia care a dus la moarte numerosi oameni nevinovati, si vestejeste internationalismul demagogic, care a capotat în fata sentimentelor patriotice trezite în toti sustinatorii ei de invazia trupelor straine în Franta.
N. Iorga credea chiar ca viata cazona a revolutionarilor, în lipsuri si suferinte, a desteptat în ei sentimente cu mult mai înaltatoare decât cele propovaduite, ce au constituit atât elementele noi, umaniste, de apropiere între oameni, dar si de încredere în puterea lor.
„Regimul militar al armatelor revolutionare“ a pregatit, de fapt, ostasii invincibili ai omului de geniu, Napoleon, cu care acesta a cucerit Europa.
Staruind îndelung asupra faptelor de arme ale lui Napoleon I Bonaparte si asupra constituirii noului sau imperiu pe elemente romane (franco-italiene), ca o reînviere a stravechii structuri a Imperiului Roman, N. Iorga prezinta, cu ochii spre trecut, adevaratele motive ale atitudinii asa de hotarâte ale vechilor imperii împotriva Imperiului napoleonian. Era reactia Europei vechi împotriva celei noi.
Pacea de la Viena a linistit – dupa autor – doar pentru scurta vreme continentul, ce avea sa fie bântuit de noi revolutii, care reafirmau pretutindeni unitatea europeana a aspiratiei spre libertate democratica, dar mai ales catre independenta nationala.
Concomitent cu judecarea ideilor secolului al XIX-lea, de la 1789 pâna dupa încheierea Primului Razboi Mondial, savantul credea ca singurul liant cu adevarat puternic, care a determinat propasirea continentala a fost „solidaritatea economica“. Odata rupta, ea a declansat marele razboi între blocurile coagulate în functie de interese.
Pledând pentru refacerea legaturilor economice, istoricul dezvaluia atât primejdiile pentru viitor, cât si posibilele solutii.
Dar apropiindu-se prea mult de epoca în care traia, savantul iesea din ramele istoriei clasate si intra în zonele sociologiei si politologiei.
E, de altfel, pericolul oricarui istoric care paseste nepermis în prezent.
*
Privita în ansamblu, lucrarea aduce foarte multe puncte de vedere noi, mai ales în spatiul medieval, stapânit de savant autoritar.
Faptul se stravede, între altele, si stilistic, în îngramadirea unui numar impresionant de personalitati si în curgerea nu o data eliptica a frazelor, din dorinta de a-i mentiona pe toti (sau pe cât mai multi) din cei implicati în diversele evenimente.
Uimeste, de asemenea, pentru perioada respectiva, numarul imens de documente chemate în sprijin, cele mai multe vazute direct, la surse – tinzând spre epuizarea lor.
Cu totul alt stil ne întâmpina în volumul al doilea si în parte în cel de al treilea. Textul e mai aerisit, expunerea mai clara si întrucâtva mai profunda.
De la acribia stiintific învederata – poate si în ton cu studiile dedicate epocii de catre savantii superspecializati –, N. Iorga trece la stilul cvasieseistic, frumos rotunjit pe probleme si capitole –, care au pâna la un punct o anume individualitate – fara a renunta în niciun fel la osatura argumentativa necesara.
Dincolo de aceste observatii, care nu privesc substanta însasi a cartii, lucrarea se citeste de oricine, chiar de un necunoscator al istoriei, cu interes si placere, ca o poveste si totodata ca o sinteza a ceea ce a fost si nu se mai poate schimba.

Un corpus de marturii fundamentale pentru istoria nationala

articol aparut pe 03 martie 2011, in sectiunea Cultura mozaic, Revista Cultura, autor I.Oprisan

Ideea cautarii izvoarelor europene ale originii si persistentei românilor in Dacia strabate din opera mai tuturor istoricilor români. Cronicarii si Dimitrie Cantemir, corifeii Scolii Ardelene si istoricii secolului al XIX-lea: Hasdeu, Xenopol, Tocilescu au dat la iveala marturii fundamentale in acest sens, rasfoind manuscrisele greco-romane, medievale – apusene: franceze, italiene, spaniole, poloneze, germane –, sud-est europene, slavone, turcesti, arabe etc.
In sec. XX, prin Iorga, Dimitrie Onciul, N. A. Bogdan etc., cautarile incep sa devina sistematice, urmarindu-se cuprinderea totalitatii si publicarea exhaustiva a tuturor izvoarelor privitoare la istoria românilor.
Acestei directii mai noi i se circumscrie si activitatea lui G. Popa-Lisseanu care elaboreaza – in duhul preocuparilor generale ale epocii – lucrarea ramasa nedepasita inca: „Dacia in autorii clasici“, 2 vol. (1943) si traduce, in 1916, „Breviarium historiae Romanae“, de Eutropius, iar in 1920, „Corespondenta lui Plinius cu imparatul Traian“.
Poate ca opera sa privitoare la izvoarele istoriei nationale s-ar fi limitat la titlurile mentionate, daca imprejurarile istorice nu l-ar fi silit sa se implice imperios in opera de relevare a argumentelor probatorii privitoare la originea si persistenta românilor pe locul in care se afla.
Iredentismul maghiar din ce in ce mai agresiv, in anii ‘30 ai secolului trecut, ce avea sa provoace Dictatul de la Viena, il determina pe G. Popa-Lisseanu sa ia pe cont propriu actiunea de traducere si publicare a izvoarelor medievale esentiale in disputa româno-maghiara.
In câtiva ani – 1934-1939 – el reuseste sa puna la dispozitia cercetatorilor (in original si in talmacire româneasca) cele 15 volume ale seriei „Fontes hostoriae daco-romanorum“/ “Izvoarele istoriei românilor“, ce s-a impus ca un corpus esential al istoriei nationale.
Le mentionam in ordinea aparitiei:
l vol. I: „Faptele ungurilor“, de Secretarul anonim al regelui Bela, Bucuresti, 1934;
l vol. II: „Descrierea Europei Orientale“, de Geograful anonim, Bucuresti, 1934;
l vol. III: „Românii in poezia medievala“, studiu personal, cu trimitere la mai multe texte, Bucuresti, 1935;
l vol. IV: „Cronica ungurilor“ de Simon de Keza, Bucuresti, 1935;
l vol. V: „Cântecul de jale“ de Rogerius, Bucuresti, 1935;
l vol. VI: „Descoperirea Ungariei celei Mari“ de Ricardus, Bucuresti, 1935;
l vol. VII: „Cronica lui Nestor“ Bucuresti, 1935;
l vol. VIII: „Ambasadele“ de Priscus, Bucuresti, 1936;
l vol. IX: „Viata imparatului Aurelian“ de Flavius Vopiscus, Bucuresti, 1936;
l vol. X: „Istoria romana prescurtata“ de Eutropius, Bucuresti 1936 (reluare editia din 1916);
l vol. XI: „Cronica pictata de la Viena“ Bucuresti, 1937;
l vol. XII: „Brodnicii“, Bucuresti 1938;
l vol. XIII: Amian Marcelin, „Razboiul cu gotii“ Bucuresti, 1939;
l vol. XIV: Iordanes, „Getica“ Bucuresti, 1939;
l vol. XV: Procopius din Caesarea, „De aedificiis“ Bucuresti, 1939.
Motivatia publicarii seriei in discutie ne-o dezvaluie chiar autorul, in prefata cu caracter general din fruntea primului volum: „Editarea izvoarelor istoriei românilor, text si traducere, o facem cu un scop indoit: intâi spre a procura publicului putinta de a cunoaste exact, si in original, aceste izvoare si, al doilea, spre a da un raspuns acelora care, in baza asa-numitelor drepturi istorice, pretind teritorii ce le-au apartinut pentru un timp oarecare. Caci, desi prior tempore potior iure este o lozinca ce nu are nici o valoare fata de vointa ferma a celor ce stapânesc o tara, totusi, dusmanii neamului nostru aproape nu au nici un alt argument de invocat decât drepturile istorice.
Din lectura celor doua opere ce publicam acum svol. I-IIt, precum si din lectura celor ce speram sa tiparim in curând, se va putea vedea usor ce subred este chiar si acest argument istoric. Caci noi am fost, inainte de unguri, nu numai in Dacia, dar – ceea ce este de o extrema importanta –, si in Pannonia si preste tot locul in vechea Ungarie“.
Desigur, multe dintre lucrarile incluse in seria sa erau cunoscute istoricilor, si unele fusesera – cel putin pentru citatele ce-i priveau direct pe români – traduse.
E prima data, insa, când operele antice si medievale se publicau integral, atât in traducere, cât si in original, pentru ca cititorul sa poata mai usor si mai sigur sa se documenteze direct, prin sine insusi – si nu sa ia de bune ce i se cita de catre diversii istorici români sau mai ales intentionat deformat de catre straini.
Cum insa cititorul mai putin avizat, dar interesat de istoria nationala se descurca mai greu in hatisul textelor straine reproduse, G. Popa-Lisseanu le premerge, din loc in loc, de prefete, cu caracter general, orientativ si la fiecare volum de introduceri referitoare in mod special la autorul cartii in cauza, la imprejurarile istorice in care acesta si-a elaborat opera si la referintele directe in cadrul ei la existenta compacta, organizata juridic si administrativ ca popor a românilor in fosta Dacie, inainte de venirea ungurilor.
Desi autorul releva de la un cap la altul al comentariilor sale modul „tendentios in care istoricii maghiari staruiesc inca – pe lânga toate dovezile ce li s-au adus – in vechea lor prejudecata ca românii nu sunt autohtoni in regiunile pe care le ocupa si ca s-ar fi infiltrat in plaiurile Carpatilor, mult in urma, dupa venirea ungurilor“, el analizeaza cu luciditate afirmatiile chiar favorabile noua, combatându-le când realitatea istorico-documentara i se pare ca nu le sustine.
Asa, de pilda, autorul se opreste pe larg, intr-un Excurs final la lucrarea „Cronica ungurilor“, de Simon de Keza, asupra „Alfabetului secuiesc“, luând in discutie toate argumentele pro si contra.
Totusi – in pofida punctarilor sistematice -, G. Popa-Lisseanu nu trage toate concluziile pe care materialele publicate i le oferea.
El avea s-o faca, fortat de imprejurarile istorice, ce s-au precipitat neindurator si nedrept pentru noi, in noiembrie 1940, ca un raspuns stiintific dat Dictatului din 30 august de la Viena, in cadrul lucrarii, „Continuitatea românilor in Dacia. Dovezi noi“, prezentata drept comunicare la Academia Româna pe data de 8 noiembrie 1940 si publicata in „Memoriile Sectiunii Istorice“, seria III, memoriul 9, Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului. Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1941, p. 1-113 (145-257). Lucrarea a aparut si in extras (BAR: III 175.797).
Data fiind claritatea, multimea si concordanta argumentelor prin care dovedea continuitatea din epoci imemoriale a românilor pe plaiurile in care se afla inca, G. Popa-Lisseanu considera dosarul disputelor incheiat, incât numai reaua vointa si rastalmacirea impotriva oricaror evidente ar putea sa mai perpetueze o discutie fara sens.

„Un punct luminos în evoluţia culturii”

Apărut, în 1931, sub titlul Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“, lucrare – finalizată înainte şi în altă manieră decât Enciclopedia României, din 1938–1940, în 4 vol. – reprezintă şi a rîmas până astăzi o carte de referinţă, un adevărat instrument de lucru, pe care celelalte dicţionare enciclopedice, enciclopedii sau „mici dicţionare enciclopedice“ realizate cu largi colective de elaborare din 1950 încoace, nu i-au negat total utilitatea, mai ales în partea pur filologică.
Iniţiată, după cât se pare, la propunerea profesorului Ion Simionescu, preşedintele „înaltului Institut de cultură“ pe care îl reprezenta editura „Cartea Românească“, lucrarea avea menirea de a cuprinde între coperţile unei cărţi, limba şi cele mai importante informaţii despre geografia, istoria, cultura şi marile personalităţi ale ţării, reunind, după 1918, aproape tot spaţiul etnic românesc.
Ea trebuia să fie, cu alte cuvinte, un monument închinat glorificării României Mari.
De aceea – după cum o mărturisea chiar conducerea Editurii – „nu s-a ocolit nici un sacrificiu“ pentru ca lucrarea să aibă nu numai un înalt nivel ştiinţific, ci şi o formă grafică deosebită.
„Am avut deosebitul noroc – se spunea în «prefaţa editurii» – ca redactarea să cadă pe mâini destoinice, încercaţi specialişti, fiecare în ramura lui. D[omnu]l I.-Aurel Candrea, profesor la Universitatea din Bucureşti, este un lexicograf şi filolog cu reputaţie bine stabilită. D[omnu]l prof. G. Adamescu, membru corespondent al Academiei Române, este cunoscut prin lucrările sale bibliografice.
Le rămânem recunoscători pentru râvna depusă, ca şi pentru munca grea săvârşită, spre a duce la bun sfârşit o operă atât de anevoios de îndeplinit. Lor le revine meritul întreg de a fi ştiut să închege o lucrare care va însemna, credem, un punct luminos în evoluţia culturii naţionale.
La rândul nostru, nu am ocolit nici un sacrificiu, pentru ca tehnica tipăririi să corespundă cuprinsului, iar dicţionarul românesc să nu fie mai prejos de acele dicţionare străine, cu care eram obişnuiţi majoritatea cărturarilor noştri… Cele 11 milioane şi mai bine de litere, cuprinse în dicţionar, sunt citeţe, clare, materialul întrebuinţat a fost fabricat anume pentru această lucrare“.
Alegerea autorilor – s-a dovedit, într-adevăr, fericită, mai ales că pentru o operă aşa de mare se recurgea doar la două personalităţi, şi nu cum s-a procedat în cadrul Enciclopediei sibiene din 1927 sau a celei patronate de Dimitrie Gusti, la zeci de nume.
Chiar autorii – care au încercat să colaboreze împreună de la un cap la altul al Dicţionarului – şi-au dat seama că munca în colectiv e greoaie şi nu duce la rezultatele aşteptate.
Aşa că, după încheierea redactării literei A a „dicţionarului“ propriu-zis şi-au împărţit materia în două: I. A. Candrea a elaborat partea întâi: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, iar Gh. Adamescu – partea a II-a, Dicţionarul istoric şi geografic universal, care au şi apărut ca secţiuni distincte ale cărţii.
Pentru lucrarea pe care era chemat s-o săvârşească, Ion Aurel Candrea avea atuuri însemnate.
El publicase, între altele, în 1904–1905, Din elementele romane ale limbii române, seria I–III; în 1907–1914, tipărise, în colaborare cu Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, fascilulele I–IV; în 1909 scosese Dicţionarul general al limbii române din trecut şi de astăzi, cuprinzând formele literare…, formele dispărute… din sec. XVI–XVII; de asemenea, elaborase, în 1912, un Dicţionar de proverbe şi zicători, iar în chiar perioada redactării Dicţionarului enciclo¬pedic ilustrat ţinuse la Universitatea din Bucureşti cursurile Elemente de origine dubioasă sau necunoscută din limba română (1926–1927) şi Viaţa cuvintelor (1932–1933).
Cu toate acestea, pentru elaborarea Dicţionarului a luat totul de la început, întrucât fişele pentru volumele anterior publicate au fost distruse de ocupanţi în timpul Primului Război Mondial.
„M-am pus, deci, pe muncă… – mărturiseşte el – muncă titanică, de care numai cei ce s-au îndeletnicit cu acest gen de lucrări îşi pot da seama. Trebuiau extrase citatele din sute şi sute de volume, în parte necercetate. Noroc că cele mai multe le citisem mai demult şi subliniasem în ele cuvintele ce mă interesau. Extragerea acestor cuvinte pe fişe şi copierea întregii fraze din care făcea parte e meritul soţiei mele. Fără ajutorul inteligent pe care mi l-a dat în tot cursul lucrării, niciodată Dicţionarul acesta n-ar fi văzut lumina zilei. Patru sute douăzeci şi cinci de mii de fişe, scrise de mâna ei, clasate în ordine alfabetică şi aşezate în 140 de cutii de câte 30 de cm. lungime e materialul pe care mi l-a pus la îndemână şi pentru care-i sunt adânc recunoscător. Trei ani şi mai bine a durat scrierea fişelor…“
Spre deosebire de I. A. Candrea, Gh. Adamescu nu publicase aproape nimic legat de obiectul Dicţionarului…, cu excepţia „bibliografiilor“, în care devenise primul mare specialist român.
Dar Istoria literaturii române (1911), apărută în numeroase ediţii de popularizare, Din biografiile scriitorilor români (1987), ediţiile din opera lui V. Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Cantemir, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, Ioan Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu ş.a., pe de o parte, precum şi lucrările Luptele pentru naţionalitate ale românilor de peste munţi în 1848–1849 (1892), Ideile politice ale cronicarilor (1895), Societatea română la finele epocii fanariote (1897), Epoca regulamentară din punct de vedere politic şi cultural (1897) Viaţa şi activitatea lui Spiru Haret etc., pe de alta, îl recomandau ca un bun cunoscător al istoriei literaturii române şi a istoriei naţionale în genere.
Indiferent însă, de ce publicaseră anterior, cei doi autori principali, care au beneficiat, totuşi, de ajutoare – I. A. Candrea de al soţiei; Gh. Adamescu de sprijinul prof. I. Simionescu, „pentru controlul părţii ştiinţifice“, al generalului C. Costan¬dache, „pentru partea militară“, al d[omnu]lui Svilocovici „pentru numele sârbeşti, al prof. Porsche de la Sibiu, „pentru informaţii privitoare la localităţi şi persoane din Transilvania“ şi al lui I. Lupu şi M. Maievschi „funcţionari la Biblioteca Aca¬demiei Române“ „pentru materialul din lexicoanele ungureşti şi ruseşti“ – au depus o muncă uriaşă care a durat peste nouă ani (din 1923 până la 4 octombrie 1931), redactând şi corijând textele propriu-zise, şi verificând aplicarea cu stricteţe a normelor tehnice de punere în pagină şi de utilizare adecvată a semnelor şi simbolurilor.
Un fapt remarcabil al grupului editorial l-a constituit tipărirea treptată a materialului, pe coli, începând din februarie 1926, până în octombrie 1931.
În acest fel, textele nou imprimate au putut fi corectate în lumina normelor impuse şi a colilor anterioare, spre a nu se strecura nici o greşeală.
Concomitent cu textul, s-a realizat şi ilustraţiile pe coli, de un grup de desenatori „în frunte cu d[omnu]l Kalman“, sub direcţiunea domnului Menny Toneghin“ – peste 6000 de gravuri şi tabele de ansamblu, dintre care „mai bine de 500 de desenuri“ au fost executate de I. A. Candrea, care ni se dezvăluie astfel şi în ipostaza necunoscută de artist plastic.
Ambiţiile autorilor – reflectând în bună măsură cerinţele casei de editură, au fost mari.
În partea de lexicologie, lucrarea cuprinde, după mărturisirea lui I. A. Candrea, „repertoriul aproape complet al cuvintelor dispărute din grai şi acelea care se întrebuinţează astăzi“ (în perioada interbelică).
Din limba veche s-au reţinut „cuvintele care circulau în grai şi pe acelea care se refereau la stările de lucruri din trecut, la demnităţi, angarale, obiceiuri etc.“, extrase din texte bisericeşti, sau cu conţinut religios, din documente, pravile, cronici. S-au lăsat în afara Dicţionarului doar turcismele, considerate de autor că nu au fost cunoscute în popor.
În privinţa „limbii de astăzi“ au fost preluate patru categorii de termeni: „cuvinte băştinaşe“, comune tuturor românilor din nordul Dunării; cuvinte specifice numai unei anume părţi a ţării (provincialismele), neologismele curente, în speţă franceze, şi termenii tehnici privitori la toate ramurile ştiinţei şi ale activităţii omeneşti.
În funcţie de importanţa lor, cuvintele au fost tratate succint sau amplu, dându-se unor termeni extinderea largă a unor „adevărate articole de enciclopedie“.
Indiferent însă de categorie, simţul limbii şi buna cunoaştere a realităţii – confirmată sau infirmată de extrasele din fişe – l-a condus pe autor în genere la o justă gradare a spaţiului acordat fiecărui cuvânt.
De asemenea, I. A. Candrea a relevat cu îndreptăţire diversele sensuri ale termenilor, explicându-le, în articole, în ordinea însemnătăţii lor, de la accepţiunile cele mai largi spre cele mai restrânse.
Bazat pe fişele excerptate, el a definit, în cazul cuvintelor dialectale, confuz preluate în diversele texte, adevăratul lor sens.
Avem de a face, prin urmare, nu numai cu o operă de explicare, ci şi cu una de interpretare şi, implicit, de normare.
În partea a II-a, deşi s-a avut ca aspiraţie cuprinderea întregului istoriei, geografiei şi culturii universale, s-a dat prioritate realităţilor româneşti, care trebuiau făcute cunoscute lumii.
Aşa încât, înaintea Enciclopediei României în 4 vol., apărută sub îngrijirea lui Dimitrie Gusti (1938–1940) şi a Enciclopediei României a lui Lucian Predescu (1940) – care se opreau exclusiv la „materialul românesc“, şi nu reţineau din afară decât personalităţile şi faptele care avuseseră vreo legătură cu noi – Gh. Adamescu, oferă în „Dicţionarul său istoric şi geografic universal“ un prim nucleu masiv referitor la ţara şi poporul nostru.
De altfel, după propriile sale mărturisiri, informaţiile privitoare la celelalte ţări ale lumii au fost mai ample sau mai restrânse în funcţie de legăturile istorico-politico-economice şi culturale ale acestora cu România.
S-a avut cu preponderenţă în vedere ţările vecine şi în genere cele europene.
În ce priveşte personalităţile, nu au fost prezentate decât cele dispărute. Nu s-a „intenţionat să se fac[ă] un dicţionar al contemporanilor, ci un dicţionar istoric“, şi mai cu seamă portrete ilustrative nu s-au dat pentru nici un om în viaţă, în afara membrilor familiei regale.
Chiar aşa fiind – cu privirea îndreptată în mod special spre trecut, spre zona valorilor clasate – Dicţionarul conţine nenumărate informaţii despre anume personalităţi, pe care cercetătorul nu le mai întâlneşte altundeva, ca şi în cazul Enciclopediei lui Lucian Predescu.
Am relevat doar câteva din calităţile care fac din Dicţionarul enciclopedic ilustrat o carte încă actuală după opt decenii de la apariţie, o carte de veritabilă contribuţie în sferele lexicologiei şi ale informaţiei istorice, – „un punct luminos în evoluţia culturii naţionale“, cum le plăcea s-o definească cei care au conceput-o.

I. OPRIŞAN