25 de ani si o zi

de I. Oprisan

Când Petre dădu să iasă pe poartă, Ileana se agaţă de gâtul boilor şi nu vroia în nici un chip să-i lase să treacă dincolo.
Negru de supărare, bărbatul se uita la ea cu durere.
– Ai vrea mai bine să mă bage la puşcărie?!
– Eu nu mă dau din drum! Ştii cu cât amar i-am cumpărat şi-acu-i duci la târg… Eşti câine, nu om! Dă mai bine vaca, nu duce boii, că nu mai avem cu ce munci!
– Crezi că mie mi-e uşor? Da’ cota-i prea mare şi nu ajung banii de pe vacă să cumpărăm grâul cu care ne-au impus.
– Pocni-le-ar ochii să le pocnească! De unde să scoatem atâta amar de grâu dacă nu s-a făcut?
– Ce ştiu ei! Cota-i cotă! Dacă n-o dai, te saltă… Hai, Aneto! se adresă el fetiţei care plângea înfundat lângă un stâlp. Hai că întârziem şi batem drumul degeaba până la iarmaroc. Acuşi se face ziuă!
– O luă binişor pe femeie şi-o apropie de el, trăgând-o dintre boi.
Ea începu să-l bată cu pumnii în piept, răcnind disperată.
– Văăăleeu! Ia-mă pe mine de mă vinde!
– Taci din gură că sculăm tot satul!
Fetiţa se apropie de ea şi începu să-i sărute mâinile.
– Lasă-mă! Lasă-mă, că nu mai pot! Ce vremuri am apucat! Era de-o mie de ori mai bine în război. Te atingea glontele şi mureai. Dar aşa, nici nu poţi să te târâi…
– Taci, femeie, că-l mânii pe Dumnezeu. Om scăpa noi şi de asta .
O împinse uşor, dar femeia se prăvăli jos în faţa boilor.
– Mai bine treceţi peste mine dacă nu vă pasă!
Fetiţa se aşeză lângă ea şi o mângâia, sărutând-o. Lacrimile li se împreunau şi curgeau şiroaie pe obraz.
Văzând disperarea nevestei, se dădu deoparte şi deschise porţile mari, trăgând boii după el.
Femeia nu mai avu putere să se ridice. Degeaba încerca Aneta s-o ajute.
– Hai, puiule, că nu mai e timp. O să se scoale ea, mă-ta, de-acolo… Doamne-ajută! rosti el, închinându-se. Dă-le, Doamne, minte la cei ce n-au!
Văzându-l că se depărtează fără să se mai uite înapoi, fetiţa o sprijini pe maică-sa să se agaţe de mânerul porţii şi fugi după bărbat.

Se duceau fără să scoată vreo vorbă, ca nişte muţi. Nici pe boi nu-i mai mâna. Mergeau ei singuri, înţelegând suferinţa celui din spate.
Cu gândul aiurea, fetiţa se împiedecă gata să cadă.
– Vezi că-ţi rupi gâtul! rosti el mânios, dar părându-i rău, o luă de după umeri apropiind-o într-o încercare de îmbrăţişare.
– Vai de sufletul tău de ce te-aşteaptă!
I se învolbură deodată tot trecutul şi era gata să se poticnească şi el.

Fetiţa zâmbi, dar nu zise nimic. „Ce ciudat se comportă tata de la o vreme, de când l-au făcut chiabur. Nu-şi mai găseşte defel liniştea. Abia dacă-mi mai amintesc chipul de dinainte, când îi strălucea soarele pe faţă şi mă mângâia aşa de blând, de-mi venea să mă topesc… Cine-o fi scornit cuvântul ăsta chiabur? Doamne, apără-ne!
La şcoală ne spune că «chiaburii sug sângele oamenilor muncii»… Ce sânge suge tata, că nici carne nu prea mănâncă? Şi-apoi, parcă nimeni din sat nu-i mai al muncii ca el, că nu stă o clipă locului – mereu are de făcut ceva… Şi ce bogăţii stoarce de la alţii? Că toţi vin şi-i cer câte ceva şi nu zice niciodată nu?!”
Pe de altă parte, Petre Crăciun se întreba a nu ştiu câta oară: „De ce m-o fi dat oare la chiaburi? Că sunt o mulţime care au pământ mai mult ca mine! Eu n-am decât 4 hectare şi jumătate… Pentru vie? Dar nu-i nobilă şi n-am decât 15 prăjini? Pentru stupi? Dar sunt nesistematici, buduroaie, şi n-am decât 6… Să mai fi adăugat cineva încă un şase? Şi-atunci chiar că sunt mulţi. De la primar pleacă totul… Să dau statul în judecată, cum au făcut alţii? Dar parcă n-au primit nici un rezultat… Şi judecata costă, şi mă iau ăştia şi mai mult la ochi. Ce să mă fac?”
Un huruit de căruţă îl făcu să întoarcă privirea.
– Noroc, nea Petre!
– Norocu-i spart în fund, măi băiete…
– Ai plecat de cu noapte să plimbi boii?
– Plecat… de unde nu se mai întorc…
– Că nu cumva vrei să-i vinzi?!
– Chiar aşa!
– Doamne, fereşte! Da’ pe urmă cu ce-ţi munceşti pământul?
– Pân-atunci să dau cota, că n-am pus decât puţin grâu şi ăştia îmi cer cotă de parcă aş fi însămânţat tot pământul şi pe-al vecinilor…
Gheorghe îşi făcu cruce şi încetini caii.
– Ai grijă, nea’ Petre, când vii, că cică s-ar fi ivit un hoţ care tâlhăreşte la drumul mare. El îşi zice haiduc…
– Oi avea eu ac de cojocu lui!
– Dacă ţi-ai luat vro armă, te cred, da’ altfel e’ greu!
– Ce armă?! Că le-am dat pe toate!
– Vez’ că păcătosul are! Poate te-ntorci pe ocoliş, nu intra prin pădure, că-i pericol!
– Dumnezeu le vede pe toate!
– Până la Dumnezeu… nu ştii că te mănâncă sfinţii?! Ai grijă, să nu fie cu pagubă! Şi mai rău! Cumpără-ţi din târg măcar un cuţit!

Asta-i mai lipsea – hoţii! Să-i ia munculiţa de-o viaţă!
Fetiţa ascultase cu groază sfaturile lui Gheorghe Leahu şi o apucă frica, încât începu să tremure. Se trase către taică-său şi-l prinse de mână.
Petre Crăciun simţi vibraţiile fetei şi o potoli.

– Fă-ţi cruce, tată, că tot ajutorul de-acolo, de sus, vine! Ce ne e scris, aia e! Ai grijă, însă, dac-o fi să am cumpăna asta, tu să fugi cu banii – c-o să ţi-i bag în sân – să-i duci mă-tii. Măcar cu atâta să se-aleagă!
Aneta începu să bocească de-al binelea.
– Ho! Nu mă plânge, că n-am murit!
Când să iasă din pădure, parc-a auzit trosnet de crengi.
„O fi vreun animal” şi-a zis, îngrijorându-se, totuşi, şi el.
„Măi, să fie-al naibii! Să ştii că băiatul acela are dreptate! Dacă era fiară, ori ieşea înaintea noastră, ori se tot auzea trosniturile până departe. E pas furişat de om, care s-a oprit când ne-a zărit. Cine s-o fi apucat, oare, de meseria asta? Tare-s curios să ştiu! Că n-o fi vre-un prieten!?”
Şi fără voie, îi trecură prin minte chipurile a trei „camarazi” de armată şi de război, care se lăudau că, dac-or scăpa cu viaţă, vor şti ei să facă legea şi să nu mai trebuiască să muncească atâta.
„Cu puşca soră-bună,
Cine-i voinic s-adună”
spunea mai ales unul care se jura şi-n culcare şi-n sculare că-l iubeşte ca pe un frate.
„Poate vitreg, măi!” îi răspundea Petre.

Când au intrat în Lunca se auzea deja zumzetul târgului.
În târg – lumea de pe lume şi mai ales multe vite de vânzare, îndeosebi vaci, căci oamenii se gândeau că dacă le mai lasă, nu mai iau nimic pe ele, întrucât se-apropie iarna şi trebuie nutreţ.
Erau şi boi, frumuşei. Dar Petre consideră, după ce-i privi, că niciunii nu-i egalau pe ai lui. Fără să vrea îl cuprinse o mândrie pe care şi-o potoli, însă, făcându-şi cruce pentru păcatul trufiei.
Că judecata lui era bună, se văzu îndată din ochii dornicilor de cumpărat.
Preţul li se păru însă cam mare. I-o şi spuseră stăpânului. Dar el le zise, întorcând capul într-o parte, a nepăsare:
– Sunt şi cei mai buni! Boi tineri, frumoşi, în putere, cuminţi… Îi dau de nevoie, că altfel mi se rupe inima după ei.
Cumpărătorii întârziară tot mai mult în preajma lor. Dar dacă-i privea careva, ceilalţi plecau să nu le crească preţul.
Până la urmă, un fost „leat” din Stejăriş se hotărî definitiv.
– Îi iau pe-ai tăi, Petre, că ştiu că eşti om cinstit şi ai marfă bună. La preţ o să mai laşi tu ceva, ca să facem treaba.
Într-adevăr, s-au înţeles şi-au plecat să bea aldămaşu. A rămas la boi Aneta cu femeia cumpărătorului, care profită de lipsa fostului proprietar spre a afla de ce i-a vândut.
Fetiţa tăcea, nu vroia să divulge secretul. Până la urmă, după insistenţele femeii şi vorbele ei dulci, ca s-o cucerească, ea răbufni cu năduf:

– Ai fi vrut să-l ia pe tata la puşcărie?!
– Da de ce, mă rog, a furat ceva?
– Tata?! Se întoarse cu duşmănie către femeia ispititoare. Tata mai degrabă îţi dă de la el, decât să ia de la tine un pai!
– Atunci?
– Atunci – ne-au pus cote mari de grâu – că l-au făcu chiabur şi trebuie să cumpărăm, c-am semănat puţin. Mama a plâns de moarte. Am lăsat-o trântită la pământ de supărare că dăm boii.
Înţelegând durerea omului – şi a fetiţei – femeia o luă în braţe şi-o mângâie.
– Sărmană copilă, dacă l-au băgat la chiaburi, o să tot ai de suferit. O să tot vândă, iar tu, cine ştie dacă-i avea parte de şcoală…
Aşa le găsiră bărbaţii şi înţeleseră că femeia aflase totul şi era ea însăşi cuprinsă de durere. Îi şi spuse bărbatului.
– Dă-i omului cât ţi-a cerut! Dă-i şi restul de bani cu care a scăzut preţul.
Petre protestă.
– Înţelegerea-i înţelegere!
– Dacă nu-i dai, eu nu-i duc acasă şi n-o să avem parte de ei! Dă-i, cum îţi spun şi restul banilor!
Cum femeia cam comanda în casă, omul se scotoci cu vizibilă împotrivire în chimir şi scoase banii. Dar Petre nu vroia şi nu vroia să-i ia.
Femeia-i luă din mâna bărbatului şi-i băgă în sânul fetei.
– Asta-i pentru tine, să-ţi iei ceva, că cine ştie dac-o mai avea taică-tău bani să-ţi facă ce trebuie.
Petre plecă fruntea, iar fetiţa nu zise nimic. Sărută însă mâna femeii.

După ce ieşiră din obor, Petre Crăciun trecu în partea de târg propriu-zisă. Cumpără nişte dulciuri pentru fată, luă o batistă mai mare şi un cuţit – „să am cu ce tăia porcul” zicea el.
Se retraseră apoi, unde credea că nu sunt văzuţi, şi se pregătiră de întors acasă.
Omul puse toţi banii în cârpa cumpărată şi, după ce-o legă strâns, o băgă în sân la fetiţă.
– Dac-o fi ceva, chiar şi o gâlceavă, tu fugi acasă cu banii!
Îşi băgă cuţitul în traistă şi plecară, nu înainte de a-şi face cruce.
Drumul era gol. Cei veniţi la târg stăteau încă, fie să-şi cumpere de ce aveau nevoie, fie să bea un pahar cu cunoscuţii.
Dintr-o vie, Petre zmulse un „harag” zdravăn:
– Să ne apărăm de câini – spuse el.
Dar fata începu să tremure, înţelegând că nu-i a bine.
Într-adevăr, la cumpăna apelor, unde se închidea vederea spre Lunca şi se deschidea larg orizontul spre Livezi, se întâlniră cu un om.
– A! Bună frate! îl salută el pe Neculai Creţu, care-l tot frătuia în război. Ce bine-mi pare că te văd.

– Şi mie! Zise el sculându-se. De când te-aştept.
Petre profită de neatenţia celuilalt spre a-i face semn Anetei să plece.
Neculai se făcu că nu vede ce se întâmplă şi-l luă direct:
– Înţeleg c-ai vândut boii cu care-ai trecut dimineaţă.
– A! Tu pândeai lumea. Bună meserie ţi-ai găsit!
– Nu vă spuneam c-o să fac legea dacă mă ocoleşte glonţul?! Iaca, m-a ocolit. Dă banii. Nu mă sili, ca prieten, să te ucid.
Petre rânji a necaz.
– Unui prieten îi dai, nu-i iei cu sila.
– Cam aşa-i! O să-i dau una de n-o să se vadă!
– Măi Neculai, ai înnebunit?! Am suferit atâta timp împreună pe toate coclaurile în Rusia… Omoară-i pe alţii, nu pe mine.
– Ba pe tine vreau. Scoate banii!
Petre se făcu că scotoceşte în traistă şi luă cuţitul.
– Văd eu că n-am ce face. Trebuie să tai mai devreme porcul, că-i bolnav…
Neculai râse fioros.
– Ce dracu! Tot copil ai rămas! Şi scoase pistolul şi-l împuşcă.
Se prăvăli, nevenindu-i să creadă că chiar l-a împuşcat.
Se zbătu de câteva ori, scurt, şi gata.
Neculai îl împinse cu piciorul şi începea să-l caute de bani. Aproape că-l dezbrăcă în întregime, dar nu găsi nimic!
– Paştele şi nafura mă-tii! Ai ascuns banii la fată! Trebuia să pricep. Dar o prind eu!

Aneta fugea pe drumul pe care venise cu taică-său.
Când ajunse la podul din fundul văii, se dete într-o parte şi, cu mânuţele, scurmă pământul, ascunzând, într-un loc numai de ea ştiut, fără nici un semn, batista cu bani. O acoperi şi plecă mai departe, crezând că n-o urmăreşte nimeni.
Într-adevăr, n-o urmărea. Hoţul ştia bine drumul şi, luând-o pe cărarea de scurtătură, îi ieşi înainte.
Când îl zări, aşezat jos, cum îl întâlniseră sus, în deal, i se prăvăli cerul pe cap. Se opri chiar pe loc.
– Hai, hai, nu mai sta, că mă grăbesc! Avem drum lung până acasă. Ne aşteaptă nevastă-mea cu masa pusă.
Neavând ce face, fetiţa veni ca la tăiere.
Spre a n-o speria – chipurile – Neculai Creţu se comporta, în felul lui, frumos, crezând că banii nu pot fi altundeva decât la ea.
Îi povesti chiar întâmplări din timpul războiului, cu Petre Crăciun.
La întrebarea abia şoptită:

– Dar tata de ce nu vine? îi răspunse mândru de imaginaţia lui:
– A spus că n-a luat toţi banii de la cel căruia i-a vândut boii şi s-a dus să i-i dea. Mi-a zis să te iau la mine acasă, că vine el după tine.
Sesizând minciuna, Aneta bravă:
– Atunci mă bucur c-o să merg la dumneata.
– O s-o cunoşti acolo pe Florica, fata mea, şi-o să te joci cu ea de minune.
„Ce-o să te bag eu în cuptor”, gândea el. Prea mult nu vorbiră, totuşi, căci într-un loc, Neculai Creţu o băgă în pădure.
Fata crezu că, gata! s-a sfârşit cu ea. Dar hoţul intră ca să-şi ia calul.
Încălecă, cu ea, punând-o în faţă şi-şi şterse urma.
După vreo oră bună de mers, dacă nu chiar mai mult, bătu în poartă.
Cu grijă, privind în toate părţile, îi deschise o femeie bălaie, mai tânără ca el.
– I-am adus Floricăi o tovarăşă de joacă spuse el glumeţ, făcându-i cu ochiul.
Femeia o privi de parcă de mult o aştepta, minţind:
– De când te-aşteaptă Floricel! Nu ştiam c-o să vii chiar azi. Mă duc după ea că-i prin vecini.
Fetiţa, cam de seama ei, de 9-10 ani, era drăguţă şi se împrieteniră repede, făcând-o pe Aneta să uite că nu ştie nimic precis despre tatăl ei şi că pocniturile pe care le-auzise de departe poate că îl ucisese.
În sinea ei, tot mai credea, însă, că taică-său nu-i e mort, că Dumnezeu îl apărase şi-l scăpase.
Le-au pus la masă şi le-an îndemnat să se joace cât vor, cu gândul că, obosind, vor cădea ca moarte.
Între timp, Creţu îi povesti nevesti-sii tot ce s-a întâmplat, că şi-a ucis prietenul fără a lua nici un ban de la el.
– Eşti nebun! i-a zis femeia. Cum să-l omori fără să iei nimic! Şi banii unde sunt?
– Cred că la fată. N-au unde fi altundeva. O să vedem diseară, când se culcă.
– Şi cu ea ce ai de gând să faci?
– Ardem cuptorul şi-o aruncăm acolo, să nu i se mai ştie de urmă.
– Te-a văzut cineva?
– Nimeni. E tocmai bine. Bagă-le în casă să n-o zărească cumva cineva!
Femeia le ademeni cu şoşele şi momele în casă şi chiar stătu cu ele până veni vremea mesei de seară şi a culcatului.
Le culcară şi stinseră lumina. Fetele adormiră tun.
Între timp, Neculai Creţu făcu precipitat focul şi-l arse să topească şi un bou.
Apoi, tiptil, dezbrăcă fetiţa de la margine, unde-i spuse Anetei să se culce şi, mirat totuşi că nu găseşte nici un ban asupra ei, o aruncă în cuptorul plin de jăratic şi puse capacul.
„Of! O făcui şi pe asta!” mârâi el supărat că a trebuit să ucidă un copil nevinovat.

„Altfel nu se putea!” Se împăcă el cu gândul.
Se duse şi se culcă lângă nevastă-sa. Dormiră amândoi până târziu.
Treziţi parcă din moarte, alergară să vadă dacă nu găsesc cumva banii.
Când deschiseră uşa, rămaseră înmărmuriţi. În pat, îngenuncheată şi rugându-se cu nenumărate cruci, o descoperiră pe Aneta, care, oprindu-se, îi întrebă:
– De ce aţi luat-o pe Florica? Ne înţelegeam aşa de bine…
– Nenorocitule! Criminalule! Diavole! izbucni femeia. Mi-ai ars copilul! La puşcărie cu tine! Te spun la miliţie, la toată lumea! Nu vreau să te mai văd în faţa ochilor!
Cum mi-ai ars tu fata, aşa, încă mai rău, vreau să te ardă pe tine – nu în focul iadului, unde vei ajunge, n-ai grijă!, ci aici. Aici! Aici!De faţă cu tot satul.
Ştiind-o de ce-i în stare, Neculai Creţu o apucă de mână şi o strânse cu putere.
– Să nu scoţi o vorbă că te calc în picioare! Ce în picioare, te tai bucăţele!
– Hai taie-mă, că pe fiică-ta ai ars-o. O să spun la toată lumea. Ia mâna de pe mine, criminalule!
Cum nu-i dădea drumul, zări cuţitul pe masă şi vru să-l bage în el, dar omul i-o luă înainte şi i-l împlântă tot în inimă.
– Na! Să te saturi de pâre, nemernico!
Dădu să se aşeze, să se liniştească. Dar observă că fata nu mai era!
O zări, când ieşi pe uşă, în capătul uliţei, vorbind chiar cu miliţianul satului.
Îşi dădu seama că totu-i pierdut. Mai trăgea nădejdea, că, poate, cu mintea rătăcită de scena la care a asistat, n-o să spună nimic precis.

Văzând alergând, disperată, o fetiţă străină, miliţianul – un om bun, de altfel – o opri.
– Eu sunt sergentul Gheorghe Fluture – se prezentă el. Dumneata cine eşti?
Folosea într-adins toate politeţele spre a linişti copila.
Neînţelegând ce spune miliţianul, dar pricepând că-i omul dreptăţii, Aneta îi spuse cine e, a cui e, de unde e, fără să fie întrebată mai departe. Îşi vărsă tot amarul.
– Nene, zise ea, neştiind cum să i se adreseze, un om l-a împuşcat pe tata, în deal, la Cruce, cu gândul de a-i lua banii de pe boi. Dar tata mi-i dăduse mie şi eu am fugit. Mi-a ieşit înainte şi, crezând că banii sunt la mine – dar eu i-am ascuns în pământ – m-a luat acasă, chipurile să mă joc cu fata lui, Florica. Mi-a spus să mă culc la margine, dar noi, în joacă, ne-am schimbat locurile şi omul acela şi-a luat fata, crezând că-s eu, şi a aruncat-o în cuptor şi-a ars-o. Iar dimineaţa, când m-au văzut pe mine, în loc s-o găsească pe Florica, s-au luat la ceartă. Ameninţat de femeie că-l pârăşte, i-a băgat cuţitul în piept.
Miliţianul se îngrozi de tripla crimă. Întrebă fără rost, deşi fata venea de-acolo, dacă „ştie unde-i casa şi-l cunoaşte pe om”.
Fetiţa încuviinţă din cap.
– Atunci, hai pân’ la Miliţie, să chemăm ajutoare, că acela are arme de foc.

Dădu telefon la superiori şi veniră în grabă întărituri.
Înconjurară casa şi strigară la Neculai Creţu să se predea.
Copleşit el însuşi de ce făcuse, hoţul ieşi afară, ca în război, cu mâinile ridicate.
Miliţianu se duse, îi puse cătuşele şi-l împinse spre maşină:
– Cred că-ţi ajunge, Neculai!
Hoţul începu să râdă, tulburat până la nebunie de cele întâmplate.

Neştiind, după plecare dubei cu Neculai Creţu, ce să facă cu fetiţa, o duse acasă, la copiii lui: o fetiţă micuţă de 3-4 ani şi un băiat deabia intrat la şcoală.
– Jucaţi-vă cum puteţi. Eu trebuie să mă duc să văd ce-i cu taică-tău. Pe urmă, desigur, o să te duc la Livezi.
A venit altă maşină de miliţie şi s-au dus în deal, La Cruce.
Nu găsiră cadavrul. Dar un bâzâit de muşte – ca un roi – îl deteră de gol.
Era Petre Crăciun, desfigurat de gloanţele care-i fuseseră trase în faţă.
Procurorul întocmi procesul-verbal, şi până să ordone miliţienilor unde să ducă leşul lui Petre, spuse mai mult pentru sine:
„Dacă n-avea acela pistol, îl nenorocea omul ăsta, cu bâta şi cuţitul! Dar aşa l-a ucis pe cel puternic nemernicul cu armă!”
– Duceţi-l la Morga să-i facă autopsie. Iar către miliţianul sin sat:
– Sergent, ia fetiţa să-ţi spună unde-a ascuns banii (să nu-i găsească cineva fără să vrea) şi du-o la maică-sa. Spune-i şi bucuria că soţul i-a fost ucis de-un „prieten”!
Aşa făcu. Luară banii şi plecară cu Aneta acasă.
Când văzu maşina miliţiei, femeia întrezări răul: ori că l-au arestat pe Petre, ori că l-a omorât cineva să-i ia banii.
„Măcar de l-ar fi arestat, că tot ar mai fi o speranţă să vină…”
Când îi „comunicară” ce s-a întâmplat, femeia nu avu glas să zică nimic. Şopti într-un târziu:
– Şi cât m-am rugat de el să nu se ducă să vândă boii! Doar nu era singurul care nu putea da cotele! Dar, încăpăţânat, nu m-a ascultat… Acu ai rămas, Aneto, orfană. Sper însă că cei în drept vor băga de seamă că l-au băgat din duşmănie, pe nedrept, la chiaburi.
Prinzând din zbor cuvântul, miliţianul o sfătui – şi spuse, spre a o linişti, c-o ajută personal – să facă cerere de dare în judecată a celor care l-a trecut pe Petre Crăciun, încălcând legea, la chiaburie.

– Din păcate, tata, nu mai avea cum să învie, şopti domnişoara Aneta Crăciun, după ce-i citi lui Titus Pop povestirea, pe care o scrisese din amintiri şi după relatările celor care fuseseră la proces, că maică-sa nu vrusese să-şi descleşteze gura.
Prin oameni, aflase că Titus Pop, dintr-un sat ardelean, păzise trei ani criminalii, între care se afla şi Creţu.

– Aţi scris foarte bine, domnişoară, totul cum s-a întâmplat, întrucât aţi fost de faţă la toate crimele (mai puţin la împuşcarea tatălui, în cazul căreia aţi auzit doar focurile de armă). Eu n-aveam cum să ştiu toate acestea şi nici n-am fost la proces. L-am găsit acolo, printre ceilalţi, şi se povestea despre el ca despre un erou, că are trei crime la activ…
– Ceea ce nu înţeleg – interveni domnişoara – e de ce a fost condamnat la 25 de ani şi o zi. Mi se pare bizar să adaugi la 25 de ani o zi.
Titus Pop zâmbi.
– E doar aparent bizar. În realitate, ziua aceea, adăugată la 25 de ani, înseamnă închisoare pentru tot restul vieţii lui – închisoare pe viaţă!
– Cum adică?
– Aşa, pur şi simplu! Dacă era condamnat la 25 de ani muncă silnică, la împlinirea termenului, deţinutul devenea liber. Dar dacă era adăugată, în actul de condamnare, încă o zi, însemna că după cei 25 de ani trebuia să facă încă 25 şi aşa mai departe.
– E posibil?
– Da. Nu ştiu, după toate răsturnările din ultimii ani, dacă se mai ţine seama de asta, dar atunci, nefiind voie să fie condamnat cineva la moarte, i se dădeau 25 de ani şi o zi.
– Ştiţi sigur?
– Cum naiba?! Am făcut armata la securitate şi l-am cunoscut personal pe Creţu.
– Şi nu l-aţi întrebat de ce a făcut atâtea crime?
– Întrebat. Dar se grozăvea.. Vedea că se creease legenda şi povestea pe linia ei. Nu te puteai înţelege cu el. Regreta doar faptul că şi-a ars copila. Pentru celelalte crime avea justificare. „Prietenul” trebuia ucis pentru că nu i-a dat banii, iar nevasti-sii îi pusese gândul mai demult, pentru că-l tot ameninţa că-l pârăşte.
– N-a tras nici o învăţătură?
– El nu, dar eu am tras. Eram un bezmetic. Aş fi băgat sabia în oricine. Împuşcam, la ordin, fără reţinere. Nu credeam în Dumnezeu, nu-mi făceam cruce… Eram un păgân! Ce păgân?! Că păgânii tot au zeii lor… Ziceam că nu există nimic din tot ce spun popii. Mai ales râdeam de cei care vorbeau de suflet.
– Chiar aşa? Există asemenea oameni?
– Nu ştiu dacă mai există altcineva, dar eu aşa eram. Şi-atunci, când am aflat povestea lui Neculai Creţu, m-am cutremurat pentru prima dată. Am descoperit deodată, cum se spune, degetul lui Dumnezeu.
– În ce fel?
– N-o să mă credeţi, dar din faptul că dumneavoastră v-aţi schimbat locurile în pat, zădărnicind planurile criminalilor, ba chiar pedepsindu-i, mi-am dat seama că acolo a fost ceva de dincolo de fire… Şi de atunci sunt alt om. Încât vă mulţumesc şi dumneavoastră pentru aceasta.

Dictionarul Academiei inainte si dupa Hasdeu

Una dintre primele sarcini ale Societăţii Academice Române, înfiinţată în 1866, a constituit-o alcătuirea Dicţionarului limbii române.
Gândurile membrilor fondatori s-au îndreptat – pentru înfăptuirea acestei opere fundamentale – către August Treboriu Laurian şi Ion C.Massim, oameni de cultură care se preocupaseră şi de unele aspecte filologice ale limbii strămoşeşti.
A fost o alegere mai mult decât nefericită, întrucât cei doi au căutat să releve, atât în Glosariu care coprinde vorbele din limba română streine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine înduioasă, cât mai ales în Dicţionar (I, 1873, II, 1876), în mod expres latinitatea limbii române. Faptul firesc până la un punct – atâta timp cât se judecă lucrurile cu obiectivitate – a fost depăşit însă prin demersurile de includere, adesea vizibilă, a numeroase cuvinte străine prin etimologii forţate (a se vedea, între altele, celebrul exemplu: Slatina, explicată prin stella latina).
Evident că, în urma numeroaselor critici ştiinţifice române şi străine şi mai ales a nesfârşitelor persiflări (v. Odobescu: Prandiulum academicum), ironii şi pamflete, Academia a trebuit să încerce o nouă versiune a Dicţionarului, încredinţându-i, de data aceasta, sarcina unui veritabil filolog, de mare valoare naţională şi internaţională, dar care era însetat de absolut.
Drept urmare, neţinând seama de cadrele fixate de Academie şi de Coroană, savantul a croit un Dicţionar, pe care n-a gândit niciodată că-l va termina, menit a se constitui într-o amplă enciclopedie a vieţii poporului român.
Lucrarea, proiectată de forul academic la dimensiuni modeste, ce urma să se încheie în 6 ani, a căpătat proporţii ciclopice (ce urma a se finaliza, aşa cum o concepuse B.P.Hasdeu, după calculele lui I. Caragiani în cca. un secol şi jumătate.
Şi încă filologul nu se ocupa decât de limba veche (până la sfârşitul secolului al XVIII-lea) şi de limba populară.
Graba regelui de a vedea, încă în timpul vieţii sale, sfârşit Etymologicum magnum romaniae, dar cu deosebire intrigile numeroşilor adversari ai autorului, au dus la sistarea proiectului hasdeean, în 1897, când savantul nu apucase să publice decât primele 3 tomuri: A – Bîrâire/bârâit.
Promisiunea acestuia de a continua pe cont propriu lucrarea nu s-a mai concretizat în nici un fel, dată fiind retragerea de către Academie a materialului documentar (în speţă a răspunsurilor la Chestionarul lingvistic şi a fişelor extrase până la sfârşitul literei C, de savant împreună cu ajutoarele sale, între care e amintit doar I.Bianu).
A urmat, la propunerea lui Titu Maiorescu, desemnarea lui Al. I.Philippide, ca redactor al Dicţionarului, care începe iarăşi lucrarea de la zero, dorind, de data aceasta, să dea o imagine a limbii literare moderne, deci a limbii textelor artistice din secolul al XIX-lea.
A fost aleasă tot o personalitate însetată de absolut, un om al marilor ambiţii, care deşi promisese că va respecta termenul, concepuse o lucrare în altfel decât Hasdeu, dar tot interminabilă în timpul vieţii unui singur om.
Numărul relativ redus al cuvintelor reţinute de B.P.Hasdeu, era amplificat mult, dacă nu dublat şi triplat, ca o izbândă a observaţiilor şi puterii sale de identificare în noianul termenilor comunicării.
Căci, deşi n-o spunea, Al. Philippide includea în limba modernă şi neologismele romanice agreate de Massim şi Laurian, precum şi termenii arhaici şi populari, pe care se axase Hasdeu.
La atenţionarea Academiei, că regele vrea iarăşi să apuce să vadă în timpul vieţii sale, Dicţionarul, şi la reamintirea nivelului modest pe care acesta trebuia să-l aibă, Philippide răspundea, că se va supune termenului de 3 ani şi prescripţiilor academice. Dar, în raportul din 3 martie 1900, adresat, prezidentului Comisiunii Dicţionarului, el se îngrijora profund în legătură cu termenul: „În cât timp se va sfârşi această lucrare? În 3 ani, fireşte, spune învoiala. Dar să facem, totuşi, o socoteală. Eu am lucrat în fiecare zi de la 6½ oare dimineaţa (căci de la 9 ante meridian în fiecare zi am curs la Universitate) până la 12, apoi de la 12½ până la 7 şi de la 7½ până la 12 noaptea, adică 13 ceasuri şi jumătate pe zi. Aşa lucrând, am dovedit să scriu într-o lună două cutii. Repetând socoteala de mai sus, putând adică termina 3 cutii pe lună, aş avea trebuinţă de 86 de luni, cam 7 ani. Să zvârl bilete, nu pot, pentru că pierd proporţia şi dau dicţionarului altă figură decât aceea pe care firea lucrărilor i-o dă”.
Deci, de la bun început, după începerea elaborării Dicţionarului, Al. I. Philippide dubla perioada redactării.
Iar în scrierea propriu-zisă a lucrării se exalta – în afara oricăror norme restrictive – de proporţiile pe care Dicţionarul le căpăta, măsurând manuscrisul în metri, printr-o acumulare naturală liberă, a unei cărţi care creştea de la sine, în funcţie de materialul ce se cerea inclus în perspectiva ştiinţifică obligatorie singura căreia i se supunea.
Cele 104 epistole adresate lui Hermann Suchier, prietenul romanist de la Halle, reflectă întreaga istorie a alcătuirii cu entuziasm, rigoare şi stăruinţă a Dicţionarului până în iunie-noiembrie 1905, când filologul refuză să se supună discursului – mesaj regal, după opt ani de muncă neprecupeţită.
Al. I. Philippide repeta experienţa lui B.P.Hasdeu, în ce priveşte nesupunerea la normele minimale, neştiinţifice ale regelui şi Academiei. „De un an încheiat mă sfădesc cu Academia Română în privinţa dicţionarului şi, în sfârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu sfada s-a sfârşit – facă un dicţionar cazon, un pendant al dicţionarului lui Laurian, în care să nu se admită neologizmele, iar prin alegerea (!) cuvintelor şi prin cumpănirea (!) cităţiilor să se urmărească un scop moral (ştiinţă morală!?), acela anume de a păstra nestricată limba strămoşilor etc., etc., etc.…. Maiestatea Sa mai este apoi convins – aşa a dat să se înţeleagă în acel discurs – că dacă se va lucra dicţionarul cum voieşte maiestatea sa, dicţionarul va fi gata în patru ani, începându-l d’a capo. Înţelegi că în asemenea împrejurări eu nu puteam spune Academiei decât acestea: «Doamnă, eu nu pot face un dicţionar neştiinţific şi caraghioz, care nu va avea nici măcar avantajul de a se găti în mai scurtă vreme. Fă dumneata acest monstru în patru ani şi să-l porţi sănătos» Ar fi bine să-l comandeze maiestatea-sa la Krupp”.
Sub impulsul bucuriei de a fi devenit liber, Al. I.Philippide relua ideea în scrisoarea către H.Suchier din 7/20 noiembrie 1905: „Am scăpat ca dintr-o temniţă, unde temnicierii ar fi fost nebuni. Nu mi-au dat ei drumul, am sărit eu afară prin pod. Între altele, le venise nebunilor în cap că dicţionarul trebuie să fie un antipod al dicţionarului lui Laurian. Acest din urmă anume, după cum ştii, nu cuprinde nici un cuvânt curat românesc, ci numai neologizme latineşti introduse de autor; dicţionarul ist nou, din contra, trebuie, cică, să nu cuprindă nici un neologizm, ci numai cuvinte vechi şi curat româneşti. Deci, afară pantalon, surtuc, jiletcă, botină…, bibliotecă, scoală, bancă, volum, tom…, tipografie, fotografie, fonograf, telefon, telegraf,…, maşină, vagon, gară, restaurant… inteligenţă (mai ales aceasta!) etc., etc., afară, cu alte vorbe, o jumătate cel puţin din limba românească!”
Ca şi Hasdeu – cu care, în pofida marilor deosebiri, se aseamănă – Al. I. Philippide se încântă cu ideea că va putea continua pe cont propriu, cu o echipă numeroasă Dicţionarul. „Sfânta libertate, să trăieşti, nu-i nimic mai dulce decât tine! De la 1 octombrie eu şi cu nouă colaboratori ne-am apucat de lucru. În 3 ani vom aduna citaţii de la de-înainte… După aceea vom scrie dicţionarul mai departe. De editor nu mă îngrijesc.”
Evident – scos din chingile obligativităţii, ca şi Hasdeu – Philippide nu-şi mai continuă munca, fiind cucerit de alte lucrări, între altele de marea sa operă Originea românilor.
S-a crezut multă vreme şi încă se mai crede că, de fapt, Philippide nu ar fi scris nici un rând la Dicţionar, căci, spre deosebire de cazul Etymologicumului, redactarea nu a fost secondată de tipărirea cărţii.
Din Dicţionarul lui Philippide s-a publicat doar o mostră pentru membrii Academiei şi rege.
Manuscrisul însă de 11.744 p. (12.000), după cum scrie lui Hermann Suchier a rămas acasă la filolog: „Până la de-am dicţionarul gata în 12.000 de pagini de manuscris, iar manuscriptul, în format de jumătate de coală, are un metru şi 25 centimetri înălţime. Când mă uit la el, mă înflu în pene de bucurie.” De fapt, cuvintele de la litera D şi o parte din E conţin doar definiţiile şi sensurile principale, fără citaţii, pe care trebuia să le introducă G.Ibrăileanu, C.Botez, I.Botez, I.N.Popovici şi Giorgi Pascu.
În această formă, manuscrisul adus la Bucureşti de poetul Al. I.Philippide, a zăcut aruncat în podul casei de lângă biserica Precupeţii Vechi, iar de acolo, a intrat în patrimoniul Bibliotecii Academiei, depozitul de la Băneasa, de unde – la dărâmarea impusă de N.Ceauşescu, negăsindu-se locul suficient a fost trimis la Biblioteca Filialei din Iaşi a Academiei, unde zace şi astăzi neluat în seamă.
Academia, însă, a continuat să experimenteze, încredinţându-le, mai departe redactarea Dicţionarului lui Ovid Densusianu şi Sextil Puşcariu.
Prin maşinaţiuni misterioase academice, marele lingvist Ov. Densusianu a fost înlăturat şi a rămas titular doar Sextil Puşcariu, care, cu o echipă numeroasă, a elaborat în patru decenii doar trei volume.
Continuarea şi finalizarea s-a săvârşit după alte cca. 7 decenii în cadrul Institutului de lingvistică „Al. Roseti – Iorgu Iordan” al Academiei Române, cu un amplu colectiv, nu chiar după proiectele lui B.P.Hasdeu (care dăduse modelul abisal) şi Al.I.Philippide (care propusese o altă variantă întrucâtva similară ca amploare, ci după normele îmbunătăţite ale lui Sextil Puşcariu).
După 145 de ani de la înfiinţare, Academia are, în sfârşit, un dicţionar, nu „cazon”, nici „rezumat” – cum i se cerea lui B.P.Hasdeu şi Al.I.Philippide, ci normal, după cerinţele însăşi limbii pe care o vorbim.
Deci, cei doi savanţi aveau dreptate când protestau în perspectiva normelor ştiinţifice că un Dicţionar firesc, de ţinută, nu se poate încheia la ordinele Academiei şi ale regelui, în câţiva ani, decât – după expresia lui Philippide – „ţârai, ţârai, petit-à-petit, nach und nach.”
Ne permitem să afirmăm însă că bogăţia extraordinară a limbii române, mulţimea arhaismelor şi mai ales a regionalismelor (doar parţial adunate şi publicate), ca şi a formaţiunilor lexicale noi, pe teritoriul românesc – nu mai vorbim de noianul neologismelor – impune noi şi noi revizuiri şi reeditări a Dicţionarului cadru.
Aşa că generaţiile de lexicologi viitori au în faţă un câmp încă întins de explorat de şi introdus în Tezaurul visat al limbii române.

de I.Oprişan

Funia de nisip

de Ionel Oprisan

Undeva într-o tara – poate si la noi – s-a ordonat cândva sa fie ucisi toti batrânii, întrucât se considera ca nu mai erau de folos si consumau alimente degeaba.
Auzind de aceasta, împaratul dintr-o împaratie vecina a vrut sa se convinga de adevar si le-a cerut, sub amenintare, celor care omorâsera batrânii sa le restituie funia de nisip pe care le-o dadusera cu o suta de ani în urma, întrucât se scursese sorocul împrumutului.
Regele, boierii, ostasii, toate marimile, pâna la ultimul om s-au framântat sa afle vreun raspuns adecvat spre a împiedica invazia si birurile cerute. Dar nimeni nu stia ce-i de facut.
Într-o seara, singurul tânar care nu-si putuse ucide tatal pentru ca-l iubea mai mult decât lumina ochilor, si-l ascunsese într-o hruba, s-a dus la el foarte abatut sa-i dea de mâncare.
Observându-i tristetea, batrânul l-a întrebat ce s-a întâmplat si tânarul i-a marturisit necazul ce s-a abatut asupra tarii.
Dupa oarecare cugetare, tatal i-a spus ca regele sa trimita un sol la împaratul vecin cu raspunsul ca îi restituie funia cu rugamintea de a-i da capatul de funie lasat ca mostra pentru refacerea celei împrumutate, în caz de distrugere. Sa spuna: „A noastra s-a distrus si vrem s-o construim din nou spre a v-o înapoia.“
Ascultându-l, împaratul a zâmbit:
– Tot mai traieste un batrân în tara voastra. Cinstiti-l, ca altfel va facem pe toti una cu pamântul.
Si de atunci, cica, nu s-ar mai omorî batrânii, desi în unele tari s-a aprobat eutanasierea voluntara a lor.
Povestirea aceasta pe care, desigur, o cunoaste toata lumea, caci a circulat intens prin cartile de citire, m-a facut sa ma gândesc la „Etymologicum magnum romaniae“ al lui Hasdeu, din care batrânul savant n-a reusit sa realizeze decât capatul funiei ce trebuia sa stea ca model urmasilor.
Sunt stiute împrejurarile în care învatatul a început travaliul la „Dictionar“, dupa ce primul lexicon academic, al lui Massim si Laurian, a cazut în ridicol, prin latinizarea fortata a frumoasei limbi romane si prin explicatiile mai mult decât fanteziste incluse în ramele celor trei tomuri.
Desi atrasese atentia înca din 1865 asupra importantei maxime a cuvintelor românesti descoperite în documentele slavone publicate în „Arhiva istorica a României“, pentru viitoarea enciclopedie româna, B.P. Hasdeu nu se gândise în nici un fel la un mare dictionar national. Istoria îl preocupa în primul rând si folcloristica, dar abordase si indoeuropenistica (într-un curs special la Universitate) si lingvistica (din punct de vedere teoretic si istoric).
Cele trei volume ale „Cuvintelor din batrâni“ îi fixau un loc fundamental în filologia româna si chiar universala.
Întrucât, în 1884, când s-a pus problema reluarii Dictionarului academic sub patronajul regelui, comisia de desemnare a autorilor nu a avut prea mult de ales si Titu Maiorescu l-a propus pe B.P. Hasdeu.
În alte conditii, poate ca savantul ar fi refuzat. Dar era în joc, pe de o parte, orgoliul sau si dorinta de a arata strainilor ce reprezinta limba româna si ce poate Hasdeu, iar pe de alta, strict material, avea nevoie de bani, nu în genere, ci în mod special, caci nevasta-sa, Iulia Faliciu, motoaica de la Rosia Montana, îl pusese în fata faptului împlinit, plecând cu fetita spre a urma cursurile liceale la Paris. si era somat în fiecare scrisoare sa trimita bani si iarasi bani.
Drept urmare, B.P. Hasdeu a raspuns „da“ însarcinari academice si regale.
Si a început munca. Întâi prin elaborarea si raspândirea „Chestionarului lingvistic“ („Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba româna“, 1884) în toata tara si la românii de peste munti. A citit toate raspunsurile si unde a considerat ca exista informatii pretioase, a intrat în corespondenta cu referentii, cerându-le raspunsuri suplimentare.
Asa s-au adunat cele 19 dosare din raspunsurile la chestionarul lingvistic si trei de raspunsuri la „Chestionarul juridic“. Din pacate, cele mai multe raspunsuri la „Chestionarul juridic“ s-au pierdut sau sunt înca nedescoperite, dupa cum pierdute sunt si raspunsurile din judetele Arges, Bacau, Ilfov, Roman, Vaslui la „Chestionarul lingvistic“.
Concomitent cu primirea raspunsurilor a început munca de alcatuire a listei cuvintelor carora li se dedicau articole în „Dictionar“ – ce s-a aflat într-o continua miscare – si despuierea materialului. Desi nu s-au retinut nume (decât I. Bianu), savantul a avut sigur ajutoare care au fisat primele trei litere, A-B-C-ul. Se vorbea la început de doi tineri, apoi de trei carora trebuia sa li se plateasca sau li se platea de Ministerul Instructiunii Publice 2.000 lei pe an, iar dupa rapoartele Academiei, 4.000 lei.
La redactare, savantul a început „Dictionarul“ foarte de sus, netinând seama de pretentiile modeste ale Academiei si ale Majestatii sale Regele care voiau un dictionar academic, finalizabil cât mai repede, în sase ani, pentru ca Regele însusi sa-l poata rasfoi în timpul vietii sale.
Prins de patima proiectelor gigantesti, pentru care era nevoie de vieti întregi –, desi nu extinsese lista cuvintelor la totalitatea celor existente în vorbire si documente – B. P. Hasdeu începea, dupa cum si marturisea, dictionarul întrevazut ca „o enciclopedie a traiului“ „întreg, trecut si prezent“ al poporului român, spre a realiza o lucrare inegalabila în lume.
Colegii de Academie nu si-au dat seama de proportiile lucrarii la citirea primelor mostre în sedintele plenare.
si nici dupa citirea prefetei la vol. II, „Dictionar si Dictionare“ în care declara ca „orice cuvânt oglindeste un lucru, o fiinta, o idee, o datina; aceste lucruri, aceste fiinte, aceste idei, aceste datini, eu m-au încercat si ma încerc a le apuca câne-câneste din ieri si din astazi al poporului român; dar pentru ca ele cu adevarat sa nu fie pierdute, pentru ca sa poata rodi cu-mbelsugare în brazdele cele adânci ale zilei de mâini, ma tem a le da seci, serbede, retezate, ci m-am silit si ma voi sili a le aduce palpitânde de viata pe ogorul neamului românesc.“
Iar dupa aparitia primului tom, în 1887, sub impresia elogiilor extraordinare cu care era întâmpinat de marile personalitati filologice ale lumii, precum: Gaston Paris, G.I. Ascoli, A. Mussafia, Hugo Schuchardt s.a., rumoarea simtita în Academie se potoli. Între altele si din pricina prezentarii deformate de catre savant a proiectului, prin înfatisarea literei A, la care înca lucra ca 1/7 din întregul „Dictionarului“.
Dar în aprilie 1888, B. P. Hasdeu însusi tinea sa marturiseasca ca nici într-un caz nu va fi posibil sa încheie „Dictionarul“ în sase ani. Vina era aruncata însa pe „bogatia limbii“, imposibil de întrevazut de la început. „Daca eu n-am înselat pe nimene – caci într-adevar muncea supraomeneste – m-a înselat pe mine limba româna si ne-a înselat pe noi toti. Noi toti o credeam mai putin bogata, judecând-o dupa dictionare, iar nu dupa adevaratul cuprins al graiului viu si al textelor vechi, care ne era necunoscut. Astazi bogatia limbei române ne uimeste. Vedem dinainte-ne desfasurându-se o cale mai lunga de cum mi se parea în momentul plecarii“.
Cum, în septembrie 1888, a survenit ceva cu totul neprevazut – moartea Iuliei Hasdeu, fiica – colegii de Academie a trebuit sa astepte aparitia volumului II pâna în 1892 si a volumului III pâna în 1896.
Dar mai departe, sub presiunea regelui, dusmanii savantului trag sforile si la 27 martie 1897 cer adunarii generale sistarea „Dictionarului“ început de Hasdeu într-un mod lipsit de cele mai elementare scrupule si fara nici un respect fata de munca marelui savant.
Am prezentat pe larg, în „B.P. Hasdeu sau setea de absolut. Tumultul si misterul vietii“ acest episod academic penibil, care nu ca l-a împiedicat pe B.P. Hasdeu sa termine „Dictionarul“, caci asa ceva nu era posibil, ci l-a sustras muncii stiintifice, din care ar fi rezultat macar înca doua volume.
Ceea ce vrem sa subliniem însa aici e ca B.P. Hasdeu – dupa entuziasmul începutului – si-a dat perfect seama ca nu-i va fi posibil sa încheie lucrarea asa de amplu conceputa. Mai în gluma, mai în serios, el solicita, înca din 13 martie 1887, „un proiect de lege“ de la „stapânire“, „prin care sa sfie opritt de a muri pâna la terminarea «Etymologicum»-ului, ba înca sasit lungeasca zilele si peste litera Z, pentru ca sa faca un suplement“, dupa calculul lui I. Caragiani din 1897 – înca 143 de ani (si el socotea doar 24 litere!). Deci în virtutea acestei „legi“, B.P. Hasdeu ar fi trebuit sa mai traiasca înca, pâna în 2040 (fara a lua în calcul si suplimentul solicitat de savant)!
Ca el se gândea de la început ca nu va termina niciodata „Dictionarul“ stau marturie si prefetele extinse cu care înzestra fiecare volum, al caror rost îl dezvaluia colegilor de Academie, când Titu Maiorescu, îi cerea sa renunte la ele, spre a grabi astfel ritmul elaborarii cartii: „S-a zis sa nu fac introducerile; regret ca în aceasta privinta nu ma pot întelege cu d-l Maiorescu. La fiecare volum am dat câte o introducere de metoda si de sinteza. Aceste introduceri sunt ca niste propilee la o acropola. Acropola poate fi si fara propilee; la lucrarea mea ele sunt însa mai necesare, pentru ca tocmai dupa ele se vor conduce cei care vor urma dupa mine; în ele se arata directiunea si metoda lucrarii, fara de care ea nu poate fi continuata.“
Dar mai ales dovada ca el nu se gândea nicidecum la încheierea „Dictionarului“ si ca intentiona sa ofere doar o mostra de cum ar trebui elaborata o asemenea lucrare fundamentala ne-o ofera aceeasi comunicare din 13 martie 1887, neluata în serios de membrii Academiei:
„Daca lucrarea mea – afirma el – nu e nici calda, nici rece, asa si asa, cât duce ciurul apa, lesne se vor gasi multi ca s-o urneasca mai departe; daca însa, dimpotriva, ea ar fi cumva atât de buna, încât anevoie sa se gaseasca cineva ca sa ma înlocuiasca la munca, atunci oricât va ramânea de la mine, un volum, doua sau trei – câte au si ramas –, va fi un dar binevenit, o pârga nu de prisos pentru stiinta în genere si pentru românime în parte. Punându-ma la mijloc, între ambele ipoteze, eu îmi permit a crede ca opera mea, fara a fi ceva de toate zilele, nu este totusi vreo grozavie peste puterile oricui va întruni în sine un temei de cunostinte istorice si filologice cu un dram de bun simt si de bunavointa.“
Respingem categoric atât autocaracterizarea batjocoritoare „cât duce ciurul apa“, precum si încercarea de mediere între nimic si vârf, întrucât „Etymologicum magnum romaniae“ a fost elaborat la cote maxime, într-o maniera neregasibila nicaieri si cu un orizont greu de atins, schitând pentru fiecare termen o mai mica sau mai extinsa monografie care depaseste orizontul strict lexicografic.
Încât, revenind la metafora initiala, consideram, la aceasta mare sarbatoare a limbii române, ca B.P. Hasdeu ne-a oferit cu adevarat prin marele dictionar etimologic al limbii române, „un dar binevenit, o pârga nu de prisos pentru stiinta în genere si pentru românime în parte“ – cum îsi caracterizeaza el însusi opera – un capat de funie de nisip pe care nici unul dintre urmasi nu a reusit s-o mai modeleze aidoma, spre a da contur testamentului lasat de savant.
Cât de putin a ramas e bine ca exista, ca un pisc mereu râvnit si niciodata atins!

Revista Cultura, 19/09/2013

Exercitiile lui Ioanide (III)

de Ionel Oprisan

Având de circumscris un fenomen national în toata complexitatea lui, de la formele vizuale cele mai diverse la trairile cetatenilor, citite în structurile artistice, dar si în traditiile de viata, G. Calinescu încearca sa abordeze în timpul scurt avut la dispozitie cât mai multe domenii ale realitatii.
Asa se face ca, atât în „Kiev, Moscova, Leningrad“, cât si în „Am fost în China noua“, el nu se opreste la sferele artei, ci îmbratiseaza, pe cât posibil, si restul manifestarilor existentei ruso-sovietice de zi cu zi.
Strada, piata, locurile de petrecere si de consum, magazinele, satele, locurile de munca în genere, indivizii care trec prin fata lui, într-un cuvânt lumea publica si individuala îl intereseaza deopotriva spre a-si forma o opinie asupra energiilor specifice în care ele se manifesta.
Nici un aspect nu i se pare neinteresant –, de la felul de comportament al omului de toate profesiile în diverse împrejurari, la teatru, la cumparaturi, la muzee, la receptii, în restaurante, în ambianta familiala sau publica – pâna la modul de a se îmbraca si de a gândi.
Autorul observa continuu, pronuntându-se si asupra calitatii si a diversitatii marfurilor sau a produselor de toate soiurile, dar si a valorii oamenilor, a consumatorilor, mai putin diferentiati vestimentar, dar surprinsi în profunzimea trasaturilor lor distinctive.
Dincolo de coordonatele abisale, care înrâuresc sufletul si comportamentul national – „miscarea umana, nota el, este un corelat al mediului“ –,
G. Calinescu descopera în aparenta uniformitate un relief uman, de mare diversitate. „Daca n-ai veni încarcat de anume prejudecati, ai observa îndata fireasca inegalitate calitativa, determinata de meritul fiecaruia. Sunt si acolo, ca si la noi, mari intelectuali, cu priviri subtile, figuri distinse si delicate, ofiteri stapâni pe gestul lor profesional, tinere fete cu educatie artistica, femei stilate, precum sunt majordomi, chelneri, servitoare si maturatori de strada“.
El nu se sfieste chiar – socându-si „colegii“ – sa afirme în public, la o receptie, ca „tara cu atâtea colonade, cu atâtea candelabre, cu teatre asa ornate, tara care a dat o eroina de roman ca Ana Karenina produce, de la sine înteles, un nivel de eleganta superioara. Eroarea noastra este de a crede ca eleganta rezulta numai din vesmânt, când, în realitate, ea porneste din distinctia personala“.
Mai mult, scriitorul cu privirea patrunzatoare identifica în peisajul uman sovietic „o galerie întreaga de fizionomii „burgheze“, de fapt „etern umane“, cum tine sa sublinieze, mentionând ca tipologia „îsi are radacinile nu în sistemele de economie, ci în coordonatele eterne ale biologiei si sociologiei“. El vede, astfel, într-un „om cu suba, de vreo 55 de ani, negricios, cu cioc si mustati putin verminate, cu un neg lânga gura, pe o fata maslinie“ – „un adevarat tip de negustor din Ostrovski“. Surprinde, de asemenea, „un ofiter dandy cu barba mare patrata, cu parul zburlit, într-un gest de neglijenta studiata“, observa „foarte multi barbati cu spiritul reflexiv ponderat“, care „îsi lasa mustati mari, în felul lui Gorki“; la un muzeu remarca „un barbat tânar, ceros la fata, cu barba rosie cu parul uscat“ – evident un „pouseur“, „vreun boem din mediile plastice“, privind, de pe o canapea, la tablouri „într-o nemiscare de sfânt“; la spectacole afla peste tot „mondene“ care „îsi poarta cu satisfactie umerii goi sau rochiile largi de seara“ etc.
Miscându-se dezinvolt printre oameni, observându-i, tipologizându-i, relevându-le lipsurile si calitatile, autorul se defineste involuntar, pe el însusi, în functie de reactiile fata de ceilalti si de comportamentul fata de obiectele vazute.
E o perspectiva neasteptata, pe care biograful o poate utiliza din plin spre a-l portretiza pe scriitor.
Astfel, dincolo de marea competenta recunoscuta în domeniul artelor si literaturii, descoperim la G. Calinescu o surprinzatoare familiaritate cu tot ce tine de vestimentatia si mijloacele de întretinere si înfrumusetare feminine. În magazinele de parfumerie, scriitorul examineaza cu pricepere produsele. Flacoanele de parfumuri – le gaseste populare (citeste modeste), în schimb sapunurile parfumate au „miros delicat si persistent“, „vaselina boricata“ „are un iz slab de cuisoare“, rujul, desi în étuiuri „fara pretentii“ e „excelent si gros, fara a fi tipator la tonuri“. În sectia de galanterie, apreciaza „fularul pentru doamne“ drept articolul cel mai interesant, din care, deducem, ca i-a cumparat si doamnei Vera Calinescu. Considera ca cele cu „motive florale caligrafice în verde stins si rosu de frunza uscata“ arata „a casmir“ „chiar fularele din cadrilatura mai vie sunt mereu gratioase“. În schimb, „batistele atragatoare, sunt imprimate într-o maniera prea vizibila“. De asemenea, „posetele (imitatii, într-un fel de musama) nu dau satisfactie“.
Tricotajele i se par, însa, satisfacatoare, desi, în comparatie cu fabricatia de lux (Kayser etc)“, tesatura apare „rarita si subtiata“, fara flexibilitate si pondere.
În alte sectoare, matasurile „în numar limitat“, desi de calitate, din cauza „desenului fara îndrazneli“, spre „a nu soca pe cumparatoare“, îi lasa „impresia de zugraveala stropita“. Gasea, însa, „dantela pentru rochii de seara“ drept „eminenta“.
Cautarea unui „material pentru tailleur“ i se pare dificila, întrucât stofele „sunt“, fie „prea groase“, fie „prea subtiri“. Apreciaza însa, probând cu mâna, „un fel de crêpe marocain de lâna neagra, excelent si buretos, asa cum se fabrica la Paris“, care, „a doua zi“ „a disparut, cumparat de cunoscatoare“. Gasea „stofele pentru barbati“ „de foarte buna calitate, însa groase, plusate“. E încântat îndeosebi de „o „stofa zbârcita, de fapt un cheviot, de ton deschis, facând impresia a fi intrata la apa“ – „stofa mai veche“, „înlocuita cu fabricate impecabile“.
O atentie deosebita o acorda scriitorul modei, apreciata în special dupa tinuta festiva de la spectacole, relevând cu osebire aspectele aparte: „Obiceiurile locului ofera – scrie autorul – laturi inedite. Multi tineri poarta o haina încheiata la gât ca o uniforma“… „Numarul purtatorilor de sube si blanuri e foarte mare sera luna noiembrie!t si se întâlnesc lucratori îmbracati ca exploratori si ca femeile, cu blanuri de astrahan, foca, ren. În picioare, multi încalta botfori de pâsla frumosi, bine croiti. Unii botfori sunt captusiti cu blana de urs alb, care se revarsa peste carâmbi. Cine nu iese în haina de blana are macar un larg guler de astrahan. Stofele barbatesti fiind din ce în ce mai bune, sunt frecvente persoanele învesmântate cu distinctie si chiar cu «croiala». Exista o moda ruseasca a sacourilor cu umerii strâmti si ridicati, de un stil modern“.
„Femeile abile studiaza o simplificatie, o anume linie, punând-o în valoare cu o brosa, cu un lorgnon bine tinut în mâna“.
Când greseste în aprecieri, dupa prima impresie, autorul se autocorecteaza prin apelul la jurnalele de moda: „În URSS nu mi s-a parut ca prospera coafura arhitectonica si ondulatia permanenta. Femeile tinere îsi împart parul în trei zone, una mediana pe care o dau peste cap si doua laterale, pe care le arunca peste urechi sau le unesc prin doua împletituri subtiri peste crestet. Coafura juvenila scolareasca, si la prima impresie demodata. Eroare! Deschid câteva jurnale frantuzesti si descopar ca la Paris e foarte la moda acest soi de pieptanatura“.
Unele figuri au, însa o tinuta comuna cu a personajelor din ultimele doua romane ale autorului: „Într-un magazin, o doamna batrâna si petulanta era înfasurata într-o pelerina larga de coloarea mustarului si agita un manson de blana, cu foarte eleganta «miza». Batrânele doamne au un aer subtil si monden, am avut în fata si unele epave“.
Sunt doar câteva din observatiile privind moda, vestimentatia si caracterologia, similare cu multe din aprecierile lui Ioanide, cu deosebirea ca ele ies direct de sub pana lui G. Calinescu, ca reflectii proprii.
Ceea ce confirma o data mai mult ca Ioanide este un alter ego al autorului.
*
Cu totul interesante ni se par, în volumul „Kiev, Moscova, Leningrad“, criticile directe, indirecte si mascate la adresa realitatilor sovietice, care vor fi determinat – asa cum se spune – si retragerea cartii.
E un caz aproape incredibil ca o asemenea lucrare a putut aparea în 1949, într-o vreme când România se afla pe o panta de cumplita intensificare a darâmarii urmelor trecutului si de accentuare a cenzurii.
Explicatia o aflam, pe de o parte, în faptul ca ea a vazut lumina tiparului înainte de înlocuirea profesorului Alexandru Rosetti de la conducerea EPLA, când, probabil, cenzorii nu treceau textele chiar prin sapte site, iar pe de alta, ca institutia cenzurii a fost indusa în eroare de titlul promitator al cartii – „Kiev, Moscova, Leningrad“ – si de prefata în care autorul îsi propunea sa schimbe viziunea asupra tarii vecine.
Viziunea a schimbat-o, într-adevar, radical, dar nu în privinta avantajelor regimului social, cu toate ca tentative în acest sens sunt destule, unele de-o naivitate aparent descalificanta, daca nu cumva ele vor sa dovedeasca tocmai contrariul – prapastia dintre cei putini si cei multi.
A se vedea, de pilda, afirmatia de la începutul capitolului „Gastronomie“, în virtutea careia „poporul rus“ s-ar hrani „din abundenta“, crez întarit ceva mai departe prin fraza: „Am avut felurite prilejuri sa ma încredintez ca acesta este regimul mai mult ori mai putin obisnuit“, desi în mod practic autorul pornea în concluziile sale doar de la îmbelsugarea meselor servite oaspetilor straini, al caror caracter protocolar îl sesiza si el: „Mesele ce ni s-au oferit, chiar daca s-ar presupune ca ar fi avut un caracter de curtoazie, dovedesc conceptia poporului despre o masa cumsecade“.
Fie si numai citirea meniului cu caracter general dat de autor ne trimite mai degraba la fabulosul pantagruelic – posibil în împrejurarile sarbatoririi zilei de 7 noiembrie într-un restaurant de lux din Moscova – decât la realitatile cotidiene ruse de dupa dezastruosul razboi. „Micul dejun începe – scrie autorul – cu o infinita zacusca (unt, icre de Manciuria, caviar, peste marinat ori în gelatina, batog, somn, o salata cu maioneza, oua fierte etc.), dupa care urmeaza ceai sau cafea expres într-o ceasca mare. Limonada (excelenta), bere, vinuri de Armenia, vodka, toate laolalta. Zacusca se repeta cu variante la celelalte mese, la care apare un potage, o friptura, prajituri, fructe. Vinurile armeniene, dulci, imita cachetul vinurilor de Porto, Malaga, Madera. Sunt si unele mai seci, albe“.
Ca o ironie sau o autoironie, autorul regreta ca nu a întâlnit la luxoasele receptii „mâncasrutrile pe care Cicicov, eroul din „Suflete moarte“ de Gogol, le gasea la han sau la batrâna Korobocica (gaina fripta, cârnati cu varza, creier cu mazare, ciuperci, mâncarica de aripioare)“. Niciunul dintre preparatele respective nu-i iesise în cale, „afara de supa de varza dulce“.
O generalizare înca si mai putin plauzibila, referitoare la viata buna a taranilor în gospodariile colective, ne-o sugereaza autorul – din neînchipuita credibilitate – în urma vizitei la un colhoz specializat în cresterea animalelor de lânga Moscova, luând de bune cifrele comunicate de oficialitati si considerând ca situatia dintr-o ferma model, fasonata spre a fi aratata strainilor, s-ar regasi pe cuprinsul întregii tari, când sunt cunoscute înfometarile îngrozitoare mergând pâna la practicarea canibalismului în unele zone ale Rusiei exact în acesti ani de dupa razboi.
Dincolo însa de asemenea clacari cauzate de încrederea prea mare în „sinceritatea“ gazdelor, spiritul obiectiv si detasarea de fenomenul analizat se manifesta în marea majoritate a consideratilor lui
G. Calinescu.
Distingem doua tipuri de observatii – cele referitoare la valoarea si modul specific de întruchipare a temelor în operele vazute, care pot fi luate pâna la un punct drept sugestii formulate de un spirit avizat, si constatarile lucide privind aspectele economice si social-politice ale tarii, care vorbesc de la sine despre nivelul vietii concrete, surprins de un martor strain.
O parte dintre obiectiile scriitorului prilejuite de diverse constructii, monumente interioare, picturi etc. au fost citate o data cu consideratiile stilistice asupra obiectivelor vizitate sau cu prilejul circumscrierii viziunii ruse în functie de coordonate abisale spatio-temporale.
Au ramas câteva, desi concrete, cu caracter mai larg, vizând întregul fenomen.
Ne referim, în primul rând, la tenta didactic-realista a artei sovietice – în pictura, sculptura, teatru – care omoara sugestivitatea.
„Metoda aceasta – scrie autorul cu privire la statuile reprezentând figuri ale categoriilor sociale contemporane în statiile de metrou – de a copia toate elementele aspectului civil, bocanci, ciorapi, costum de baie etc. nu e poate cea mai nimerita din punctul de vedere al economiei artistice. Niste nuduri oneste, alegorizând sumar, ar fi fost mai sugestive“.
Acelasi cusur, plus tenta ideologica, le observa scriitorul în pictura: „Artistii rusi povestesc… sincer si superior didactic, preocupati ca si medievalii, desi cu mijloace de observatie plastica moderne, sa inculce sensul social al tabloului. Pictura e o cronica, un roman si, din punct de vedere artistic, remarc gesticulatia elocventa a personajelor, pasiunea lor ideologica. Tabloul capata un stil anatomic prin dinamica trupurilor. Fara îndoiala, când naratia se întinde pe spatiu prea mare si cuprinde prea multe detalii, ea oboseste spiritual“.
O tentativa similara, împinsa pâna la exces, o observa si în teatru, unde asa-zisa „arta a procesiunii“ cum o numeste G. Calinescu, departeaza atentia de la om, de la framântarile lui interioare, catre o exprimare de parada, pompoasa, lipsita de continut sufletesc, iar decorurile prea multe si prea mari „îi striveste pe actori si-i reduce la o simpla figuratie“. Încât autorul nu se poate abtine sa zica „cu un paradox, ca nu poti auzi muzica din cauza decorurilor“.
El nu se sfieste, pe de alta parte, sa releve tendinta decorativa a picturii ruso-sovietice, care o scoate din sferele artei propriu-zise. „Când (…) un tablou foloseste numai suprafete colorate, flori, vase, natura moarta, într-un cuvânt, tonuri strigatoare dupa ochiul nostru, cu toate ca, precum spun, sunt gratioase, nu constituie o «pictura» cu sugestia unei stari, ci o simpla decoratie. Trecerea e brusca de la cenusiu la multicolor, adica în fond, de la tabloul narativ la pura decoratie, fara intermediul stilistic si impresionist“.
De asemenea, scriitorul nu se fereste sa observe mediocritatea multor monumente, chiar a unor „simulacre“ ale maresalului Stalin, sau aspectul „ridicol“ al palatului de iarna sau al palatului de la Tarskoe-Selo, dat, la prima vedere, de stilul rococo. „Privite gresit – îsi catifeleaza el constatarea –, ele par ridicule. Ferestrele palatului de iarna si cam la fel si ale celuilalt sunt înconjurate de ornamentatii complicate, albe pe peretii verzi. Coloanele, când rarite, când adunate câte doua, sunt, de asemenea, albe ca ale sobelor batrânesti si proieminente pe fondul verde. Fatada seamana cu un tort pe care s-au aplicat flori de frisca. Cu toate acestea, de departe, palatul devine sprinten, un Luvru frivol, iar Ermitajul, cu fata dinspre Neva, prin perspectiva infinita, apare halucinant“.
E un continuu atac si o permanenta retragere în tot ce scrie G. Calinescu despre arta rusa si în genere despre „fenomenul“ ruso-sovietic, o critica ascutita si o înmuiere a replicilor.
Sugestiva ni se pare si dezavuarea încarcaturilor decorative, excesive, a interioarelor, a mobilierului, a ornamentatiei, mergând pâna la „orgia bijutiera“, de care nu scapa nici tarul tunurilor, gândit ca o bijuterie la dimensiuni uriase.
Cazul concret al „abundentei de ceasuri de prin palate si muzee – semn neîndoielnic al circulatiei largi a acestor instrumente“ – e explicat astfel de autor printr-o amuzanta ironie: „În Ermitraj este o colectie voluminoasa de ceasuri rotunde ca niste mandarine brodate, în frunte cu ceasul lui Petru cel Mare. Poate ca timpul rusesc avea nevoie sa fie masurat cu mai multe orologii deodata, poate ca obiectele slujeau ca simple giuvaeruri. E posibil, totusi, ca maruntul lor tictac sa fi inspirat si o anume admiratie. Ni se spune ca unii ofiteri purtau la brâu câte cinci“.
Dar aprecierile cele mai dure – în orice caz singulare în spatiul românesc în perioada dictaturii comuniste – sunt cele referitoare la trupul neînsufletit, mumificat, al lui Lenin, pastrat în mauzoleul de la Moscova, consideratii notate sub aparenta admiratiei, punctata imediat dupa exprimarea lor, conform metodei relevate a ofensivei urmata de defensiva; admiratie cu atât mai necesara a fi exprimata aici, într-un stil cât mai bombastic – vezi comparatia lui Lenin cu Napoleon –, cu cât ea încheia cartea si trebuia sa lase o impresie linistitoare asupra cenzurii: „Într-o sala rectangulara pe o cuvertura de plus rosu, sub o vitrina, sta întins Lenin îmbracat într-o haina kaki, încheiata la gât, învelit pe picioare cu o draperie. Sala e patrata, larga, atât cât privitorii sa poata pasi în voie în jurul sicriului. Capul culcat pe o perna e sprijinit de o calota discreta. Toti cei care au vazut pe Lenin mort au afirmat ca seamana a fi de ceara. În realitate, acum, pare în ghips. Barbisonul, mustatile roscate se înfig ca într-o masca artificiala. Un trup mumificat, înnegrit, o statue supina de marmura ca pe sarcofagele medievale mi-ar fi aparut mai umana. Este aici, însa, un prestigiu al trupului care tinteste pe loc“.
Cea de a doua categorie de consideratii, privitoare la pulsul real al vietii social-economice (în noiembrie 1946), îmbraca forma unei dari de seama, a unei „catagrafii“ „de ceea ce se gaseste acolo, din care se poate scoate o imagine prozaica în aparenta, substantiala de fapt, a vietii omului sovietic“.
Indispus de mistificarile anterioare si de prejudecatile încuibate în mintea tuturor vizitatorilor straini, autorul aspira la surprinderea „prozaica“, cum spune, a adevarului pe care sa-l transcrie – spre a fi înteles – „în cheia burgheza“.
Fapt remarcabil, dar periculos pentru acea perioada, întrucât tocmai adevarul adevarat nu doreau rusii sa-l lase dezvaluit.
Cu credinta ca demonstreaza prin aceasta „ca totul merge ca pe roate, în chipul cel mai firesc cu putinta“ în URSS, în pofida unor lipsuri sau deficiente trecatoare, G. Calinescu explica, cel mai adesea cu obiectivitate, mecanismul de functionare a vietii economico-sociale, depunând marturie pentru cele vazute.
El releva, mai întâi, marimea salariilor si puterea de cumparare a rublei. Aflam, astfel, ca un cântaret de opera din Kiev câstiga 3.000 de ruble pe luna, iar un academician 15.000, în timp ce un automobil (nu indica marca): 5.000; ca un salariu de 4.000 ruble „e un salariu mare“, iar suma de „2.000 de ruble poate fi socotita o mijlocie“. Ni se dau, spre o justa apreciere, costurile unui covor bun (5-6.000 ruble); 2,5 m. stofa (2.000 ruble); o vulpe argintie (6.000 ruble); o jacheta de blana (de la 2.000 de ruble în sus); o sticla de vin de Armenia (140 ruble); un fular (140-400 ruble); o papusa (60-90-100 de ruble). E interesant si ce obiecte ia autorul ca puncte de reper.
Însiruind preturile, G. Calinescu vine cu o bomba: „N-am putut privi la niste bijuterii, costând fiecare cel putin 2-3 mii ruble, pentru ca înghesuiala era prea mare. La fel la blanuri. Cât despre stofe, mi-a fost imposibil a pipai pelajul uneia. Un zid de amatoare m-a împiedicat“.
Parându-i-se ca „entuziasmul acesta achizitiv pare a depasi normalul“, ca „nu-i firesc ca atâta lume sa cumpere vulpi argintii si tacâmuri de argint“, autorul descopera misterul. „Anumite persoane si-au dat scut parerea ca cetatenii sovietici îsi folosesc economiile de ruble crezând într-o retragere a monedei“, iar într-o nota de subsol confirma zvonurile: „Ceea ce s-a si întâmplat apoi în forma stabilizarii“.
Chiar daca autorul încearca sa atenueze urmarile stabilizarii – explicând cititorilor, poate la cererea cenzurii, ca acesta n-ar fi „un fenomen de panica, pentru ca în URSS se accepta la schimb toate sumele“ –, informatia e de-a dreptul socanta cu privire la forta economiei sovietice. De acest lucru si-a dat seama însusi scriitorul, din moment ce o insereaza în carte dupa ezitari – „Nu vad nici un motiv de a ascunde entuziasmul… achizitiv“… îsi începea el fraza cu care introducea stirea.
Frapante sunt si relatarile despre cele doua tipuri de comert – ambele de stat, îngaduite – comertul „închis“ (prin magazine care ofera marfa de stricta necesitate, pe baza de talon, pe puncte, pe cartela, care a existat si la noi pâna târziu, fiind reintrodus în ultima parte a „dictaturii“ ceausiste) si comertul „deschis“, la liber, în functie de puterea omului de cumparare.
Poate ca dihotomia respectiva ar trece neobservata, ca ceva obisnuit în orice tara, dupa un razboi atât de îndelungat si de pustiitor, daca autorul nu ar preciza la un moment dat ca taloanele mentionate asigura „pe un pret foarte mic, articolele de stricta necesitate la care fiecare are dreptul în raport cu functia sa“, si daca nu ar decodifica diferenta de pret între cele doua tipuri de comert de stat (de cel de al treilea flux comercial, cel interzis, imposibil sa nu fi existat, nu spune nimic).
Spre a sugera marimea imensa (de cca. 14-15 ori) a pretului în comertul „deschis“ fata de cel „închis“, G. Calinescu ia ca punct de reper contravaloarea unui obiect oarecare – o pereche de galosi, care „costa 15 ruble pe talon“ si „i-a gasit cu 225 ruble în comertul liber, unde erau, de altfel, ceruti de numerosi clienti“.
Cumpararea la un pret asa de mare a galosilor si-o explica autorul, dezvaluindu-ne unul din secretele comertului socialist, „de buna seama în virtutea unei economii de puncte“.
De ce trebuiau sa economiseasca cetatenii sovietici puncte e limpede. Pentru ca, probabil, alimentele vitale se dadeau numai pe cartela!
Din aproape în aproape, cititorul român putea descifra saradele calinesciene într-o carte de lauda aparenta a socialismului.
Dar si aceasta eticheta e discutabila, din moment ce scriitorul tinea sa afirme la un moment dat raspicat: „Nu e vorba de a aproba sau dezaproba o formula sociala, care poate functiona într-o parte, ramânând neînteleasa, deci înca inaplicabila în alta geografie“.
Din nefericire, „timpul n-a mai avut rabdare“ si a sarit etapele, contrazicând credinta cea mai sincera, probabil, a autorului.
Exemplele de justa apreciere a pietei sovietice – cu semnalarea lipsurilor mari (de mobila, de stofe, de marfuri de calitate în genere, si mai ales a alimentelor, despre care nu vorbeste deloc pentru ca nu-i iesisera în cale decât în revarsari de mare abundenta în restaurantele de protocol) – sunt multe, dar nu are rostul sa le trecem în revista pe toate.
Ele lasa, desigur, mai bine decât alte consideratii, o idee despre fata nevazuta la noi a realitatii sovietice si vor fi oferit destule argumente pentru probabila interzicere a cartii.
Am vrut doar – prin cele invocate – sa semnalam tonul.
*
Desigur, lucrarea „Kiev, Moscova, Leningrad“ nu e o opera literara, desi jurnalele trec drept scrieri de hotar. Dar Calinescu însusi i-a negat tinuta de „însemnare de calatorie“, considerând-o o simpla ipoteza, „un eseu“.
Judecând-o, dupa cum cerea scriitorul „prin raportarea la ea“, în functie de „intentia autorului“ scrierea e, totusi, mai mult decât o simpla desfasurarea de idei menite a circumscrie fenomenul ruso-sovietic; dupa cum orice text al lui G. Calinescu e mai complex decât ceea ce s-a intentionat sa fie: recenzie, cronica, istorie literara, naratiune artistica, roman etc.
Ea îl cucereste, indiscutabil, pe cititor, prin originalitatea ideilor, prin neasteptatul asociatiilor, prin profunzimea scrutarii realitatii si nivelul filosofico-psihologico-social al discutarii chestiunilor celor mai obisnuite, prin încercarea trecerii dincolo de aspectele aparente, spre esentele ultime ale lucrurilor, dar si prin altceva.
Si anume prin scriiturã, în care cuvintele aluneca mereu spre sensuri metaforice, caracterizarile se întrupeaza în portretizari sugestive, referintele la natura – indiferent în ce împrejurari – capata individualizari plastice de neuitat, afirmatiile mustesc de subtextualitate, descrierile implica, mai totdeauna fie o coloratura poetica, fie o subtila ironie si toate la un loc contureaza, dupa cum s-a mai spus, efigia unui personaj unic – autorul –, care îsi desfasoara în fata noastra multiplele calitati spre a ne face sa percepem ceea ce vede si simte.
Caci lucrarea, când trecuta cu vederea, când incriminata verbal, ofera cititorului sansa de a-l descoperi pe G. Calinescu ca om, ca fiinta reala, mai direct decât multe dintre scrierile sale, chiar decât autocaracterizarile, nu putine, presarate de-a lungul vastei sale opere.
A sosit, credem, timpul sa i se acorde importanta cuvenita, între altele si datorita faptului ca demersurile autorului par prefigurari ale alter ego-ului sau, Ioanide.

Revista Cultura, 29/08/2013

Exercitiile lui Ioanide (II)

de Ionel Oprisan

În Rusia, G. Calinescu a trait, din câte rezulta din carte, în câteva rânduri asemenea stare sufleteasca, percepând realitatea drept sacra si incinta drept sfânta – curios, însa, nu în biserici –, ci în palatul imperial, în statiile de metrou si, uneori, la teatru, întotdeauna datorita albului de zapada al peretilor si mai ales a excesului de stralucire, data de lumina sau de sclipirea aurului, ca la teatrele de opera din Moscova si Leningrad, care „fulgera de polei de aur, încât lojile par niste altare“.
Impresia trezita de metroul moscovit asupra scriitorului a fost asa de puternica, încât s-a concretizat în, probabil, cea mai insolita apreciere la adresa acestuia formulata vreodata, ce releva forta imprevizibila de asociere cu totul iesita din comun a spiritului calinescian – „Am avut impresia – scrie el, «alunecând încet» spre «paradisul subteran» – ca multimile însirate pe trepte spe scarile rulante, urcând si coborândt aveau sentimentul clar ca sunt transportate de o forta magica spre doua destine necunoscute. Daca Dante ar fi vazut o astfel de scara rulanta, nu ma îndoiesc ca în «Divina Commedia» duhurile ar fi fost reprezentate coborând în infern ori suind spre Purgatoriu în asemenea alunecari inverse între capete indeterminate, dat fiind ca poetului îi placea mecanica grandioasa“.
Ne-am fi asteptat ca, dupa atâta exaltare a sacralitatii divine, întrevazuta în diverse monumente vechi sau noi,
G. Calinescu sa acorde o atentie cu totul speciala bisericilor propriu-zise si religiozitatii ruse.
Scriitorul ne socheaza din nou
Propunându-si sa cerceteze formele de întrupare ale „spiritului obstesc“, ale „sufletului national“ rusesc în aceasta zona de manifestare, el surprinde, însa, cu privirea ascutita, nepartinitoare, în iconografia bisericeasca interioara cea mai autentic bizantina – în Soborul Sfintei Sofia din Kiev – în locul cucerniciei si al îndepartarii de cele lumesti, semnele puterii, ale imperatorismului si carnalitatea exacerbata. „În absida“ – scrie el, neplacut impresionant – „e un mozaic ca la Santa Pudenziana din Roma sau ca în bazilicile ravennate. Dar acolo figurile proiectate pe fondul de aur sunt familiare, aproape portretistice. Aci, unica figura a sfintei (Sofia) trece cu crestetul de centrul cupolei, încât pare a se revarsa pe bolta si a se întinde cu mâinile pe cerul bisericii pe deasupra capetelor celor de jos. Privirea figurii în crestere trezeste panica“.
Pe de alta parte, icoana Sfântului Dumitru vazuta la Kremlin, într-o reproducere dupa originalul, banuim, de la Kiev si alte icoane din acelasi oras, îi prilejuiesc câteva aprecieri esentiale asupra picturii cu caracter religios rusesc: „În Soborul Sf. Sofia din Kiev“ – noteaza autorul – „ramân surprins de niste icoane în maniera lui Cimabue, care, însa, apartineau sec. al XVII-lea. O alta icoana reprezinta trei îngeri cu aripi galbene aurii (reproducerea am gasit-o tot la Kremlin) si ai crede-o zugravita de Simone Martini, cu singura deosebire ca trupurile sunt mari, figurile bine hranite, picioarele zdravene. Sfintii rusi în general nu par striviti de benzile canonice în care se scheletizeaza trupurile din iconografia orientala, ci sunt solizi si femeile aproape planturoase. Dar sa ma întorc la Sfântul Dumitru sde la a carui icoana s-au declansat consideratiile citatet. Stilul este cvasi-giottesc, mai fastuos si mai rotund. Sfântul sta pe un tron, parul îi e taiat pe frunte muscaleste, gura contemplativa, ironica. E o fata realistica, fara exagerari si individualitate, fata unui stapân somptuos, care vegheaza. Bratele, torsul, coapsele îi sunt solide, pernele înfasurate în niste benzi albe îsi proclama carnalitatea. Sfântul e pe punctul de a trage din teaca o sabie grea si, cum poalele vesmântului sunt purpurii, ai impresia ca genunchii s-au umplut de sânge“.
Chiar religiozitatea rusa e pusa sub semnul întrebarii, iar habotnicia în forme teatrale e ironizata: „Am zarit si acum o baba, în poarta unei biserici, facând o cruce majuscula de la frunte la ombilic si de la umar la umar, totul rar si punctat, cu bratul întârziat prin aer“… „am semnalat biserici deschise, iluminate si cu sacramentalele babe în usa“.
„Totusi, vechea pravoslavnicie“ – considera autorul – „era o forma de energie sufleteasca ce n-a putut sa piara“. El o întrevede persistând în „cultul arheologic“, în „admiratia pentru marii barbati ai Sovietelor“ si mai ales în curiozitatea si pasiunea pentru „miracolul mecanic“.
Una dintre ultimele înrâuri ale spatiului infinit asupra artei ruse, descifrate de G. Calinescu, o constituie „nevoia (marilor monumente) de a domina de sus imensitatile“. „Ma urmaresc“ – scrie el – „imaginile a doua statui kieviene, care nu mi s-au parut, marturisesc sincer, niste capodopere: monumentul lui Bogdan Hmelnitki, de M.O. Mikesin si acela al sfântului Vladimir, de Clodt von Jurgensburg. Era o zi geroasa si cu o ceata ce se târa pe pamânt. Statuia ecvestra a lui Hmelnitki seamana batator la ochi cu aceea a lui Mihai Viteazul, fiind însa mai voluminoasa si mai dinamica. Calul se ridica repede în sus pe o râpa imitata din blocuri necioplite de piatra. E un dezechilibru în tot monumentul: capul calului e prea mare iar trupul e prea îndesat si scurt pentru corpolenta omului care mânuieste buzduganul în aer. Cât despre Sf. Vladimir îmbracat cu o manta ce-i vine pâna jos la talpi si cu o mare cruce în mâna, el e suit sus pe un soclu cu silueta de clopotnita ca sa poata privi peste Nipru. Mantia ascunde anatomia umana si face statuia rigida. Însa indiferent de asta, atât voinicul Hmelnitki, care îsi desala calul cu cap de camila ca sa iasa deasupra ceturilor, cât si fantomaticul Vladimir impresioneaza prin tendinta lor ascensiva si dilatanta. Amândoi cauta sa prinda orizontul“.
În sfârsit – spre a nu mai starui asupra atât de multor consideratii revelatorii privitoare la determinarea artei si a vietii de contextul geografico-climatic în care oamenii traiesc si creeaza –, semnalam reflectiile autorului asupra costumatiei si a simtului artistic al copiilor. „Cât de setosi de culoare si feeric decorativ sîn lipsa unui peisaj complext sunt rusii, blazati de monotonia zapezii si a lutului, deduc din îmbracamintea fetitelor. Ele poarta adesea iarna, pantaloni de molton negri, albastri, roz etc. ai unui costum sportiv (de sky) iar pe deasupra o rochie dintr-o materie imprimata foarte baltata. La început costumul e socant si l-ai socoti o lipsa populara de instinct formal. Daca însa te adaptezi locului, îti dai seama ca dimpotriva, costumul a iesit dintr-o reactiune proprie la mediul local. Fetitele acestea baltate par niste flori mari, niste maci rosii ori niste nalbe pe cotoarele lor. Antiteza de negru de astrahan, blana de urs si stofe rosii e un rafinament obisnuit aici la adulti. Copiii în general, au un mare dar de a vedea decorativ si feeric si am privit numeroase desene infantile, deosebite de ale copiilor nostri, care vad critic, uscat. Copiii rusi percep toate florile, major, ca o floarea soarelui si naratiile capata o miscare grotesc-fabuloasa. Imaginatia lor e înflacarata în masura saraciei privelistii reale. În generalitatea ei, pictura este narativa si de proportii exagerate, asta si înainte si dupa revolutie“.
Parcurgând cât de fugar paginile „eseului“ „Kiev, Moscova, Leningrad“, nu poate scapa neobservata tentativa autorului – uneori supraîncarcata – de a raporta fenomenul rus la cel european si românesc, încât calatoria ruseasca se transforma, nu o data, într-un pretext de reliefare a legaturilor intraeuropene între est si vest, într-o superba incursiune în istoria artelor din antichitate pâna în contemporaneitate.
La un moment dat, enumerând multimea operelor straine din colectiile pinacotecii de pe Neva, autorul tine sa-si justifice atât de desele alonje spre alte meridiane: „de altminteri, arta rusa nu se poate pricepe fara acest contact cu Occidentul. Nu este aproape moment istoric al picturii europene care sa nu fie reprezentat acolo de la primitivii italieni pâna la Renoir“. (Va urma)

Revista Cultura, 22/08/2013

Exercitiile lui Ioanide

de Ionel Oprisan

Caz de opacitate a criticii? Imposibilitate de discernere si relevare a substantei unei carti? Negare si desconsiderare a valorii ei la aparitie si dupa aceea? Actionare împotriva însesi cerintelor autorului, care sublinia ca „una din functiile criticii este, dupa observatiile esteticienilor, aceea de a surprinde intentia autorului si a judeca opera prin raportare la ea“?
Toate aceste întrebari si multe altele ne vin în minte analizând cazul lucrarii „Kiev, Moscova, Leningrad“, trecuta total cu vederea la publicarea în volum (1949, în seria „Scriitorii nostri contemporani“ a Editurii pentru Literatura si Arta, BAR: I 211216) si citata uneori doar bibliografic (1), iar dupa 1990 considerata (alaturi de vol. „Am fost în China noua“, foarte interesant si el) drept unul dintre gesturile de profunda obedienta în fata comunismului – si ca atare o carte compromisa, un „reportaj“ adulatoriu, conjunctural, fara valoare.
Poate ca asemenea interpretari prin viu grai, neformulate în scris, s-ar sustine pâna la un punct, daca nu ar exista marturisirile foarte clare ale autorului din Prefata volumului. „Ca si în cazul impresiilor asupra literaturii spaniole, dar de data aceasta a posteriori – tinea sa precizeze el – am stilizat pentru cititorii de intelectualitate subtila, liniile tabloului, voind sa ating structura esentiala. Caci de oriunde ai porni, de la literatura, ori de la perceptia directa, o civilizatie nu e reala în prezenta, ci în esenta ei, adica în ceea ce se ridica la fictiune. Astfel fiind, impresiile de fata nu sunt reportaje, ci proiectii ale subiectului meu cu prilejul unei treceri corporale prin Uniunea Sovietica, iar detaliile cu caracter perimabil au scopul (în economia stabila a scurtului memoriu) de a da oricând iluzia prezentului.
Am scris un eseu, adica o ipoteza“.
Ne aflam, prin urmare, în fata unui demers înalt filosofico-literar, de radiografiere si tipologizare – e adevarat subiectiv, dar desprins pe cât posibil de orice legaturi conjuncturale si de orice aspecte concret impresionabile – a unui fenomen national, independent de stadiul vechi sau nou în care se manifesta, stadii prin forta lucrurilor alaturate în timpul „trecerii corporale“ a autorului prin spatiul ruso-sovietic.
E o desprindere nu numai de fenomenul real în sine, ci si de tot ce s-a scris despre el – carti de reportaje realizate de straini sau opere literare datorate celor mai mari autori ai pamântului strabatut.
Pe unele le nega pur si simplu pentru ancorarea în existential si particular. „Este curios – scria G. Calinescu – cât de putini sunt aceia care pot sa aduca dintr-o tara o perceptie verosimila. Ori vin cu date statistice si cu abstractii înfasurate în entuziasm, ori aduc reportaje, adica fapte izolate si nesemnificative din care nu se poate construi o lume“. Sau: „Imaginea Uniunii Sovietice, prezentata de catre calatorii occidentali sufera de un vag, derivând din incapacitatea de a admite o alta civilizatie“.
Pe altele – cele scrise de rusii însisi – le lasa deoparte pentru lipsa preocuparilor fata de viziunea arhitectonica, fata de peisajul sintetic si de coordonatele esentiale ale timpului si spatiului în care se desfasoara actiunea naratiunilor artistice.
„Daca acum, dupa întoarcerea din Rusia, redeschid pe Dostoievski – observa scriitorul , vad Leningradul altfel. Dar înainte vedeam Rusia tarista ca un grozav râu înghetat, Neva, din sloiurile caruia se ridica o teribila fortareata, în vreme ce într-o mare învalmaseala trec pe strazi pestrite, cu totul stranii, cazaci calatori si sanii cu valtrapuri. Casa de raport din romanele lui Dostoievski scapa viziunii arhitectonice si sugereaza numai socialul: îngramadiri de familii, mizerie, scari tocite, odai cu sofale vechi si cu nelipsita icoana, miros de peste, castravete acru si rachiu.
Nu se poate intui niciodata din Dostoievski ce e un oras. S-ar parea ca el e compus din câteva case mari si spatii întinse acoperite de zapada. Conventia despre vechea Rusie îsi are embrionul în chiar literatura rusa“.
Împotriva acestei conventii – ruse si straine – e pornit întregul sau demers, care tinteste sa patrunda dincolo de aparente, sa sugereze adevarata fata a Rusiei si a omului rus.
În locul fotografierii unor imagini comune sau particulare, oarecare, el încearca – cum si spune – o opera de creatie, un eseu, care sa dea contur unei ipoteze personale, înaltata la rangul de „fictiune“.
Nu-i greu de înteles ca tinta principala a autorului o constituia nu surprinderea actualitatii – care nu putea fi ocolita si trebuia inclusa prin „detalii cu caracter perimabil“, care sa dea oricând iluzia prezentului –, ci relevarea esentei ultime a Rusiei eterne, venind din trecut si mergând catre un viitor nedefinit.
Dupa cum, în „eseul“ „Am fost în China noua“, G. Calinescu schita crochiul unei civilizatii înca si mai vechi si de o extindere numerica sporita.
Acestea erau obiectivele reale ale celor doua carti, croite cam dupa acelasi calapod, cu mai multa fantezie si implicare personala în prima; cu un apel mai larg la bibliografia universala, care ajunge sa invadeze subsolurile, în cea de a doua.
Diferenta de valoare artistica si de profunzime a detectarii specificului celor doua civilizatii, de la o carte la alta, e data de libertatea aproape totala pe care autorul o are în prima si de încorsetarea în chingile impuse de cenzura (chiar si autoimpuse) în cea de a doua.
Caci, desi cele doua carti apar la distanta de numai patru ani, între ele e o adevarata prapastie temporala, ce masoara spatiul incomensurabil dintre posibilitatea exprimarii în plenitudinea lor a gândurilor si imposibilitatea marturisirii lor – de unde si ruptura vizibila între prima parte a „eseului“ „Am fost în China noua“, cu referinta aproape exclusiva la vechea China, si partea a doua, mult prea larga, de evocare; de data aceasta reportericeasca a orizonturilor socialiste ale Chinei noi.
Vorbim de prapastie, întrucât volumul „Kiev, Moscova, Leningrad“ a fost scris în noiembrie 1946-ianuarie 1947, si publicat abia în 1949, an în care ar fi fost si interzis – fiind prima lucrare a lui G. Calinescu retrasa din librarii (2), înaintea romanului „Bietul Ioanide“.
De altfel, scriitorul tinea sa releve el însusi, într-o nota de subsol a prefetei, curgerea nemiloasa a timpului între elaborarea cartii si publicarea ei: „Asa stateau lucrurile când am scris impresiile mele. Azi imaginea lumii socialiste s-a coborât atât de mult în mijlocul nostru (industrie de stat, comert de stat), încât precautiile mele s-au perimat si prefata însasi are doar valoare unui document depasit, pe care însa n-am vrut sa-l ascund“.
*

Întrucât vizita lui G. Calinescu în URSS – împreuna cu Cezar Petrescu si cu alte personalitati ale vietii culturale si politice românesti, la festivitatile prilejuite de a douãzeci si noua aniversare a revolutiei din 1917 – se petrecea în perioada redactarii „Bietului Ioanide“, reflectiile si observatiile asupra lumii si universului rusesc trezesc neasteptate deschideri catre întelegerea romanului mentionat.
În primul rând, pentru ca ele ni-l releva pe autor în ipostaza nedisimulata a unui cunoscator competent cu precadere al arhitecturii în corelatie cu toate celelalte arte si al unui savant familiarizat cu istoricul artelor si cu formele concrete întrupate de ele, vazute la fata locului, în Italia, Franta, Germania si-n celelalte tari occidentale.
Stiinta pe care Ioanide nu o dezvaluie, decât partial în „Bietul Ioanide“ si „Scrinul negru“, fiind subînteleasa datorita prestigiului sau profesional în cele doua romane, ne-o releva cu plus de masura autorul în „Kiev, Moscova, Leningrad“, carte suprasaturata de consideratii de cea mai înalta specialitate, unele acut tehnice, si de comparatii de istoria artelor între fenomenul artistic si spiritual rus în genere si manifestarile similare din celelalte civilizatii ale lumii.
Sufletul rusesc, pe care îsi propune sa-l circumscrie cu toata obiectivitatea subiectiva, e caracterizat – în mod firesc – prin realizarile preponderent arhitectonic-plastice, vizuale, de cea mai diversa gama.
Desi tinta cartii e alta, unele observatii privitoare la configurarea orasului ideal ar putea trece fara nici o modificare din „eseu“ în roman, ca reflectii ale lui Ioanide (3).
Dupa cum unele planuri ale cetatii ideale pe care Ioanide o contureaza sau o viseaza par a fi fondate, între altele, si pe observatiile scriitorului calator pe meleaguri rusesti, în special la Petrograd (Leningrad), orasul construit ca „o piesa unica“, nu în timp, precum urbiile italice, ci dintr-odata, în buna masura de artisti italieni.
Citam câteva fragmente din capitolul X, „Leningrad“, dar capitolul ar trebui reprodus integral, pentru frumusetea viziunii propuse de autor asupra orasului singularizat poetic în peisajul unic septentrional:
„Daca monumentele Moscovei pot fi gândite separat si poti, de pilda, sa-ti închipui Kremlinul mutat pe Volga sau chiar în Urali, Leningradul este indivizibil, o piesa unica, terminata. Nu exista Ermitajul singur; luat de pe Neva si transportat pe Nipru devine o cazarma flamboyanta… E dificil a sugera inefabilul Leningradului… Din perspectiva Nevski ai impresia a privi din piata San Marco spre insula San Giorgio. Comparatia cu Venetia s-a facut si se poate face cu multe orase maritime septentrionale. Nu-i suficienta. Sunt doi factori împerecheati care explica Leningradul: apa si ceata. Apa Nevei este placida si se pierde într-un orizont nemasurat, ca o mare tihnita, ajunsa la nivelul trotuarului, putin bombata, din cauza vastitatii de zare. … Podurile iau lungimi haotice, plutesc parca pe suprafata lagunei, cu capatul pierdut. Când e ceata, notiunea de contur dispare si te simti parasit într-o incertitudine de inundatie… ceata se rostogoleste peste imensele paduri, sterge contururile apei lagunoase, intra pe bulevardele drepte si infinite ca decorurile de opera, brumeaza cupolele aurii, face sa tremure sirurile de coloane. Astfel totul capata o finete crepusculara. Strazile Leningradului sunt mai înguste, au, în sfârsit, aspectul unor coridoare si, de pe perspectiva Nevski, le vezi pierzându-se paralele în adâncimile orasului. Poate ca nici nu sunt asa de lungi, dar rectiliniaritatea lor, exactitatea geometrica, întretaierea lor simetrica dau sentimentul ca te gasesti într-un labirint studiat de coridoare gigantice descoperite sau mai ales acoperite de negura… Fata de severa Moscova, Leningradul e plin de gratie si când G. Duhamel, privind de la fereastra Petropavlovsk, se înfioara, este victima unei imagini literare. Fortareata cu turla ei ascutita si aeriana este de o gingasie extrema si nu sugereaza nimic din teribilitatea ei trecuta. De aproape observi ca arhitectura se departeaza sensibil de cea franceza. … Pretutindeni aruncând ochii prin orasul vast, deschis vizibil din toate partile, vezi coloane, frontoane, arhitrave, coloane, coloane, coloane, obisnuit în var, în ordin ionic sau toscan. Dar nu lipseste nici piatra. Mi-au cazut privirile într-o curte interioara cu peristil facut din coloane întrerupte de noduri din blocuri cubice, negricioase, procedeu baroc târziu. Peristilul era de o zvelteta si se acorda cu clarobscurul. s…t Cât despre Ermitaj, privirea pe de o parte a curtilor interioare, înalte, melancolice, iar pe de alta a Nevei imponderabile, într-o seara vesnica, da nelinisti mistice si nevoia de a aprinde lumânari si candelabre“.
Avem de a face, dupa cum lesne se poate constata, cu un oras al senzatiilor si al aspiratiilor, ce trec dincolo de arhitectura si de orice arta, suprapus peste unul real – întâmplator numit Leningrad – altfel spus cu o proiectare a realului în imaginar. La o citire atenta se poate observa, ca, spre a-l individualiza, autorul îl compara cu celelalte doua mari orase, vizitate în 1946, Kievul si Moscova, si pe toate, separat, le asemuieste cu asezarile prestigioase ale Apusului: Paris, Roma, Hamburg, Varsovia, Venetia, Torino, Berlin, Iasi… etc.
Dincolo însa de datele concrete cunoscute sau de aluziile, imprevizibile, la cetati si monumente stravechi, autorul impune viziunii sale, coordonatele spatio-temporale deduse din dimensiunile incomensurabile ale spatiului rusesc si din configurarea specifica – plana si lutos golasa – a peisajului.
Totul în Rusia e construit, gândit si imaginat – dupa G. Calinescu – la alt metru decât cel normal. „Pusta“ moldava se dezvolta spre Rasarit într-o „câmpie dezolata de dimensiuni incomensurabile“, iar Bahluiul capata în Kiev proportii de fluviu (Niprul), „dilatatia orizontala“ fiind „fenomenul geografic rus cel mai caracteristic“.
„A spune ca totul este acolo mai mare – noteaza autorul – este adevarat, dar nu suficient de exact filosoficeste. Nu dimensiunile sunt mai mari, desi empiric se poate sustine aceasta, ci unghiul de perceptie“.
Apropiind doua monumente incomparabile ca dimensiunii – uriasul dom Sfântul Petru din Roma (care, mutat la Bucuresti, ar strivi un cartier întreg si ar meschiniza tot orasul) si micuta biserica Sfântul Vasile (Blajenîi) din Moscova, autorul sugereaza ca aceasta de pe urma „ar da impresia de a fi lipsita de spatiu, caci desi un picior de statuie uriasa intra perfect ca ornament în odaia noastra, imaginatia însa continua detaliul dincolo de tavan“. Si aceasta deoarece „solul românesc si cel italian apartin aceleiasi planete“, în timp ce solul rusesc pare cosmic – „metrul din Marte ori din Luna nu este egal cu metrul terestru. Metrul din Uniunea Sovietica nu este egal cu al nostru“.
E o chestiune de Weltanschauung. Caci poporul rus (sovietic spune el) poseda „un apriori spatial deosebit de al nostru“, dupa cum deosebita este si perspectiva de receptare a coordonatei temporale.
Desi G. Calinescu respinge impresia lui André Gide despre o anume indolenta rusa, finalmente accepta, totusi, ca pe nesfârsitul întinderilor rasaritene „computarea timpului se face dupa un orar major“. „Când cugeti – scria el – ca spre a strabate spatiul dintre doua puncte ale Uniunii, ai nevoie de zile, ca noaptea e mai lunga la Leningrad, iarna, decât la noi, întelegi îndata ca în U.R.S.S. sentimentul asteptarii capata alt sens“.
Scriitorul rastoarna chiar judecata lui Gide, care, aprecia dupa timpul a priori francez, relevând ca, de fapt, „noi, românii sdar îi avea în vedere pe europeni, în generet suntem adevaratii lenesi, niste lenesi agitati, facând gesturi marunte, care induc în eroare“, în timp ce rusii ar avea „o aparenta «lentitudine» corespunzând notiunii lor de timp, fiind în realitate foarte activi, foarte constructivi si industriosi“.
Extinzând consideratiile privitoare la perceptia coordonatelor spatio-temporale în plan stilistic, G. Calinescu distingea deosebirea dintre „individul gotic“ („preocupat de a evada deasupra fetei pamântului, de a sfâsia ceata si a-si face ferestre prin ea“), si individul greco-roman (obsedat în clasicismul antic si a posteriori, de monument, de „corectarea peisajului“ si de „descoperirea geometriei în geologie“), de omul din spatiul sovietic („preocupat de a umple planurile vide“).
Aceasta tendinta a insului rus de a diminua orizontul este cheia întelegerii tuturor manifestarilor artistico-culturale si în primul rând a arhitecturii, picturii, urbanismului si a ingineriei constructive.
„Podurile de la Leningrad“ – scrie el – au „lungime de neconceput“, fiind „adevarate punti maritime“; „Ermitajul se perpetueaza de-a lungul apei într-o succesiune inumerabila de coloane; corpurile noi, suficient de înalte, calca un spatiu orizontal proportional, ba chiar putin exagerat“; „În timp ce italicul a diversificat arhitectura spre a scoate un efect de lungime de la Nord spre Sud, sovieticul srusult unifica si manânca golul spre a-l desfiinta. Pietele dau în alte piete, bulevardele alearga circular si perpendicular, mari blocuri ies din orase si se razletesc pe câmp, fara alta motivare, s-ar zice, decât aceea de a ascunde imensitatea, de a o face familiara. Omul se sileste a aduna capetele uriasei tari, spre a obtine sentimentul de mic“; „«Cetateanul» cauta sa puna stapânire asupra spatiului, sa transforme expeditia intercontinentala scaci URSS «sta pe doua continente»t în calatorie interioara“.
Imensitatea spatiului în care vietuieste înrâureste, dupa autor, psihologia si comportamentul uman. Imposibilitatea „de a umple cu corpuri solide planul orizontal“, da insului rus „o dezolare solemna si un sentiment de sublim geologic, care se învedereaza în patosul privirilor, în miscarea dramatica a bustului, în mândria nostalgica“ „de a apartine unei întregi planete“. „Pupilele ochilor – observa autorul nu fara o tenta de idealizare – cuprind blând linii orizontale foarte îndepartate si indica distante vaste“.
Tendinta „transcendenta“ de supradimensionare a arhitecturii spre a umple golul spatial, o surprinde G. Calinescu si în „lucrurile cele mai umile“ – caci si obiectele considerate mici sunt, dupa cum tine sa sublinieze – „bolsoi“. Cutare fructe si legume colosale – nenumite – de la Muzeul de Arta Populara, „par privite cu telescopul“; unele picturi de la Galeria Tretiacov (în speta un tablou de Mascov) scot „în planul întâi, sporite, elementele – halci mari de carne –, fata de scoala olandeza care le trata în gramada“.
Pe de alta parte, mobilierul de la hotelul în care autorul a fost gazduit la Moscova, are proportii gigantesti, total nefiresti: „un fotoliu neverosimil de mare“ e prevazut cu „doua mânere terminate în labe de leu, groase ca niste picioare de elefant“, „pe biroul excesiv de spatios, purtat de opt picioare, se afla o calimara de alabastru cât o lespede“; din tavan „se lasa un candelabru auriu cu 24 lumânari electrice“; „patul e un adevarat catafalc într-un stil Empire extravagant“; „doua lustruri“ de la palatul lui Suvorov „între care unul, foarte cracos, sparet adevarat crâng de lumânari“ etc.
Însusi actorul teatrului rus are dimensiuni neîntâlnite în alte locuri, spre a ilustra idealul de om, precum erau selectati odinioara toti ofiterii imperiali.
Spre a nu mai vorbi de „scenele enorme“, umplute de regizor „cu decoruri pe toata întinderea lor“. Spre a le sugera dimensiunile, autorul da câteva exemple: „Copacii, data fiind înaltimea scenei, sunt mai înalti decât cei adevarati“, turlele bisericilor „sunt mai mari decât turlele bisericutelor noastre“. „Scena e o piata publica, putând primi o adevarata gloata. La un dans popular, numar vreo doua sute de persoane. La sfârsit, se aduna toti dansatorii din toate grupurile si scena se umple cu, desigur, o mie de persoane“.
În acelasi sens, G. Calinescu evoca tabloul desfasurarii multimii „cu steaguri nenumarate si multicolore si în costume foarte spectaculoase“ în opera „Principele Igor“ de Borodin – desfasurare ce anticipeaza „halucinanta“ demonstratie din 7 noiembrie, regizata la proportii gigantesti, impuse de largimea pietei, în care „un regiment în siruri de doi sau patru soldati ar parea un fir derizoriu de ata“. Îndeosebi l-a impresionat pe autor „orgia de flamuri foarte înalte, cu tremurari de cascade“, înaintând ca „niste veritabile catarte, în chipul unei flote mirifice de nave cu pânze“. „Este hotarât, nu stiu prin ce proces psihic – scrie el – ca desfolierea flamurilor provoaca uimire si entuziasm chiar si spectatorului strain de semnificatia lor locala“.
„Arhitect“ si „regizor“ totodata – dupa cum o dovedeste substanta cartii în întregul ei –
G. Calinescu îsi da seama perfect ca asemenea uriase multimi care curg concomitent ca doua râuri în sensuri contrarii – umplând spatiul imens al pietei, „cer sa fie privite nu de la acelasi nivel, ci de pe un plan superior. Ele au în vedere, parca, spectatorii asezati pe turnurile Kremlinului“, catre care se ridicau, de fapt, tribunele oficiale.
În perspectiva acelorasi imponderabile – spatiul dilatat si nebulozitatea locala –, dar si cu o larga deschidere catre exotic, pitoresc si fastuozitate, G. Calinescu reface imaginar (cu o exaltare pe care Ioanide nu a mai pastrat-o în cele doua romane care îl au ca protagonist) un Kremlin fabulos – adevarata proiectie proprie – pe baza de judicioase comparatii de istoria artelor.
Raportarea monumentului arhitectonic tipic rusesc la modelele italiene, dupa care a fost construit, de arhitecti italieni, e, în orice caz, memorabila. „Cu cilindrele concentrice în mâna, arhitectul avea tema de a le trage în sus. În explicarea pe trepte a elementelor implicate, artistul a pus toata fantezia sa, condusa dupa notiunea sa italica despre lumea scita si mai degraba (în naivitatea sa) tartara. Vârfurile sunt trase în sus ca niste chivere extravagante, în vreme ce bazele ramân solide si în câte un punct înfricosatoare. E un amestec fabulos de duritate si gratie. Asa vedeau Ariosto, Carlo Gozzi Extremul Orient, si bastioanele pot sluji ca decor în «Turandot». Acesti arhitecti occidentali au suferit o comotie a imaginatiei. Combatuti de spatiul infinit, agravat de ceata ori de zapada, au desirat spre orizont arhitectura civica a Italiei. În medievala Bologna turnurile sedeau adunate social laolalta, aici ele alearga calare pe pusta si ochiul n-ar fi mirat daca ar descoperi din loc în loc, în colosalul peisaj, siruri de foisoare. Turnurile par a avea scopul sa ofere sprijin în spatiu, ca niste insule plutitoare pe un ocean de lut“.
Observatiile din exteriorul zidurilor Kremlinului sunt întarite de autor si din interior, prin afirmatiile de-a dreptul socante, ce n-au mai fost si nu vor mai fi rostite niciodata. „Corpurile masive de cladiri“, având alura unor „internate vaste“ îi apar ca un „corp de reflectie în apa si un nivel pentru strângerea sub unghiul vizual a sumedeniei de turle poleite“.
Caci „Kremlinul vechi avea – dupa
G. Calinescu – un caracter pe jumatate sacru, pe jumatate princiar, era un Vatican si un Capitoliu, pe care trecerea de la divan la biserica si de la iatac la mânastire era insensibila – un amestec de misticism si autoritate“.
La asemenea concluzie îl conducea îndreptatit multimea turlelor bazilicale. „Câte biserici sunt acolo? – se întreba el – Vreo noua, n-am putut sa le numar bine sincertitudine provocata de numarul impresionant al lacasurilor sfintet, un adevarat sobor de sanctuare, presarate cu ciuperci de aur; o procesiune fantastica de bazilici în colocviu, în fata carora comanda impulsiv clopotnita lui Ivan cel Groaznic“.
Enumerarea bisericilor în sobor e un nou prilej pentru autor de a accentua tentativa arhitectonica de umplere a spatiului gol. „Întorcându-ma – noteaza el – cu gândul la bazilica Sf. Antoniu din Padova cu cele sase cupole si cu clopotnitele ei octogonale am gasit-o foarte moscovita, cu singura deosebire ca pe Kremlin turnurile se razletesc, navile bisericii bizantine par a ramâne stinghere, neverosimil de drepte în aer, clocind fiecare o îngramadeala de turle mici pe socoteala proprie“.
E un spectacol aerian, „straniu de original“, „mai ales pe vreme brumoasa“ îsi încheie el reflectiile, spre a le contrapune, în bloc, detaliilor arhitecturale pe care le descopera „tipic italice“, în „cel mai pur stil sdet Renastere“. Pâna la un punct, însa, revine scriitorul, întrucât constatarea e „contrazisa de aer si de rarefierea volumelor. E o Renastere – se decide el – incivila si exaltata, asezata pe un teren nebulos“.
Contrazicerea calmului si a grandorii clasice a Renasterii i-o da autorului mai ales interioarele încarcate pâna la exces, tipic extrem oriental (mai ales în camerele împaratesei): „prea multe pendule, prea multe mobile (mese, piane) intarsiate, o obsesie, în fine, a lucraturii bijutiere si a repetitiei“. Pe de alta parte, batantele usilor înguste si înalte, care se deschid succesiv la infinit, provocând „un remarcabil efect de mecanica protocolara“, peretii albi „taiati parca într-o zapada fina – pretext pentru însiruirea unui mare numar de lustruri aurite cu cea mai mare explozie de lumina ce se poate închipui“, cu „un candelabru de patru tone“, si mai cu seama „o usa gigantica, aurie, scet pironeste privirile ametite de peretii albi, un portal de altar teribil“ – totul în stil grandios, ca si clopotul de 200.000 kg (care n-a batut niciodata) si tunul imens „de mestesugarie subtire, proiectat la dimensiuni imposibile“ lasa senzatia de fastuos si de mirific.
Versailles – singurul punct posibil de reper – i se pare scriitorul altceva. E „un loc sociabil pentru întâlnirea curtenilor. Dincoace, sînsat, este o tinda religioasa“, „în fata unei porti de aur, un joc fin de splendori pentru receptii de purpura“. „Aici – conchide el cu ironie – si musca trebuie sa fie de aur“. Dupa cum, alta data, nu i s-ar fi parut imposibil ca si barbile curtenilor lui Ivan al IV-lea sa fi fost date cu aur.
De la Kremlin, cetate straveche, la metrou, suita de „palate“ moderne „sistem de bazilici“, construit din aceleasi imbolduri de maretie si fastuozitate, i se parea lui G. Calinescu o trecere fireasca. Stilul e întrucâtva similar. O spune chiar autorul: „În general, clasicismul metroului continua spiritul Kremlinului“. De data aceasta însa „obsesia“ e a lui Ioanide – arhitectul din scriitor – si nu a proiectantilor (care au transferat un mijloc banal de transport din zona normalului cotidian în sferele fastuosului mirific), desi G. Calinescu repeta – ca si în cazul Kremlinului – învinuirea de „comotie a imaginatiei“: „arhitectii sovietici au suferit, ca si artistii italieni ai Renasterii, veniti în Rusia, un adevarat rapt al imaginatiei, în virtutea careia au obtinut efecte de sugestie cu mult superioare economiei aparatelor în serie“. Referinta se face la scarile rulante, dar ramâne valabila si în cazul decoratiei interioare a statiilor, privite – în perspectiva impresiilor lasate de interioarele somptuoase de la Kremlin si a prejudecatilor religiozitatii acute a rusilor, cu care venise de acasa – drept spatii sacre, asimilate bazicilor sau templelor. El identifica chiar într-una din statii o copie a boltii panteonului lui Agrippa.
„Gloata de statui“ care „sprijina cu spinarile putin îndoite tavanul“, „sistemul de porticuri comunicante, asemenea unei bazilici sprijinite pe doua coloane centrale“, „statuile-cariatide“, „pilastrii înalti si zvelti, desisurile de pilastri“ – multiplicarea fiecarui element „spre a se obtine un efect misterios“ –, „monumentalitatea si excesul de ornamentatie cromatica“ lasa asupra vizitatorului o impresie halucinanta, „paradisiaca“ de sacralitate, încât, la un moment dat, autorul vede în „loctiitoarea directorului general, o femeie zdravana, în uniforma neagra de aspect militar“ – deci o figura la antipodul idealului feminin – „mai mult o preoteasa de templu explicând minunile zeului, decât o tehniciana exmecanica, precum zice“. „Ascult discret – noteaza scriitorul transfigurat – caci, înapoia ei, eu vad alta priveliste stranie. Pe peron atârna din tavan un numar prea mare de lampi, adevarate candele de sanctuar, asezate în sir. Asta îmi readuce în minte lustrele aurite din sala imperiala de la Kremlin, uriasa poarta de aur. E aici un aer sacru, inedit în metrourile banale. Nu m-ar uimi sa aud deodata batând clopotul de 200.000 kg. Si bubuind tarul tunurilor cel brodat ca o bijuterie. Pun piciorul pe treapta scarii rulante si ma las ridicat, cu gravitate, în vreme ce altii coboara, ca si mine de gravi, ca si mine de cucernici“.
E una dintre limitele la care îl poate înalta pe cineva receptarea artei: desteptarea sentimentului religiozitatii.

Revista Cultura, 15/08/2013

Fata nevazuta a Siberiei

de Ionel Oprisan

În mod curent se vorbeste despre Siberia ca despre un spatiu malefic – de unde au pornit în epocile mai vechi migratii pustiitoare asupra Europei si unde, în epoca moderna, si-au gasit moartea, ca într-o adevarata închisoare a popoarelor, milioane de oameni nevinovati, deportati de tarism si, ulterior, de comunismul sovietic. Vitregia naturii, frigul înspaimântator, imensitatea întinderilor nepopulate, pericolele existentiale, descrise de catre putinii temerari care s-au aventurat în aceasta parte a lumii, au impus imaginea unei Siberii total inospitaliere si aculturale, sustrase pulsatiilor civilizatiei.
Povestirile orale sau memoriile celor reîntorsi din calvarul lagarelor de dincolo de Urali au amplificat, dupa al Doilea Razboi Mondial, toposul Siberiei lipsite de luminile culturii, potrivnice vietii pe toate planurile. Si, totusi, Siberia nu reprezinta un vid cultural.
Cercetarile mai noi au scos la iveala existenta unor civilizatii enigmatice de înalt nivel cultural si de o mare vechime, a caror descoperire tinde sa rastoarne viziunea consacrata asupra ansamblului civilizatiei umane.
Pe de alta parte, investigatiile antropologice, etnologice, filologice, istorice, sociologice au pus în evidenta individualitatea unui impresionant numar de culturi de sine statatoare (cca. 80), cu o dezvoltare si înflorire proprii, supravietuind adesea prin colectivitati extrem de reduse.
Înfrângerea barierelor naturale, prin mijloacele tehnicii moderne, accesul la marea cultura a reprezentantilor unor popoare siberiene, tehnica informationala si de înregistrare au facut posibila cunoasterea mai exacta a acestei parti a Terrei.
De unde pâna ieri se credea ca vitregiile naturii au impus aici o dezvoltare închisa, punctuala, a unor culturi, fara atingere între ele, astazi a devenit evident ca pe teritoriul Siberiei au existat dintotdeauna mari miscari de populatii si ca culturile mici au stat într-o permanenta legatura – gradual diferita de la o epoca la alta – cu marile culturi de la care au preluat si carora, nu o data, le-au dat, nu numai bunuri materiale, ci si spirituale.
În pofida inegalitatii existente actualmente între diversele culturi siberiene – între altele si ca urmare a efectelor devastatoare ale politicii ruse imperialiste si comuniste –, cercetatorii tind sa creada ca pe parcursul unei îndelungate perioade istorice se ajunsese aici la o relativa egalizare culturala – cel putin la nivelul vârfurilor sociale – a întregii Asii, chiar daca, prin forta împrejurarilor, unele centre au avut întotdeauna un caracter preponderent dinamic, precum China, India, Iran, Persia.
Stirile despre diversele evenimente, tehnicile traditionale vitale, inovatiile aparute într-unul din marii fermenti culturali ai Rasaritului au circulat nestingherit, ajungând, printr-o fireasca propagare participativ-spirituala, pe întreg cuprinsul Asiei, inclusiv în spatiile siberiene, strabatute de aripa nordica a Drumului Matasii si a altor drumuri celebre.
O marturie directa în acest sens ne-o ofera si naratiunile fantastice populare, care – dincolo de varietatea tematica si de realizarea artistica specifica diverselor popoare de la care au fost înregistrate – vehiculeaza teme, motive, simboluri, personaje, structuri si clisee epice comune unor arii foarte largi, ce depasesc, în orice caz, spatiul lingvistic al fiecarei dintre populatiile siberiene si chiar asiatice în parte.
Speranta unora dintre cercetatori – si în primul rând a noastra – ca aici ar fi putut sa persiste pâna în contemporaneitate forme foarte arhaice, primare, în masura sa explice radacinile si etapele mai vechi ale basmului universal, e contrazisa în buna masura de realitatea fenomenului.
E adevarat ca, prin relativa sa izolare geografica, naratiunea fantastica siberiana conserva unele elemente evident mai vechi, prezente doar insular si cu o redusa însemnatate în substanta basmelor europene.
Ne referim îndeosebi la eflorescenta extraordinara a basmelor cu animale si la prezenta curenta a unor personaje animaliere în cadrul basmului fantastic, ce perpetueaza pâna astazi stravechi simboluri totemice sau vechi figuri religios-mitologice, a caror semnificatii cultice sau magice s-au pierdut.
Ponderea lor în cadrul basmelor siberiene releva – ca si în cazul naratiunilor similare culese de la populatiile africane, de la pieile rosii sau de la eschimosi – apropierea, cel putin ca mentalitate, de formele genuine de viata.
În aceeasi ordine de idei, am invoca frecventele aluzii la diverse forme de canibalism, aproape epurate de timp din basmele europene, precum si referintele la unele cutume stranii, specifice zonelor nord-est asiatice.
În sfârsit, dar nu în ultimul rând, sunt de luat în considerare relatarile si informatiile etnografice adiacente privitoare la vechile tehnici de constructie a locuintei, de procurare a hranei, de producere a îmbracamintei, de îngrijire a animalelor, de vânatoare si pescuit, ce au patruns în texte independent de vointa povestitorilor – ca în basmele de pretutindeni – legându-le, pe de o parte, de timpul si spatiul nararii, iar, pe de alta, de traditia istorisirii lor într-o anume limba.
Dincolo însa de asemenea elemente specifice – pe baza carora paleoetnologii îsi pot forma o aproximativa idee despre straturile mai vechi de cultura si de civilizatie ale zonei – basmele siberiene si de pe drumul marilor invazii scot mai ales în evidenta, dupa cum relevam, o surprinzatoare identitate de teme, motive si tehnici narative, ce denota intensa lor circulatie în timp si spatiu peste granitele lingvistice ale diverselor etnii.
Fortând întru câtva nota, am putea vorbi chiar de o relativa unitate a basmelor fantastice siberiene, vizibila, atât la nivelul continutului – al repertoriului în linii mari comun –, cât si al modalitatilor de expresie si al valorii artistice.
Îngrosând, de asemenea, liniile, s-ar putea afirma ca basmul siberian reprezinta nu numai rezultatul (produsul) relatiilor interetnice, dar, într-un fel, si unul dintre factorii cei mai activi ai schimburilor de valori spirituale si totodata mijlocul de sugerare a iluziei egalitatii culturale dintre populatiile venite în contact.
În orice caz, textele publicate pâna acum fac dovada unui înalt nivel artistic.
Rod al unor îndelungate – multiseculare – slefuiri, ele s-au cristalizat în forme întru câtva clasice.
Ritmul egal al povestirii –, dezvoltarea naratiunii în jurul unor subiecte rotunde, gradarea captivanta a actiunii, stereotipia aproape rituala a formelor, corelatia perfecta a fantasticului cu elementele vietii reale, propensiunea spectaculoasa în fabulos si, nu în ultima instanta, închegarea tuturor factorilor mentionati într-o viziune coerenta lasa senzatia marii arte cu care ne-a obisnuit în genere literatura Orientului îndepartat sau mai apropiat, indiferent de limba în care sunt întruchipate diversele motive epice.

*

O cât de fugara comparare a basmului românesc cu cel siberian impune evidentierea eventualelor contacte ale stramosilor nostri cu locuitorii îndepartatului tinut adus în discutie.
O legatura nemijlocita nu s-a produs decât târziu, în secolul al XIII-lea, odata cu invazia mongolica. Dar înca din protoistorie au navalit în spatiul carpato-danubiano-pontic populatii de pe drumul marilor invazii, care au avut sigur contacte cu popoarele siberiene. Ne referim la cimerieni, la sciti, la avari, la slavi, la bulgari, la pecenegi, la cumani, care au purtat si au transmis, în cursul convietuirii si asimilarii lor de catre noi, a unor motive narative fantastice siberiene.
Robii tatari, luati de voievozi în luptele din secolele XIV-XVI, iar mai apoi îndelungata vietuire în ramele Imperiului Otoman, ai carui conducatori veneau tot din strafundurile Asiei, au înmultit numarul temelor, motivelor si mijloacelor artistico-narative siberiene.
O cale de penetrare a subiectelor epice din Nord-Estul asiatic a constituit-o si aripa nordica a Drumului Matasii.
Infime motive vor fi fost aduse si de putinii români scapati din robiile tatarasti si reveniti prin minune înapoi.
Cert este ca marile miscari de populatii din mileniul I de dupa Hristos, înca necunoscute în toata amploarea si amanuntele lor, au angrenat cu ele si valorile culturale ale populatiilor aflate în migratie.
Nimic nu a ramas în ultimele doua milenii neînrâurit, neatins de valurile demografice straine în spatiul euro-asiatic.
Asa stând lucrurile, e clar ca o parte din Siberia ne-a venit plocon acasa, fara sa bagam de seama, iar o parte de România si de Europa a fost dusa cu navalitorii la ei, revenind, poate, mai târziu cu pecetea asiatica.
În felul acesta, basmul s-a transformat într-un imens amalgam universal, dificil de separat astazi strict pe natiuni.
Si totusi au ramas destule amprente si tipare care releva specificitatea lor neîndoielnic etnica.
În dorinta descifrarii a ceea ce e doar al nostru din bagajul imens al basmului universal, am apelat, într-un fel, la un punct de reper extrem – cel siberian –, care, chiar daca nu a ramas pur, are, totusi, unele coordonate care îl individualizeaza nu neaparat local, cât în ansamblul populatiilor din care se compune spatiul numit ca atare.
Spre o judicioasa apreciere a asemanarilor si mai ales a diferentelor dintre cele doua fenomene – român si siberian – sugeram deocamdata câteva deschideri în ce priveste viziunea asupra lumii si vietii, a sferelor tematice si a modalitatilor de realizare artistica.
Desi filtreaza realitatea în perspectiva aspiratiilor, reducând-o la esential, basmul siberian ne introduce într-o lume cu totul diferita de a noastra, lumea întinderilor nemarginite ale taigalei, cu paduri si ape imense, cu clima extrema, în orice caz cu cele mai cumplite geruri, într-un spatiu plin de animale feroce în care colectivitatile par pierdute în mijlocul naturii, iar viata omului atârna de un fir de ata.
Nesemnificativ si supus celor mai neasteptate primejdii, din înalturi si din adâncuri, individul a trebuit sa creeze macar imaginar o contrapondere de învingere a terorii înconjuratoare, respectiv eroi pe masura provocarilor.
Asa se face ca macar unele dintre personajele de prim-plan devin întrupari ale fortei nemarginite a firii, energii nestavilite, care nu asteapta nimic de la destin sau de la providenta, ci cauta sa învinga mereu prin propria putere si vointa.
Ne vine în minte, fara sa vrem, eroul exemplar Harjit Berghen dintr-un basm iacut: „Unul singur era – dar parca în casa patrunsesera cincizeci de oameni. Unul singur era – dar zgomotul produs ajungea pentru optzeci de oameni. Unul singur era – dar tipa de parca nouazeci de oameni ar fi vorbit în acelasi timp“.
De aceea nici nu vom întâlni în basmele siberiene (din câte cunoastem) procedee de tipul ordaliei, ca în basmele românesti, pentru împlinirea dreptatii.
Eroii iesiti de pe lumea cealalta, dupa ce fusesera lasati acolo de „fratii“ necredinciosi, prin taierea funiei, se razbuna singuri, retezându-le capetele cu sabia.
De altfel, razbunarea directa, nemijlocita, face obiectul multor basme si eroii nu pot muri fara sa-i pedepseasca pentru omor si furt pe cei vinovati.
Cazul extraordinar al basmului adâghean „Femeia viteaza“, care omoara în lupta, cu ajutorul povestitorului, pe cei trei uriasi si le bea sângele pentru ca-i ucisesera trei frati si sotul, iar dupa razbunare vrea sa se sinucida, considerând ca si-a împlinit menirea vietii.
Exista în basmul siberian o hiperbolizare dusa la extreme, pe care nu vom întâlni-o niciodata în basmele românesti, chiar daca si aici se utilizeaza superlativele relative „cel mai/cea mai“.
Totul e acolo incomensurabil – omul fiind proiectat la proportiile naturii marete, nu prin marime, ci prin putere, prin vointa, prin frumusete, prin istetime, prin vitejie.
Mai mult decât la noi si decât în toate basmele europene – am putea spune decât în tot restul basmelor lumii – basmele siberiene acorda un rol fundamental femeii, întrevazuta nu numai în ipostaza de înteleapta, ci si de viteaza.
S-ar putea spune ca în Siberia descoperim chiar un cult al femeii – poate o ramasita a formelor matriarhale.
În mod curios, desi aflam ici-colo si zâne, fecioara pamânteana preia toate functiile acestora, fiind întruchiparea însesi frumusetii si a perfectiunii; dupa cum unii eroi, care lupta de dragul de a se lupta, fara nicio motivatie exterioara – de îmbogatire, de cucerire a altor cnezate, de razbunare – devin întruparea însasi vitejiei.
De altfel, atât pentru tinere, cât si pentru tineri, e mentionata, nu o data, legendarizarea, intrarea lor în memoria colectiva, ceea ce ne lasa sa întelegem ca, pâna la un anumit punct, basmele au alura unor traditii istorice.
Aflate cele mai multe în zorii civilizatiei, desi actiunile se plaseaza catre epoca noastra, colectivitatile si indivizii acorda un rol suprem ospetiei, încât toate ostilitatile înceteaza când una dintre parti o invita pe cealalta în ospetie. Pentru moment – pe timpul praznicului – caci apoi intra în actiune imperativele razbunarii.
De asemenea, datorita fortei traditiei, a cultului mortilor, cei batrâni si mai ales cei trecuti la cele vesnice sunt profund venerati. Dupa cum deosebit de cinstite sunt movilele (curganele), în incinta carora se desfasoara chiar actiunea unor basme si prin care trece chiar drumul spre lumea cealalta.
În sfârsit, spre a nu întinde expunerea despre viziunea siberiana asupra lumii si vietii, – ce ar putea capata dimensiunile unui volum sau chiar a mai multora –, tinem sa mentionam ca specificul spatiului geografic a impus acolo necesitatea calului, pentru strabaterea distantelor – se crede chiar ca cine nu are cal nu e bagat defel în seama – si a boilor.
Exista chiar un cult al calului si nenumarate povesti despre hergheliile de cai. Nu se întâlneste oaia deloc.
Iar ca profesii – vânatoarea ocupa primul loc, indiferent daca e practicata cu arme primitive sau moderne.
Tematic, exista aproape o identitate de motive între basmul siberian si cel românesc (inclusiv universal).
Basmele circula fara granite si oprelisti ca vântul si pasarile cerului.
De la zona la zona, însa, ele îmbraca hainele locale si se adapteaza stilului de viata si mai ales traditiei poporului care le-a asimilat, capatând dezvoltari sau refractii ce le schimba nu o data forma initiala.
Principalele deosebiri între naratiunile române si siberiene sunt date de profilul ocupatiei dominante – oieritul la noi, vânatoarea la ei.
Nu întâlnim decât întâmplator în basmele siberiene ciobani si foarte rar pastori de cai la noi.
Cele mai multe motive originale siberiene se refera la cresterea, transmiterea de la tata la fiu, ascunderea hergheliilor de catre bunici spre a intra mai târziu în posesia urmasilor, si mai ales la furtul si recuperarea lor. Câteva dintre basmele, foarte frumoase, pe aceasta tema au fost preluate si în volumul nostru.
Originale, de asemenea, neregasibile decât sporadic la noi sunt basmele ce au ca personaje fiinte umane crescute de animale, în genul personajului lui Kipling, Mowgli („Djamhuh, fiul cerbului“, „Aslanuko, fiul leoaicei“, „Batâr, fiul ursului“), sau concepute de o femeie cu un animal („Fiul ursului“).
Prin forta împrejurarilor naturale, aflam mult mai multe basme cu animale în folclorul siberian decât în cel românesc.
Oricum, traditia indiana iraniana si cea chinezeasca (cu reflexe pâna în nordul Asiei) au stimulat impulsul firesc local – impus de convietuirea alaturi de ele si de vânarea lor – de a le acorda valoarea de personaje, atât în basmele cu întâmplari reale, cât si în cele de tip parabolic sau genealogic-totemic.
Cu totul exceptional e motivul pungii care înghite bani nelimitat („Punga cu bani a nagaicei“), pentru ca era confectionata din burta de om – si, ca si aceasta, nu se satura niciodata, decât când ajunge pamânt în ea.
Arta nu neaparat literara a basmelor îmbraca si ea forme deosebite de la un popor la altul, inclusiv în naratiunile române si siberiene.
Ca si povestitorii români, care declara ca nu intervin în naratiunile fantastice (de fapt, de orice fel) si ca le spun exact asa cum le-au auzit, de obicei în copilarie si tinerete, si naratorul siberian afirma ritos ca „povestitorul nu adauga, cine asculta nu uita, cine repovesteste nu scurteaza“.
În fapt, orice poveste, indiferent de continutul ei, sufera o schimbare certa la repovestirea într-o alta limba, iar ulterior – si cercetarile au dovedit-o – se modifica, oricât de putin, la oricare povestire, între altele si datorita ambiantei în care e istorisita, a locului, timpului si starii psihice a naratorului.
Cele consemnate prin scris sau înregistrate sunt fixate ca într-un insectar si-si recapata mobilitatea doar atunci când trec din carte într-un mediu narativ activ.
Diferentele artistice între basmele române si siberiene sunt multiple.
Dar ceea ce se observa imediat e ca povestile îndepartat orientale nu contin formulele cândva obligatorii la noi – cel putin de început si sfârsit –, de plonjare în fantastic si de revenire în plan real. Cu atât mai putin înfloriturile în versuri din cuprinsul textului.
De fapt, marea majoritate a povestilor siberiene nici nu prea au alura de basme fantastice propriu-zise, ci sunt mai mult sau mai putin povesti nuvelistice, legate strâns de real si de concret.
Totusi, ele au mai mult decât ale noastre – în linia traditiei orientale – pe de o parte, o subtextualitate parabolica, fiind în multe cazuri basme ale întelepciunii (nastratinade), iar pe de alta, un patos ce le apropie foarte mult de poezie. A se vedea de pilda, povestile „Cijon-ui face marea sa fiarba“ si „Basm despre Soare de Aur – Fluture Duios – Minunata Iukeiden“.
Si mai ales, au o stranietate provocata de topirea în substanta lor a multor resturi de mitologie, magie, totemism, animism, teologie orientala etc. – care te incita prin neîntelesul lor, în dorinta de a le descifra sensurile ascunse, ca orice opera moderna, care nu-si dezvaluie de la prima lectura adâncimile.
Cine citeste basmele siberiene, nu poate sa nu observe, în sfârsit, ca multe din apropierile facute pâna acum între creatia unor scriitori ca Al. I Odobescu, M. Eminescu, Ion Creanga, M. Sadoveanu, V. Voiculescu si folclorul românesc, capata un halo neprevazut, trimitându-ne la un spatiu de rezonanta artistica (privitor la izvoare si similitudini) înca si mai larg.
Sunt doar câteva din eventualele sugestii pe care incursiunea într-o zona culturala aproape necunoscuta la noi le poate genera, în pofida nimbului malefic cu care numele de Siberia e înconjurat.

Revista Cultura, 8/08/2013

Un model pentru corpusul national de documente istorice

de Ionel Oprisan

„Archiva istorica a Romaniei“ este prima opera stiintifica importanta a lui B.P. Hasdeu.
Ea reprezinta, pe de o parte, o încununare a activitatii istorice desfasurate în paginile revistelor „Foaia de storia româna“, „Foita de istorie si literatura“ si „Din Moldova (Lumina)“, iar pe de alta, constituie un model pentru viitorime, trasând drumul publicarii, nu numai a documentelor slave, cum s-a relevat, ci al tuturor marturiilor vechi, indiferent în ce limba s-au pastrat; un model neîntrecut înca!
Ea marcheaza saltul radical al savantului de la publicarea unor texte disparate – e adevarat, importantisime –, adnotate de-o asa maniera, încât, prin aducerea lor la cunostinta publicului, sa lumineze o epoca, la proiectia gigantesca a planului tiparirii, în viziune proprie, atât a marturiilor înca inedite, în special din limbile slave, necunoscute istoricilor români ai vremii, cât si a celor deja editate, dar netraduse, spre a contura corpusul tuturor documentelor vechi, ca instrument fundamental de lucru.
Desigur, o asemenea tentativa nu ar fi prins, poate niciodata contur daca B.P. Hasdeu nu ar fi primit oferta providentiala, tocmai în momentul când nu dispunea de nici o foaie proprie si de nici un suport material de subzistenta, din partea Ministerului Justitiei, Instructiunii Publice si Cultelor (ministru: N. Kretzulescu). Fapt pe care-l deducem nu numai din informatiile biografice, destul de vagi, cât mai ales din autoprezentarea „redactorului“ în frontispiciul numerelor 1-23 ale revistei: „B. Petriceicu-Hajdeu, ex-profesor superior de istorie si statistica, ex-bibliotecar, ex-membru al Comisiunii Documentali“.
Pe de alta parte, hotarârea savantului de a accepta o asemenea sarcina (pentru care semna si un contract) se baza, desigur, si pe stapânirea a cel putin zece limbi si pe cunostintele aprofundate de istorie, dar si pe siguranta ca poseda un numar impresionant de documente vechi, o parte preluate de la tatal sau, iar altele adunate din Polonia (în cursul calatoriei din 1862), de la Arhivele Statului din Iasi si Bucuresti, de la familiile vechi boieresti si din diverse reviste si volume de specialitate publicate cu osebire în spatiul slav.
De unde si scaderea relativ-valorica treptata a materialului românesc, când B.P. Hasdeu nu a mai avut acces la documentele de la Arhivele Nationale si când i s-a impus sa publice în mod special vechi texte slavone.
Constient de vremelnicia tuturor hotarârilor administrative, în functie de jocul politic, savantul, nesigur de trainicia deciziei de înfiintare a revistei-corpus, a cautat, într-o lupta evidenta cu timpul si cu propriile puteri, sa contureze modelul pe care dorea sa-l ofere cercetatorilor trecutului românesc.
Mai mult, el îsi rotunjea proiectul într-o expunere, publicata, înainte de aparitia primului numar al „Arhivei istorice a României“, în revista „Buciumul“, condusa de Cezar Bolliac, care detinea si functia de director al Arhivelor.
În primul rând, el dadea revistei – din moment ce era impusa de un for oficial de prestigiu al tarii, interesat de trecutul national – un caracter de permanenta si o cuprindere – în stilul specific de a vedea lucrarile – totala a oricaror texte care privesc istoria româna. Revista, scria el, „este menita a reproduce cu timpul, treptat, unul câte unul, toate documentele inedite sau publicate, pamântene sau straine, privitoare la istoria româna, de la epoca cea mai veche si pâna la anul 1800 exclusiv“.
Facea însa diferenta între cele inedite si cele edite; primele fiind reproduse cu fidelitate, cu grafia originalelor (îndeosebi cele slave si cele scrise cu chirilice) si în traducere, iar cele deja publicate, occidentale si române, urmau sa fie reproduse doar în traduceri.
Propunea chiar preluarea doar a unor fragmente din documentele straine, când textele nu se refereau în totalitate la România.
Dar pentru toate documentele, inedite sau publicate, întregi sau fragmente, „redactorul“ pretindea comentarii adecvate, din care sa rezulte „sensul si importanta“ lor.
Nu însa comentarii exagerate împinse pâna la virgule, care sa depaseasca de multe ori marimea documentelor.
În special în cele slave, care aduceau marturii în alta limba despre înaintasi, cerea reproducerea rarita a cuvintelor române (toponimice si onomastice, tip: Limba Dulce, numele unui boier de pe vremea lui Alexandru cel Bun sau Fântâna Albisoara, numele unei localitati din timpul lui Stefan cel Mare); iar notiunile si pasajele „asupra institutiunilor, obiceielor, evenimentelor istorice strabune“ sa fie date în traduceri cu cursive (italice). În cazul acestor din urma semnalari, urma ca „numele proprii personale si locale“ sa fie date ca „litere compacte“, pentru ca toate i se pareau necesare pentru alcatuirea unei „enciclopedii nationale“, la care gândea, dupa cum se vede, cu doua decenii înainte de a o începe prin „Etymologicum Magnum Romaniae“.
În sfârsit, publicarea documentelor si a comentariilor (din care urma sa se tipareasca în fiecare an câte un tom de cca. 420 p.) trebuia sa cuprinda, în câte un volum, publicat la zece ani, o serie de indici de regasire a fiecarui text si a informatiilor mai importante cuprinse în ele: 1. „indice limbistic, cu enumeratiunea cuvintelor române din documentele slave; 2. un indice onomastic, cu enumeratiunea tuturor numelor proprii personale si locale; 3. un indice etnografic (index rerum), cu enumeratiunea tuturor institutiunilor, obiceielor, cuvintelor istorice; 4. un indice cronologic, prin care se va corege neajunsul de a se publica documentele fara ordinea datelor“.
Prin toate aceste elemente de rigoare, B.P. Hasdeu credea ca „publicatiunea“ scoasa de el „va fi departe de a admite superioritatea orisicarei alte colectiuni documentali europene, din câte ni sunt cunoscute“. Regreta doar ca stipulatiile contractului îl împiedicau sa orneze aceasta editiune cu modele de scris „în diferite timpuri, cu iscaliturile domnilor si oamenilor mari, cu semnele de fabrica ale hârtiilor, cu reproducerea pecetilor“, care „ar necesita deosebite cheltuieli litografice“.
Venirea în fruntea Ministerului, în ianuarie 1865, a lui C.A. Rosetti, îl determina pe B.P. Hasdeu sa se grabeasca cu reunirea în volum a numerelor saptamânale.
Tomul I apare, astfel, în doua parti: I, 180 p. (23 numere); II, 192 p. (24 numere), în ianuarie si, respectiv aprilie 1869, iar tomul II, 176 p.+44 p. („registrul analitico-cronologic al tutulor documentelor cuprinse în tomurile I si II“) vede dupa toate probabilitatile lumina tiparului la încheierea celui de al doilea an de existenta a publicatiei; când aceasta a si fost suprimata, la ordinul ministrului, cum tine sa noteze B.P. Hasdeu pe ultima pagina a colectiei (tom II, p. 176 ).
Dusmania aceluia pe care savantul l-a satirizat de atâtea ori în paginile revistei „Aghiuta“, a sistat unul dintre proiectele cele mai ambitioase de reunire într-un mare corpus a documentelor privitoare la istoria nationala.
Dar prestigiul extraordinar al „redactorului“, în continua crestere, si realizarea la parametri neatinsi anterior a unui deziderat drag multora dintre mintile luminate ale vremii impun discutarea si aprobarea în Parlament a reaparitiei, cu bani special înscrisi în buget, a „Arhivei istorice a României“.
În urma pledoariei lui M. Kogalniceanu în favoarea elaborarii unei istorii nationale, pe care n-o aveam, si a publicarii, într-o prima etapa, a „monumentelor pretioase care se gasesc în arhiva din Bucuresti si pe la deosebitele monastiri“, N. Ionescu propunea, în sedinta Camerei din 18 februarie/2 martie 1867, sa se înscrie în buget, separat de sumele alocate pentru Arhivele din Bucuresti si Iasi, a 24.000 de lei, „care sa se dea ca subventiune d(omnu)lui Petriceicu Hîjdeu, care a publicat doua volume relative la istoria României, care au fost gustate, nu de natiunea întreaga, ci de putinii români care se ocupa cu studiul istoriei patriei“.
C.D. Aricescu formula, în acest sens, un amendament, pe care M. Kogalniceanu îl sustinea calduros, invocând „religiozitatea“cu care B.P. Hasdeu si-a îndeplinit contractul cu Ministerul, contract înca în vigoare.
Dupa evocarea patriotismului lui Alexandru Hasdeu, M. Kogalniceanu încheia: „Fiul sau e în pozitiune sa ne faca sa cunoastem multe documente din istoria noastra; caci lucru rar la noi, el poseda cunostinta tuturor limbilor slavone: polona, bulgara, ruseasca, sârbeasca etc., care, fiecare, cuprind mari comori pentru istoria noastra“.
Drept urmare, suma se vota si „Arhiva istorica a României“ îsi continua aparitia – dupa cca. 8-9 luni de sistare – cu înca doua tomuri: III, (1868), IV, (1869).
Dar, în februarie 1869, contractul cu B.P. Hasdeu e reziliat definitiv, revista urmând a fi publicata mai departe de Arhivele Statului.
Încercarile lui C.D. Aricescu de a o reînvia, peste cinci ani, în 1874, sub conducerea lui B.P. Hasdeu, ramân fara rezultate. De altfel, si savantul se distantase de publicarea documentelor istorice continuata o vreme în „Traian“ si „Columna lui Traian“.
*
Rasfoind colectia „Arhivei istorice a României“ nu poti sa nu ramâi surprins ca savantul nu scoate (potrivit contractului si a propriilor declaratii) în format de revista, cu aparitie cvasisaptamânala (când la mai putin de 7 zile, când la mai multe), decât primele 23 de numere (8 august 1864 – 22 genariu 1865), pe care le reuneste în tomul I, partea I.
Tot ce publica, probabil cu o anume regularitate saptamânala, se cumuleaza în restul tomurilor, care, desi poarta datele 1865 (tom I, partea a II-a si tomul II) si 1867 (tomul III; tomul IV s-a imprimat fara data si fara specificarea numarului de ordine) au iesit de sub tipar mai târziu – tomul II, sigur în 1866, sfârsitul anului si tomul IV, în 1869.
Situatia aceasta, care a accentuat anume animozitati atât în cadrul Ministerului, cât si din partea „prietenilor“ savantului se datora, între altele, si publicarii unor texte ample, ce nu puteau fi fragmentate, precum: „Calatoria arhidiaconului Paul de Alepp prin Moldova si Tara Româneasca“, „Divanul sau gâlceava înteleptului cu lumea“, de Dimitrie Cantemir, „Biografia Patriarhului Nifon în Turcia si în Tara Româneasca“, „Tractatul lui Neagoie Basarab…“ etc.
Ea va fi fost determinata însa si de dorinta „redactorului“, dupa ce oferise, în tomul I, modelul, de a nu-si irosi întreg timpul cu „Arhiva istorica…“.
Textele mari, transcrise, traduse si comentate îi dadeau posibilitatea sa economiseasca un timp imens pentru alte proiecte.
A intervenit însa, din 1867, si interdictia pe care o banuim de a utiliza documentele importante de la Arhivele Statului, din moment ce cerea permisiunea expresa din partea Ministerului, iar în cadrul forului respectiv se dadea o dezlegare speciala în acest sens (printr-o adresa binevoitoare catre directorul general al Arhivelor, Grigore N. Manu), care, se pare, nu i-a fost de folos. N. Iorga se referea sarcastic la lipsa de acces a lui B.P. Hasdeu la Arhive: „Din motive ce ramân necunoscute, d(omnul) Hasdeu nu mai vizita Arhivele Statului, unde, în curând, era sa ajunga director, ca sa nu le mai poata vizita altii“.
Nemultumit, se vede, de lipsa de acces la documentele vechi românesti, savantul îsi dezvaluia Ministerului intentia de a publica în revista tot ce s-a scris despre românii din Sudul Dunarii, dar i se cerea sa dea la lumina doar texte inedite.
Se conforma doar partial, inserând în tomul III un hrisov, „în original si traducere, de pe la 1348“, de abia publicat (cu cinci ani în urma), în vol. XV al „Organului Societatii Literare Sârbe“ asupra caruia considera ca are multe de spus despre „istoria fratilor nostri de peste Dunare“.
Comentariile sale, cu adevarat revelatorii, se întind pe 74 de pagini A4.
Tot în tomul III, includea textul celei mai vechi cronici a Moldovei, cu ample adnotari; câteva epistole din arhivele principilor Sapieha primite din partea familiei Movila sau referitoare la ea si 75 de documente din arhiva boierilor Murgulet.
În sfârsit, în tomul IV, publica în original si în traducere, fara comentariile ce se impuneau, textul „Dizertatiunii contelui Alexandru Stadnicki“ „despre satele române în Galitia“ si „Codicele diplomatic al colonielor române din Galitia, ca apendice la dizertatiunea contelui Alexandru Stadnicki“, dupa volumul aparut la Liwow, în 1848.
Deci, cu exceptia scrisorilor din arhivele Sapieha si Murgulet, nu a inserat nici un document inedit în ultimele doua tomuri, urmându-si în buna parte proiectul respins de Minister.
Încât nu-i de mirare ca, la 12 februarie 1868, i se rezilia contractul de publicare a „Arhivei istorice a României“.
*
Concluzionând asupra partilor bune si asupra celor aparent rele, care i-au suparat pe contemporani si pe unii urmasi (ne referim în special la observatiile marelui Iorga), trebuie sa admitem ca B.P. Hasdeu deschidea cu „Arhiva istorica“ un drum de aur în privinta valorificarii documentelor istorice privitoare la istoria României, pe care l-au urmat si-l urmeaza cu modificari neesentiale toti cei care au venit dupa el.
Daca se va analiza fara partinire, se va constata – chiar si în cazul reproducerii documentelor deja publicate –, ca, prin comentariile sale, de obicei foarte întinse si profunde, savantul a deschis orizonturi extraordinare, ce ni se par, poate, simple astazi, dar care, în anii ’60 ai secolului al XIX-lea, erau absolut revelatorii.
Oricum, cele 446 documente (dupa numerotarea interna; 432 dupa „registrul analitico-cronologic“), reprezinta, pe lânga documentele din revistele anterioare si posterioare, un tezaur nepretuit, cu atât mai valoros, cu cât textele au beneficiat de traducerea si comentariile unuia dintre cei mai mari carturari pe care i-am avut.
E poate contributia cea mai însemnata la istoriografia româna a „Arhivei istorice a României“, opera a unei singure persoane.

Revista Cultura.18/07/2013

Sensul credintelor si al superstitiilor

Sensul credintelor si al superstitiilor
de Ionel Oprisan

Sunt momente în istoria unui popor în care eforturile spirituale se concentreaza pe o anume directie, dupa care interesul pentru problematica respectiva dispare aproape complet.
E si cazul, între altele, al aparitiei aproape concomitente a celor doua lucrari fundamentale dedicate evidentierii superstitiilor si credintelor populare românesti: „Superstitiile poporului român în asemanare cu ale altor popoare vechi si noi“, de Gh. F. Ciausanu (1914) si „Credinte si superstitii ale poporului roman“, de Artur Gorovei (1915).
Impulsul concret în realizarea celor doua opere l-a constituit, mai mult ca sigur, scoaterea la concursul Premiului Adamachi de 5.000 lei, de catre Academia Româna, a unei lucrari pe aceasta tema.

La încheierea termenului, s-a prezentat doar Gh. F. Ciausanu, care a si primit Premiul.
Lucrând mai greu si vizând cuprinderea cât mai larga a spatiului etnic românesc, Artur Gorovei nu a putut finaliza proiectul decât un an mai târziu, când, în „sedinta de la 14 mai 1914“, se hotara tiparirea operei sale în colectia „Din vieata poporului român. Culegeri si studii“, vol. XXVII.
Desi ambele lucrari au, inevitabil, un fond comun de credinte si superstitii, uneori selectând chiar variante ale unora si acelorasi texte, metoda de abordare e radical diferita.
În timp ce Gh. F. Ciausanu antameaza gruparea materialului pe structura unei mitologii românesti ad hoc si pe compararea sistematica a mitemelor prezentate în carte cu cele straine – pe verticala istoriei si pe extinderea spatiala pe cât posibil larg cuprinzatoare, Artur Gorovei le ordoneaza pur si simplu alfabetic, în functie de cuvintele cheie (708), restrâns tematic, de la ac la zmau.
Aparent, lucrarea lui Gh. F. Ciausanu e mai interesanta, fiind prima sinteza generala a mitologiei nationale, elaborata – nu prin aglutinarea tuturor categoriilor de texte culese, ca la Elena Niculita Voronca – ci prin utilizarea în constructie doar a superstitiilor si credintelor care se preteaza la deschideri mitologice. În realitate, însa, prin detasarea totala de material si prin însiruirea lui ca într-un ierbar, fara comentarii sau interpretari, volumul din 1915, întocmit de Artur Gorovei prin colectionarea – directa, sau prin excerptarea din studii tiparite si a culegerii prin intermediari – a numeroase probe de gândire si credinta (cca 4.500), ofera cercetatorului mai mari posibilitati de dezvoltare proprie a unor idei, proiecte si viziuni.
Gh. F. Ciausanu îti ofera solutii personale, de multe ori captivante, fortându-te sa le aprobi sau sa le respingi. Artur Gorovei pune la dispozitie materialul pentru tot atâtea edificii, câti constructori îl abordeaza. Si unul, si altul aduc însa un material autentic, pe care cercetatorul nu-l mai gaseste astazi decât sub forma de cioburi, caci timpul, formele civilizatiei, bombardarea distrugatoare a mass-media asupra constiintelor, si ridicarea intelectuala a populatiei, îndeosebi de la sate, a îngropat pentru totdeauna multe din textele atât de caracteristice mentalitatii românesti la începutul secolului al XX-lea.
Încât, cele doua volume, indiferent de deosebirile dintre ele, ramân adevarate tezaure peste care nu poate trece nici un cercetator interesat de configuratia spiritualitatii românesti.
Judecând tot în paralel lucrarile în discutie, trebuie sa relevam ca niciunul dintre autori nu are constiinta deosebirii dintre „credinta“ si „superstitie“.
Gh. F. Ciausanu, de pilda, îsi intituleaza cartea „Superstitiile poporului român în asemanare cu ale altor popoare vechi si noi“ – înrâurit probabil de cerintele impuse de Academia Româna, în definirea temei de concurs – dar se refera mai mult la credinte.
Pe de alta parte, Artur Gorovei nu-si bate capul sa faca vreo deosebire si le însiruie fara nici o specificare în cadrul grupajelor hotarnicite de sensul sau sensurile cuvintelor-tema.
De altfel, când se refera, în foarte scurta „Prefata“, la modalitatea reproducerii textelor, el vorbeste, mai întâi, doar de „credinte“ – „pentru orânduirea materialului, am adoptat sistemul gruparii credintelor dupa obiectele la care se refera mai mult, puse în ordine alfabetica“ – iar când, în finalul frazei, vorbeste de „indice“, îsi aduce aminte de dihotomia facuta în titlu: „pentru înlesnirea cercetatorilor, am alcatuit un indice amanuntit al tuturor lucrarilor scorect: lucrurilort la care se refera credintele si superstitiile din aceasta colectiune“.
Si totusi, Gh. F. Ciausanu încearca o definire a superstitiei, dar nu prin raportarea la credinta, ci la religie, conchizând în temeiul afirmatiilor lui Roskoff si Réville, dupa Lucretius, ca „pentru popor, în genere si, în special pentru popoarele necivilizate, religiune si superstitie este tot una“.
Superstitia e vazuta de el chiar ca o religie neoficiala, mai vie decât cea crestina. „Ea constituie o adevarata religiune a celor multi si este mereu în putere, fiindca este cea mai veche forma a religiunii: un amestec de sfarâmaturi din animism, fetisism si naturism“. Sau: „La toate neamurile salbatice, semi-salbatice sau inculte, superstitia tine locul religiunii“. Când trece, însa, la analiza diverselor aspecte ale mitologiei, se refera aproape constant numai la „credinte“ nu la superstitii.

*
Materialul inclus, cu deosebire, de Artur Gorovei în colectiunea sa ofera suficiente elemente pentru schitarea unei granite aproximative între cele doua categorii, caci o despartire clara nu este posibila, data fiind întrepatrunderea profunda dintre ele.
E evident ca tot ce se refera la natura (la corpuri ceresti, îndeosebi la soare si la luna, la vânturi, la frig, la ape si codri, la arbori seculari si la munti (la stânci singulare), la cutremure si mari cataclisme – cu alte cuvinte la fenomene, pe care omul neputându-le întelege si mai ales supune, le-a venerat sau s-a înspaimântat de ele – constituie credinte.
Si într-adevar, ele perpetueaza pâna astazi chiar urmele unor religii succesive pagâne, pe care crestinismul n-a putut decât în parte sa le asimileze sau sa le înlature.
Tot ce tine, însa, de comportamentul omului, de felul lui de a se manifesta în societate si, partial, în relatie cu natura si mai presus de toate în raport cu soarta (cu destinul) are conotatii preponderent superstitioase.
O alta deosebire, dupa noi fundamentala, între cele doua categorii ale mentalului uman cu reflexe folclorice o constituie faptul ca superstitiile au de foarte multe ori o justificare ilogica, uneori chiar absurda, în timp ce credintele contin, fie si în forma lor fabulos-fantastica, o strânsa justificare directa sau voalata între cauza, actiune si efect.
În sfârsit, spre a ne opri doar la elementele esentiale, credintele cuprind în mod accentuat precepte ale codului moral, absolut necesare bunei convietuiri, în timp ce superstitiile privesc aspecte neesentiale, chiar daca între ele se numara si norocul sau aflarea alesului inimii.
Punctul în care cele doua forme de gândire, observatie si fabulare, se întâlnesc îl reprezinta obligativitatea pastrarii cutumelor de toate felurile sub amenintarea pedepsei, imediate, reale, aici pe pamânt, sau imaginare, pe cealalta lume.
Caci toate sunt de-o asa maniera concepute, încât sa-i asigure individului, înca dinainte de a se naste si pâna dupa trecerea dincolo de viata, existenta fireasca si, pe cât posibil, fericita.

*
Ne îndoim ca acest sens a fost înteles în toata profunzimea lui de culegatorii de asemenea flori si chiar de unii dintre marii folcloristi. Ne gândim, nu în ultimul rând, la Gh. F. Ciausanu si Artur Gorovei, ale caror volume le-am pus în discutie.
Desigur, privite disparat, superstitiile si credintele ne apar ca superflue, ca ceva gratuit si chiar ridicol, din punctul de vedere al omului modern. Parcurse, însa, într-o colectie masiva, precum aceea a lui Artur Gorovei, ele îsi dezvaluie – chiar cele aparent fara sens – o functionabilitate bine definita.
Caci toate – câte s-au cules si se vor mai culege – alcatuiesc un cod raspunzând tuturor întrebarilor, reale sau posibile, ale existentei. Nu-i greu de observat ca ele au fost gândite ca un fel de carte (orala, desigur) a vietii si a mortii, a modului de a trai fara sa deranjezi pe altul si fara a perturba cursul naturii; o carte în care sa poti gasi raspuns la tot ce te framânta; carte pe care, daca ti-o însusesti si o respecti ai sanse sa te bucuri de fericire sub soare.
În perspectiva unei asemenea întelegeri a functionalitatii credintelor si superstitiilor populare va trebui sa ne modificam cel putin partial daca nu chiar total viziunea asupra lor.
Speram ca republicarea lucrarii lui Artur Gorovei, de atâtia ani interzisa (în orice caz nereeditata), va marca, poate, un hotar în rejudecarea acestor specii folclorice combatute cu ardoare de religie si interzise cu brutalitate de catre regimul comunist.

Articol aparut in revista Cultura din 11 aprilie 2013

Tentative de dezlegare a tainelor trecutului romanesc

Tentative de dezlegare a tainelor trecutului romanesc

de Ionel Oprisan

Alexandru I. Odobescu face parte dintr-un sir de scriitori de tip renascentist-romantic, cu predispozitii si aspiratii de cuprindere a întregului câmp al umanisticii, pe care Destinul ni i-a daruit mai târziu si i-a presarat cu zgârcenie în timp.
Ne gândim la cele câteva personalitati precum: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, M. Eminescu, N. Iorga, G. Calinescu…, care depasesc acceptiunile firesti atât ale notiunii de scriitor, cât si ale capacitatii umane de manifestare.
Spirite enciclopedice inegalabile, fiecare în felul sau, însetate de cunoastere, cu o putere formidabila de asimilare a tot ce intra în vizorul lor de observatie, cu nazuinte de realizare sfi-dând absolutul, ele denota deopotriva o iubire netarmurita fata de patrie, pe care au dorit s-o ridice cât mai curând, pe cât posibil plenar, prin creatia si activitatea lor, la nivelul tarilor de recunoscuta civilizatie.
Desi a lasat o opera relativ restrânsa, Al.I. Odobescu nu poate fi exclus din rândul figurilor citate; creatia si personalitatea sa înglobând toate atributele mentionate, carora le adauga cu pregnanta un neasteptat echilibru, izvorând din asimilarea profunda a clasicitatii antice greco-romane si o perspectiva critica în totala contradictie aparenta cu tensiunile romantice care pulseaza din întreg scrisul sau.
Poate de aceea „scenele sale istorice” si „Falsul tratat de vânatoare” au devenit modele de fireasca, frumoasa si totodata rafinata vorbire româneasca, iar scriitorul a fost considerat un clasic.
Beletristica – în speta „Pseudokynegetikos” – doar sugereaza vastitatea cunostintelor sale (din toate sferele umanisticii, de la literatura, mitologie, istorie, muzica, arhitectura, pictura, la toate artele plastice în genere, din multiple orizonturi temporale si spatiale), precum si spontaneitatea neasteptata si puterea de sugerare a asociatiilor, care capata în studiile si cursurile de arheologie o extindere extraordinara, pâna la a deveni însasi sorgintea argumentarii.
Caci ce este altceva lucrarea sa fundamentala „Le Trésor de Petrossa” decât o imensa divagatie prin toata istoria, arheologia si artele frumoase ale Antichitatii si începutului de Ev Mediu, pornind de la dorinta dezlegarii tainelor celebrei comori a „clostii cu puii de aur” devenita un simplu pretext, cum a si fost, de altfel interpretata.
Si ce sunt cursurile de arheologie, câte ni s-au pastrat, si chiar conferintele sale, decât un imens periplu labirintic desfasurat cu gratie si incitare prin întreg patrimoniul artistico-literar al umanitatii?
Nu întâmplator, specialistii au cautat cu anevoie un fir – care exista cu siguranta – spre a eticheta demersurile profesorului drept „stiinta”, iar criticii si istoricii literari au încercat sa includa „eseurile” arheologice în sferele literaturii sau macar sa vada în ele si lustrul artistic, când, de fapt, avem de a face cu o sinteza intrinseca, de mare originalitate, care raspunde deopotriva celor mai diverse interese, de la stiinta propriu-zisa a istoriei si arheologiei la istoria artelor, critica literara, beletristica însasi si estetica generala.
Dovada, vasta bibliografie critica acumulata de-a lungul timpului în marginea operei lui Odobescu.
Nu sta în intentia noastra sa cercetam în amanuntime sferele de cuprindere, acceptiunea terminologiei si metodologia utilizata de istoricul de arta si „arheologul prin eruditie” (cum a fost numit într-un cuprinzator si solid studiu introductiv semnat de Alexandru Avram în 1989).
Ne vom opri asupra unui aspect, poate minor dupa unii, care nu a fost, dupa opinia noastra, nici suficient investigat, nici îndeajuns de relevat, nici firesc integrat ansamblului cercetatorilor scriitorului, desi el constituie fundamentul tuturor celorlalte demersuri.
*
Este vorba de causa causorum a tuturor dezvoltarilor ulterioare – de încercarea prima si ultima a scriitorului de a lumina tainele trecutului românesc si de a face din el o pârghie de sustinere a notei specifice a României în concertul universal al natiunilor.
Din framântarile respective – stimulate, desigur, de cautarile contemporane ale savantilor europeni de a descifra istoria straveche a popoarelor din care faceau parte u, s-au închegat cele doua mari întrebari privitoare la preistoria româneasca si la originea si semnificatia tezaurului de la Pietroasa, ce constituie obiectul expunerilor din catalogul expozitiei internationale de la Paris (1867) si al comunicarilor de la Congresul international de la Copenhaga (1869).
Înca vag conturate, liniile sondarii trecutului se limpezesc întrucâtva în 1870, când Al.I. Odobescu propune ministrului Cultelor si Instructiunii Publice publicarea si raspândirea în tot sistemul de învatamânt a unui chestionar pe baza caruia sa se întreprinda „ca un cadastru arheologic al patriei noastre”, care sa serveasca atât „exploratiunilor ce sunt de facut, cât si ca baza primara la o clasificatiune stiintifica a monumentelor antice ce stau raspândite pe teritoriul României”.
Totusi, scriitorul nu întrevedea perspectivele mari pe care aceasta prima ancheta arheologica de sondare a traditiei populare i le deschidea.
El se gândea deocamdata la trebuintele cele mai elementare ale cercetarii – la alcatuirea unei harti, „care odata terminata, se va putea publica întru folosul historiei nationale”.
De aceea, îsi oferea serviciile pentru a dirija publicarea chestionarului, precum si spre a regala, clasifica si a stramuta pe harta tarii notitele cuprinse în raspunsuri.
În mod curios, initiatorul anchetei nu întelegea nici importanta documentelor primite de la scoli – în perspectiva crearii unei arhive nationale –, propunând înapoierea lor „pe la comune”.
Când, însa, îi erau încredintate primele patru dosare cu raspunsurile la chestionar, sosite din judetele Botosani, Buzau, Dorohoi si Prahova, Al.I. Odobescu se lansa – prin „raportul” înaintat ministrului („Monitorul Oficial” nr.152, 13/25 iulie 1871, ce constituie prima forma a articolului „Ramasite antice din judetul Dorohoi”), într-un proiect urias, de elaborare, sub titlul „Cercetari asupra asezamintelor antice din România”, a unor sinteze similare pentru fiecare judet al tarii.
Din pacate, el nu va mai reusi sa definitiveze decât înca unul, „Antichitatile judetului Romanati” (1878), ce capata dimensiuni impresionante, pe de o parte, datorita multimii informatiilor arheologice primite de pe teren, iar pe de alta, datorita îmbunatatirii perspectivei de abordare a raspunsurilor, încorporate alaturi de tot ce se publicase anterior în aceasta privinta din zona într-un adevarat instrument de lucru pentru viitorime, gândit ca un corpus monografic judetean exhaustiv.
Concomitent cu chestionarul – ale carui raspunsuri s-au constituit într-un nepretuit tezaur de informatii, nu numai strict arheologice, ci si al traditiilor populare –, Alexandru Odobescu initia, în 1871, cu bani proprii, publicarea sub egida Societatii Academice Române, al carei membru titular era ales în 1870, a unui concurs pe tema: „Cercetari asupra popoarelor carii au locuit tarile române de a stânga Dunarii, mai nainte de conchista acestor tari de catre imperatoriul Traian”, cea ce releva, înca o data, interesul cu totul special al scriitorului fata de trecutul tarii.
Si spre a-i ajuta pe eventualii concurenti, care nu stapâneau bibliografia temei pusa în concurs, el întocmea un „indice” special „de scrieri atingatoare, direct sau indirect de vechii locuitori ai Daciei”, sub titlul „Bibliografia Daciei” (aparuta în „Columna lui Traian” si în volum de sine statator).
Catre acelasi obiectiv era orientata si seria de patru conferinte „Repede ochire asupra productiunilor artistice din trecut, în tara noastra si asupra instinctului artistic al poporului român”, menite a fi prezentate în cadrul Ateneului Român, din care a sustinut, la 17 decembrie 1872, pe prima, „Consideratiuni gene-rale asupra artei în tara la noi. Artele în periodul preistoric” (publicata abia în 1874, în „Columna lui Traian”), iar la 18 ianuarie 1873, deci la numai o luna, pe a doua: „Despre artele din România în epoca romana si în timpul barbarilor. Consideratiuni asupra tezaurului de la Pietroasa” (ramasa nepublicata). Ultimele doua – „Arta bizantina în România sau arta nationala româna. Consideratiuni asupra bisericii episcopale de la Curtea de Arges“ si „Instinctul estetic al poporului român. Ornamentatiile poporane de stil românesc” nu au mai fost tinute niciodata, din motive înca necunoscute.
Norocul a fost ca, prin numirea autorului ca profesor de arheologie la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, conferentiarul îsi putea încadra prelegerile despre preistoria si civilizatia româna în sistemul larg, universal, al dezvoltarii istorice a umanitatii.
Încât, în chiar lectia de deschidere, din octombrie 1874, Al.I. Odobescu, prezentându-si programa cursului (desigur, din acel an universitar 1874/1875, dar în sens mai larg al viziunii sale de ansamblu asupra periplului), profesorul anunta de la înaltimea primei catedre românesti de arheologie: „Dupa o calatorie asa lunga si variata prin rastimpii si prin rastavurile în care s-au semnalat geniul si activitatea omenirii întregi, ce repaus mai placut si mai întaritor putea-vom afla, decât cercetând în jurul nostru cu o pietoasa solicitudine acea scumpa mostenire de vechi datini si de vechi monumente, pe care ne-au lasat-o strabunii nostri, pe pamântul mult iubit al patriei”.
Deci, cursul asupra largului orizont al disciplinei urma sa se rotunjeasca prin poposirea în final asupra mostenirii stravechi din spatiul românesc.
Profesorul nu astepta, însa, sfârsitul spre a îndrepta luminile asupra trecutului românesc, ci o face ori de câte ori i se oferea prilejul – fie ca e vorba de luptele daco-romane, de ridicarea podului de peste Dunare de la Drobeta, de ampla si fastuoasa sarbatorire a victoriei asupra Daciei, de înaltarea Columnei lui Traian la Roma – prilej de evocare a luptelor si a vietii poporului carpato-dunarean reflectata pe metopele monumentului, fie ca e vorba de descoperirea unor mari tezaure pe teritoriul fostei Dacii (al lui Decebal, cele de la Pietroasa si Concesti)…
Dar o revenire finala la antichitatile daco-romane nu e de semnalat, cel putin în textele cursului din primul an universitar, singurele publicate.
Cum sumarul prelegerilor tinute în anii urmatori nu erau cunoscute, promisiunea profesorului din lectia de deschidere a fost trecuta de cercetatorii grabiti în rândul celor nerealizate.
O rasfoire de rutina a manuscriselor ramase în fondurile Bibliotecii Academiei Române, ne-a oferit, însa, surpriza de a descoperi „Programa cursului de arheologie profesat de d(omnul) Al. I. Odobescu la Facultatea de Litere din Bucuresti în anul scolar 1877-1878”, scrisa chiar de autor, pentru cel de al III-lea an de învatamânt, cât fusese gândita dintru început prezentarea istoriei arheologiei.
Si iata ca aici, la sfârsit, profesorul dedica nu mai putin de zece lectii – 9 iunie 1878-22 iunie 1878 – înfatisarii antichitatilor daco-getice integrate marelui flux preistoric si istoric european.
Transcriem în cele ce urmeaza in extenso punctajul, cu atât mai mult cu cât, în situatia disparitiei prelegerilor propriu-zise, el ramâne, pe de o parte, singura marturie asupra viziunii profesorului privitoare la stravechiul spatiu de cultura si civilizatie al stramosilor, iar pe de alta, dovada certa a faptului ca în momentul când rostea prelegerea inaugurala, Al.I. Odobescu avea cu certitudine fixat macar jalonul final al cursului.
„Antichitati daco-getice”
Lect(iunea) LI (9 iunie (1878)):
Getii, dacii, thracii si frygii. Ei formeaza un ram special al semintiei ariane/europee. Sunt diferiti de scythi, desi vechii poeti eleni îi confunda. Diversele teorii despre originea getilor: teoria celtica, germanica, slavona.
Sorgintile literarii antice pentru studiul ramului balcanic sau traco-getic. Erodot si Strabone.
Agathirsii, sigynii, neurii si bessii. Ipoteza asupra Arabiei Bessilor (Bessarabia) de la gurile Dunarii, despre Eschyl, Euripid, Plaut, Ammian Marcellin, Notitia dignitatum si sorginti populare medievale.

Lect(iunea) LII (10 iun(ie) 1878): Notiuni asupra Daciei, culese din geografii antici si mai cu seama Ptolomeu. Editiunea lui Ptolomeu de la Vatopedi. Charta Daciei cu popoarele si cetatile ei. Autorii antici pierduti despre daci. Lista d(omnului) A. Papadopol Calimach.

Lect(iunea) LIII (12 iun(ie)1878): Notiuni asupra Daciei culese în Tabula Peutingeriana. Itinerariile antice si valoarea lor. Notiuni luate din Notitia dignitatum.

Lect(iunea) LIV (14 iun(ie) 1878): Notiuni asupra getilor, culese din Tristele si Ponticele lui Ovidiu. Limba daco-getilor. Glosariu dacic. Elementele geografice si ethnologice. Numiri dacice de plante în Dioscoride si Apuleiu. Numiri proprii dacice în monumentele epigrafice grece si latine. Tabulele cerate de la Abrud; Tabulele honestae missionis si altele. Numiri geografice si onomastice moderne ce par a fi de origine dacica.

Lect(iunea) LV (16 iun(ie) 1878): Sorgintile arheologice pentru studiul ramului traco-getic. Statui, basorelieve reprezentând daci, Columna lui Traian din Roma. Istoricul înaltarii ei si vicisitudinile ei pâna astazi. Publicatiuni asupra acestui monument. Valoarea lui artistica.

Lect(iunea) LVI (17 iun(ie)1878): Descrierea basorelievurilor de pe Columna lui Traian, cari reprezinta primul razboi dacic. Observatiuni asupra tipului fizic al dacilor, diferit de al galilor, germanilor si scitilor. Bustul lui Decebal. Vasul ceramic de la Blain, cu numele lui Decebal.

Lect(iunea) LVII (19 iun(ie) 1878): Descrierea basorelievurilor de pe Columna lui Traian, cari reprezinta al doilea razboi dacic si cucerirea Daciei de Traian. Numismatica getica, monede imitate de pe cele macedonice. Ele serv de model monedelor panonice, galliene si celt-iberice. Ceramica dacica. Vasele descoperite de d(omnul) Bolliac în România. Vasul de la Zimnicea, reprezentând acelasi calaret ce se vede si pre mondele getice. Alfabetul dacic este o fictiune fara temei.

Lect(iunea) LVIII (20 iun(ie) 1878): Religiunea thracilor, getilor si dacilor. Zeii lor de pe autorii antici. Zamolxis sau Gebeleisis. Sacrificii umane. Numirea oamenilor. Despretul mortii. Vieata ascetica. Ctistii si dviii, theosebii si capnobatii la thraci. Sabazios sau Bassareus la thraci. Cultul orgiastic de origine frigiana, care da nastere cultului dionysiac la eleni. Aezii thraci: Orfeu si Menadele. Bendis sau Diana trimorfa a thracilor. Imaginile ei în tarile Dunarene. Zeul Mens sau Lunus. Mituri naturalistice. Sarbatorile thracice. Brumalia si Rosalia pastrate prin traditiune pâna în timpurii nostri. Pantheonul thracici de pre stâncile de la Fipippi în Macedonia. Cultul Cabyrilor la thracicii Mysterele din Samothracia si Lemnos. Imaginile cabyirice în Dacia, explicate prin texturi, din St. Clement din Alexandria. Mitul întoarcerii primaverii, care de la popoarele thracice a trecut la eleni în legenda Niobei, iar la poporul român s-a pastrat în basmul babei Dochia (Eudocia) din Carpati. Importanta vechilor noastre traditiuni populare pentru a reconstitui mitologia si credintele anticilor locuitori ai Daciei.

Lect(iunea) LIX (21 iun(ie) 1878): Uzuri si institutiuni la popoarele thraco-getice si la daci. Împartirea în doua clase: Pileati (Zarabi Terei) si Comati Preotii si regii. Uzuri locale. Agricultura, viticultura, pastoria. Cladiri de lemn cu pamânt si de piatra. Înmormântari. Dispozitiuni dovedite catre o cultura mai dezvoltata. Dacii se cerc a întruni popoarele thracice într-un corp si a forma un stat puternic cu o cultura nascânda.
Dar aceasta cercare se înfrânge, la Orient, de catre elementul latin, reprezentat aci de Traian, precum în Occident, o cercare analoaga a celtilor se înfrânse de latini sub conducerea lui Cesare. Analogia între aceste 2 miscari succesive ale Europei centrale în Antichitate.

Lect(iunea) LX (22 iunie 1878): Recapitulatiunea generala a materiilor tractate în cursul acestor lectiuni asupra timpilor preistorici, mai cu seama în Europa centala si nordica. Aceste notiuni mai mult general(e) în vârstele de piatra si de bronz, ne arata sosirea în Europa a semintei arice catre finitul vârstei de piatra, aducând cu sine instinctual lucrarilor colosali, adica monumentele megalithice.
În vârsta de fier, diversele ginti nordice încep a se distinge prin adevarate caractere ethnice. Atunci se si stabileste lupta între elementele nordice (celtii la occident si scitii, apoi dacii la orient) cu elementul meridional latin. Aceste 2 elemente cad dinaintea puterii romane, dar lupta o continua în timpii posteriori si chiar pâna azi, elementul din centrul Europei, adica cel germanic” (ms. rom 8349,
f. 239r-241r).

Dupa cum se poate observa, sunt schitate aici reperele unei posibile ample monografii, care, oricum, în prelegeri, de-a lungul celor 15 ore, va fi întrunit minim 200 pagini de text.
Interesant e ca profesorul nu încearca sa dezlege doar enigma originilor „ramurii ariano-europee” a getilor, dacilor, thracilor si frigienilor, a individualitatii fiecarei dintre cele patru semintii daca nu identice, în orice caz profund înrudite, si a tuturor acestora cu restul popoarelor stravechi care au trecut pe teritoriul Daciei, în lumina marturiilor ramase din Antichitate, dar face sondari personale, utilizând toate izvoarele (artefacte si scrise), cunoscute, în scopul schitarii profilului antropologic, etnologic al stramosilor directi, daco-getii, si a viziunii lor asupra lumii si a vietii prin credintele si practicile religios-mitologice, precum si prin traditiile stravechi prelungite în stratul superstitios-popular actual.
El îsi încheia – în virtutea punctajului pastrat – lectia sintetic-concluziva a cursului din anul scolar 1877/1878 si a cursului în întregimea lui (1874/1878) cu ideea foarte importanta a existentei, la începutul erei crestine, a trei mari popoare, alcatuind un triunghi – latinii la sud, popoarele nordice la apus si dacii la rasarit; victorios fiind în marea confruntare Imperiul Roman. Dar antiteza se pastra dupa el, în contra-punerea spiritului germanic celui latin – noi fiind, dupa cât deducem, înglobati, de data aceasta, romanitatii.
Într-un fel, Al.I. Odobescu îsi propunea sa prezinte si sa elucideze în cadrul cursurilor tinute între 1874-1878 – cât îi permitea nivelul cercetarilor secolului al XIX-lea si mai ales al investigatiilor arheologice (aflate la începutul lor la noi) – însasi tema scoasa la concurs în 1871 si câstigata, în chiar anul ultimului curs 1877/1878, de catre Grigore Tocilescu.
Ultimele abordari ale marii teme, ce i-a marcat întreaga existenta, aveau sa fie punctate (dupa aproape un deceniu de lipsa din tara), de conferinta „Ateneul Român si cladirile antice cu dom circular” (1888) – în care aducea în discutie chestiunea monumentului triumfal de la Adamclisi, recent intrat între granitele tarii – si de cele doua articole „Patrupedele andro-cefale figurate în monumente si originea lor” (1889), si „Capul de bou întrebuintat ca ornament simbolic în Antichitate” (1891) – dezvoltate în strânsa legatura cu finalizarea lucrarii „Tezaurul de la Pietroasa”, dar tintind implicit catre relevarea mostenirii stravechi.
Între altele, ultimul articol deschidea o atractiva perspectiva asupra unitatii etnice între trei zone românesti aflate la mari distante spatiale, Dobrogea-Mehedinti-Banat (prin reprezentarile de pe metopele de la Adamclisi si cele de pe tezaurele de la Poroina si Sân Nicolaul Mare.
În sfârsit, tematica cursului, reluat în 1887, „Traian si despre toate acele monumente care se repoarta la istoria persoanei si a epocii”, din care a fost publicata doar lectia de deschidere: „Împaratul Traian dupa monumente arheologice” (1887), redeschidea problemele vechiului curs din 1874/1875, restrânse la chestiunea originii poporului român si a epocii în care s-a produs.
*
Trecerea în revista fie si fugitiva a materialelor celor mai importante publicate de Al.I. Odobescu releva, fara drept de apel, preocuparea sa permanenta fata de straluminarea tainelor trecutului românesc, ce le-a aparut antecesorilor doar ca un fapt colateral.
Daca, totusi, însiruirea va parea neconcludenta, aducem în sprijinul ipotezei noastre un ultim argument, respectiv motivatia cercetarilor întreprinse de Al.I. Odobescu asupra tezaurului descoperit departe de România, într-un curgan, aproape de Novo-Cerkask, în tara cazacilor de la Don.
Evident, scriitorul cauta prin similitudini, asa cum s-a afirmat, deslusiri pentru explicarea originii si a simbolisticii Tezaurului de la Pietroasa.
El dadea, însa, în preambulul cu care îsi prefata lectura amplului studiu „Cununa mare din Tezaurul de la Novo-Cerkask cu priviri asupra unor giuvele scythice din Muzeul Ermitagiului de la St. Petersgurg”, în fata membrilor Societatii Academice Române o alta foarte interesanta justificare.
Mai întâi, el îsi lega expunerea lucrarii scrise mai demult, printr-un artificiu, de comunicarea lui A. Papadopol-Calimah despre Pedaniu Dioscoride si Luciu Apuleiu („Botanica daco-getica”) prezentata la Societatea Academica Româna – atragând atentia auditoriului asupra faptului ca o asemenea planta, numita de greci „Aristolochia”, de daci „scardia” si de români „curcubetica” sau „marul lupului”, joaca un rol important în disertatia sa.
În al doilea rând, asul divagatiilor, care era Al.I. Odobescu, atragea atentia asupra obligatiilor, nu neaparat formale, cât morale, de care se pare ca a tinut întotdeauna cont în abordarile sale stiintific-literare, de a nu se „departa de antichitatile patriei noastre”.
Iar în al treilea si cel mai important rând, el dadea patriei o acceptiune, care, în viziunea sa, depasea cu mult granitele statale de atunci, înglobând în sferele ei tot spatiul în care s-au miscat stramosii nostri.
„Voi mai adauge” – declara el într-unul din citatele cele mai revelatorii concret-difuze asupra acceptiunii de patrie – „ca nici c-as fi cutezat sa va cer atentiunea d(omniilor) voastre pentru o împartasire, al carei subiect pare, la prima ochire, ca ne departeaza de antichitatile patriei noastre, asupra carora mai cu seama este sarcina noastra de a ne opri, daca n-as fi crezut ca nu trebuie niciodata sa pierdem din vedere ca timpul preschimba neîncetat cercurile etnografice, si ca patria aceasta a noastra, a românilor, care, cu bun cu rau, se margineste acum între Tisa, Dunare si Nistru, a putut sa se întinda pentru antecesorii nostri de semintia thraco-getica si thraco-frigica, chiar jur împrejurul Pontului Euxin. Astfel, oricare cercetari asupra antichitatilor stravechilor popoare din acel vast ocol, pe care nici armele romane, nici coloniile italice n-au ajuns a si-l însusi în întregul sau, ca tara româneasca, pastreaza, totusi, pentru noi, un interes viu, cel putin ca referitor la predecesorii românilor, pe tarmurile sud-orientale ale Europei si la cultura de care aceia s-au bucurat odinioara în interiorul si-n vecinatatea patriei noastre”.
Parca se aud ecouri din scrierile viitoare ale lui Vasile Pârvan – care descoperea cu probe materiale întinderea dacilor pâna la Troia – si din cele ale lui N. Iorga – care rostea nu o data ca România e înconjurata, dincolo de granite, tot de români.
Vibratia patriotica si tinta luminarii tainelor trecutului national sunt, asadar, de presupus chiar si în cele, mai nelegate aparent, de tara, incursiuni ale autorului.
*
Desigur, Timpul si-a spus cuvântul asupra multora dintre ipotezele stiintifice emise de Al. I. Odobescu în conditiile precaritatii investigatiilor arheologice românesti de pâna la 1894, anul mortii scriitorului.
Dar nu au atenuat patosul expunerilor sale si nici nu au întunecat modelul reprezentat, în genere, de profesorul stapânind orizonturi atât de largi de cunostinte si predispozitii fara pereche de asociere.
Calatoriile prin hatisul ideilor, al simbolurilor, si al întruchiparilor frumosului, la care ne îndeamna, desi nu prea mai avem ragazul sa-l urmam, au ramas pentru totdeauna atât în zonele literare („Pseudokynegeticos”), cât si în cele stiintifice („Istoria arheologiei”, „Tezaurul de la Pietroasa”) îmbieri de referinta.
Articol aparut in Revista Cultura din 18. 03. 2013