Informatii extraordinare sau legende?

Informatii extraordinare sau legende?
de I. Oprisan

Sunt cunoscute tensiunile existente intre G. Calinescu si Ion Vitner, impus de organele puterii comuniste ca sef al Catedrei de Literatura româna moderna de la Universitatea din Bucuresti, in locul marelui profesor si, concomitent, ca director adjunct stiintific in coasta directorului titular al Institutului de Istorie Literara si Folclor al Academiei RPR, autorul monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini pâna in prezent“ (1941). Scrisorile trimise de G. Calinescu medicului dentist, metamorfozat peste noapte in profesor de literatura la cea mai importanta Universitate a tarii, nu au iesit inca la iveala, dar aluziile pe care le face I. Vitner la ele, in epistolele expediate celui pe care-l „supraveghea politic“, releva ca acestea nu par sa fi fost altceva decât simple mesaje protocolare, comunicari de informatii sau convocari la diverse sedinte.
Distantate sufleteste sunt si scrisorile de raspuns ale lui I. Vitner, catre G. Calinescu, desi expeditorul afecteaza respectul si chiar afectiunea.
In acest context al vestilor mai mult sau mai putin seci – redactate, banuim, cu multa infrânare de sine de catre G. Calinescu –, profesorul primea o epistola iesita din comun de la partenerul sau de corespondenta, care vibreaza de emotia stirilor in posesia carora intrase si pe care tinea sa le comunice imediat, celui mai indreptatit sa ia decizia fireasca, autorizata. Caci pâna si cei cu picioarele adânc infipte in pamânt sunt uneori in stare sa se emotioneze in preajma tainelor care inconjoara marile personalitati si care, intâmplator, ii ating cu aripa lor inefabila.
Aflând – nu stim exact in ce context special si de la cine anume – despre posibilele urme documentare eminesciene in Bucovina si, mai ales, de o virtuala opera a poetului incredintata lui Alexandru Vlahuta, ce ar fi urmat sa fie publicata abia dupa o suta de ani de la moartea sa (in 1889 – deci exact la revolutie), I. Vitner ii scria lui G. Calinescu:

„Stimate tov. profesor,
Aflu de la o studenta a noastra, care acum este profesoara la Câmpulung (Suceava) ca acolo s-ar afla un Dr. Garcis, a carui bunica a fost ruda apropiata a lui Eminescu. De la aceasta bunica, Dr. Garcis are fotografii inedite, documente si obiecte ale lui Eminescu, pe care nu vrea sa le dea Academiei, dar ar putea fi convins sa le fotografieze (sau fotocopieze) pentru noi.
De asemenea, aceiasi studenta imi comunica o poveste cu caracter oarecum fantastic, dar care ar trebui poate luata in seama. Prof. I.D. Stefanescu, ginerele lui Vlahuta, ar fi in posesia unui manuscris al lui Eminescu pe care acesta l-a daruit lui Vlahuta, cu mentiunea expresa de a nu fi publicat decât peste o suta de ani de la moartea sa (?!).
Am tinut sa va impartasesc aceste informatii. Asupra continutului lor veridic sunteti singurul in masura a da un verdict.
Cu drag,
Ion Vitner“

Nu se cunosc reactiile profesorului Calinescu fata de stirile din scrisoarea nedatata semnata I. Vitner, ce s-a pastrat in arhiva sa (astazi in patrimoniul Institutului de Istorie si Teorie Literara, ce-i poarta numele). Dar faptul ca, in aprilie 1958, Directorul Institutului intreprindea cu cercetatorii o lunga calatorie in Nordul Moldovei, ajungând, intre altele, la Ipotesti, Botosani, Bacau si Suceava, poate fi interpretat ca o incercare personala de tatonare a informatiilor.
De altfel, la inceputul anilor ’60 ai secolului trecut, el il trimitea pe G. Muntean sa scotoceasca Arhivele Statului din Botosani, de unde acesta a adus peste o suta de documente, utilizate partial de G. Calinescu in ultima editie aparuta in timpul vietii sale din „Viata lui Mihai Eminescu“.
Privite la rece, informatiile comunicate lui I. Vitner de fosta studenta a Facultatii de Litere din Bucuresti par pâna la un punct plauzibile, daca cel care le-a transmis nu le va fi deformat. Caci acolo, in Nordul Moldovei, au ramas multi prieteni, colegi si rude de-ale lui Eminescu, care au trait pâna târziu dupa Primul Razboi Mondial. Gala Galaction a reprodus, in 1924, amintirile unui fost conscolar al poetului, iar Leca Morariu si V. Gherasim au adus numeroase informatii noi privitoare la biografia lui M. Eminescu, vorbind ei insisi de o alta fotografie a poetului (in afara celor cunoscute), care nu s-a mai publicat.
Când profesoara de la Câmpulung a invocat, intre documentele pastrate de dr. Garcis, de la bunica sa fotografiile inedite, va fi avut in vedere, poate, fotografiile de familie colectionate de acesta si nu neaparat fotografii personale ale lui Eminescu.
Cu totul iesita din comun e, insa, stirea ca poetul ar fi lasat un manuscris menit a fi publicat peste o suta de ani de la moartea sa. Dar ea se inscrie, daca nu in logica realului, cel putin in logica legendarului. Mitul poetului de geniu – national – isi autoplasmuieste astfel, in fantezia admiratorilor, alonjele vesnicei reinnoiri. Si publicul asteapta mereu imbogatirea operei sale.
Dupa cum, speranta descoperirii de noi creatii bântuie intreaga literatura universala, pâna la a se transforma intr-o tema literara romanesca de larga circulatie – a pseudomanuscriselor ce fac obiectul multor opere, indeosebi romantice.
Dar daca, totusi, in ,,povestea cu caracter oarecum fantastic“ – cum se exprima I. Vitner – se ascunde un sâmbure de adevar?
Sa nu se uite ca Schliemann a descoperit Troia, dupa trei mii de ani, pornind de la legende

B.P. Hasdeu – 175 de ani de la nastere; Un nume sinonim cu o enciclopedie de Dumitru Matala ;Rigoare si genialitate de I. Oprisan

B.P.Hasdeu: Rigoare și genialitate
Articol aparut in Bucurestiul literar si artistic/ 17 feb 2013

Când ne gândim la B.P.Hasdeu ca istoric, ne vin în minte, oarecum de la sine, lucrările sale fundamentale : Ioan Vodă cel Cumplit (prin care unul dintre cei mai mari voievozi români, strănepot al lui Ștefan cel Mare, a fost scos din ceața anonimatului și din negura ponegririlor cronicarilor dușmănoși pentru faptele sale anti boierești) și mai ales Istoria critică a românilor (operă singulară, de sondare a trecutului cel mai îndepărtat al neamului, prin intermediul unei metode neutilizate până atunci și prea puțin după aceea – a căutării răspunsurilor în tainele încifrate în straturile limbii).
Dar uităm — chiar și ca specialiști — „patul germinativ” din care au crescut ele, respectiv munca de scormonire a arhivelor și de publicare a izvoarelor păstrate în țară și în străinătate, din secolele 13-18, sau cercetările întreprinse inițial direct, iar mai târziu prin intermediari, în cealaltă arhivă națională – în aceea a tradițiilor istorice și a cutumelor ,,dreptului românesc”, păstrat cu sfințenie în toate „vlahiile” și recunoscut ca atare, secole de-a rândul, de statele pe teritoriile cărora românii își duceau viața.
Setea aceasta de documente, de darea lor la lumină, de ordonarea și asimilarea lor critică, l-a frământat încă de la primele pagini tipărite (iar manu-scrisele dau semne de preocupări încă mai vechi).
Nu spunea el, oare, în programul uneia din primele sale reviste (Foița de istorie și literatură, 1860) că, „în scrierea istoriei sunt trei operațiuni succesive și neînlăturate: culegerea datelor, deslușirea lor în parte și, în fine, clădirea edificiului”?
În virtutea acestei logici a cercetării, nu considera el, oare, cu luciditate că „până azi, noi n-am putut încă trece nici chiar prin cea întâia din aceste trei operațiuni” și chiar dacă recunoștea existența unor „oarecari începuturi”, ele i se păreau că „sunt fără legătură, încât cel mai pătrunzător n-ar fi în stare să le strângă în un lanț”. Și concretiza : „Întrebați-ne : Cine au fost dacii? Cum strecura-tu-s-au românii prin înrâurirea mezevului? Care fost-au cauzele migrațiunilor române? Când și sub cine statornicitu-s-au țările noastre? Și câte altele. Noi vom răspunde sau prin niște sisteme deșănțate, sau prin tăcere”.
Visând să fie el însuși arhitectul care să „înorânduiască” „într-o singură și măreață întregime” datele „întrunite și prelucrate”, B.P.Hasdeu își propunea ,,a pregăti calea unei istorii române, întru care am videa schimbăciosul tablou al vieții noastre naționale în o armonioasă legătură cu viața omenității”.
Cert este că primele sale publicații Foaea de storiă română și Foița de istorie și literatură, pe lângă direcția precizată prin chiar titlurile lor, dădeau la lumină un bogat florilegiu de documente și mai presus de toate, o metodă nouă de tipărire și interpretare a acestora. A se vedea în special lungul serial Negoțiul moldovan sub Alecsandrul Bunul, în care, pornind de la „nărăveala”, contractul de comerț încheiat de domnitor cu solii neguțătorilor din Lvov (Liov), autorul reușea să evoce captivant și totodată perfect documentat întreaga viață social-politică, culturală și economică a țării de la începutul secolului al XV-lea.
Deși insera numeroase „izvoare” inedite în revista Din Moldova (Lumina) și chiar în Satyrul, B.P.Hasdeu atingea un moment de vârf al publicării documentelor în cadrul revistei Arhiva istorică a României finanțată de Ministerul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice (1864-1866), desființată în 1866 de C.A. Rosetti, și reînființată în 1867-1868, din cauza valorii ei de excepție, de către Parlamentul României.
Gândită ca un corpus al tuturor mărturiilor istorice încă nepublicate, revista, cu apariție săptămânală, le includea în funcție de aflarea , descifrarea și interpretarea lor de către autor, oarecum la întâmplare, urmând a fi ordonate ulterior de savant în ordine strict cronologică sub formă de repertoriu, ceea ce, din păcate, nu s-a mai întâmplat.
Cităm două din multele autoprezentări ale publicaţiei: „Arhiva istorică a României este menită a reproduce cu timpul, treptat, unul cate unul, toate documentele inedite sau publicate, pământene şi străine, privitoare la istoria română, de la epoca cea mai veche şi până la anul 1800 exclusiv”. Sau : Prin strângerea la un loc a cât mai multor izvoade, „ documentele ca şi vocabulele” câştigă „prin gruparea lor într-un « dicţionar » complet, prin care, până aici, noi nu suntem încă decât la litera A”.
În afara axului cronologic, schiţat de tabela ordonării documentelor în funcţie de data lor, revista urma să se încheie sau să fie jalonată periodic de o serie de anexe precum „indicele limbistic” (cuprinzând cuvintele române din documentele slave), indicele onomastic (cuprinzând toate numele proprii, personale şi locale) şi indicele etnografic – index rerum ( „cu enumeraţiunea tuturor instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice”) alcătuind la un loc un adevărat „registru analitico-cronologic”, atât de necesar unui asemenea vast instrument de lucru.
După încetarea definitivă a apariției Arhivei istorice a României (1868), savantul își continua activitatea de editare a documentelor istorice în revistele Traian și Columna lui Traian (până în jurul anului 1872), când va fi considerat, probabil, că a realizat un documentar suficient pentru a trece la elaborarea Istoriei critice a românilor (operă care îi mai sperie încă pe cercetători prin dimensiunile ei ciclopice, neegalate în proporții nici de ultima sinteză academică în 10 volume).
Numirea, în 1876, ca director al Arhivelor Statului, îi dădea posibilitatea marelui om de știință să-și desfășoare viața chiar între documente, din care nu înceta să extragă ce i se părea mai important, spre a le publica în Revista Nouă (1887-1896) sau spre a da substanță, prin formele de limbă și sensurile lor, articolelor din Magnum Etymologicum Romanie și din restul scrierilor sale, inclusiv din cele artistice.
Dacă sintezele de istorie propriu-zisă au stârnit reacții nu întotdeauna favorabile, deși partizane, opera de scoatere din afunduri a dovezilor incontesta-bile privitoare la dăinuirea noastră din veac pe aceste locuri nu a fost negată niciodată. Ba dimpotrivă, a fost considerată, cu perfidie, drept superioară —pretext de a i se nega savantului geniul creator.
Cernând ce e de cernut, e cazul să relevăm astăzi, când se împlinesc 175 de ani de la nașterea istoricului, nu numai schelăria arhitectonică proiectată, de o măreție neegalată, ci și pietrele scoase din afunduri spre a o înălța, pietre ce le-au folosit tuturor celor ce i-au urmat.
Și nu în ultimul rând, se cuvine a evidenția exemplul muncii sale personale, a dăruirii neprecupețite în slujba aflării adevărului, precum și metoda utilizată, ce impune deopotrivă – astăzi ca şi atunci – rigoare și genialitate.

I.OPRIȘAN

Istoria ca poveste si sinteza

Istoria ca poveste si sinteza
Articol aparut pe 31:01:2013, in sectiunea Cultura literară/ Cultura
AUTOR: I. OPRISAN

N. Iorga, Istoria universala. Prolegomene, vol. I-III: Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane, Editura Saeculum IO, 2012, 592 pag., 24 lei

Pusa la index, într-o lunga perioada, dupa asasinarea savantului, opera lui N. Iorga nu a mai stat, ca înainte de 1944, la dispozitia oricui, si generatiile postbelice au pierdut imaginea de ansamblu asupra creatiei celui mai mare istoric român.
S-a pierdut, mai ales, ideea ca N. Iorga este nu numai un istoric al trecutului românesc, ci si un mare, un foarte mare cunoscator si judecator al fenomenului universal.
De aceea, republicarea uneia din importantele lui exegeze impune o cât de sumara privire asupra lucrarilor de aceasta natura lasate de el.
Cine urmareste vasta bibliografie „Nicolae Iorga 1871-1940“, I, alcatuita de Barbu Theodorescu (1976), nu poate sa nu observe ca tânarul student, doctorand si profesor se afunda efectiv în arhivele occidentale, parcurgându-le, rând pe rând, spre a se documenta, în legatura cu istoria româna, dar si asupra problemelor fundamentale ale istoriei universale.
Cele doua lucrari – de diploma si de doctorat: „Une collection de lettres de Philippe de Mézières“ si, respectiv, „Thomas III, Marquis de Saluces, étude historique“ – sunt simple mostre, prevestitoare ale viitoarelor sinteze.
Ca profesor suplinitor (din 1894) si apoi titular al Catedrei de istorie medie, moderna si contemporana de la Universitatea din Bucuresti, se întelege ca atentia sa se îndreapta staruitor asupra perioadei medievale, mergând cu documentarea catre zilele noastre.
Sintezele încep sa apara, la început, ca urmare a unor comenzi: „Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen“, I-II (1905) si „Geschichte des Osmanischen Reiches nach den Quellen dargestellt“, I-V, 1908-1913 (aparute în seria „Geschichte der Europäischen Staaten“, coordonata de A.H.L. Heeren, F.A. Ukert, W. v. Giesebrecht si K. Lamprecht) si „The Byzantine Empire“, 1907.
Din proprie initiativa, savantul abordeaza spatiul european si universal în trei faze distincte, ca metoda si profunzime.
La solicitarea Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, N. Iorga elaboreaza – în cea dintâi etapa – doua istorii succesive, pentru uz didactic: „Istoria universala sau istoria lumii“ (1905), cu titlul schimbat de la editia a II-a, 1908: „Istoria universala sau istoria lumii, dupa caderea Imperiului Roman de Apus“, I (476-1648) – reeditata în 1909, 1912, 1919, 1924, 1929, 1933, 1935 – si „Istoria lumii în vremurile mai noi, de la Ludovic al XIV-lea pâna astazi“, 1907, reeditata în 1913, 1919, 1924.
Desi scrise cu implicatii usor literare si cu tendinta de a trage pentru copii unele învataminte folositoare, cele doua „istorii“ nu se departeaza de esenta ideilor strict stiintifice ale savantului, dovada si autoaprecierea favorabila, la reeditarea volumului I, în 1933, a tot ce înfatisase înca din 1905: „Aceasta carte“ – scria el în prefata „Pentru cetitorii maturi si pentru profesori“ din fruntea volumului „Istoria universala sau istoria lumii dupa caderea Imperiului Roman de Apus“ – „e o parte din istoria universala cu a carei predare sunt însarcinat de acum patruzeci de ani si pe care o cunosc dupa izvoarele însesi, asa cum am înfatisat-o mai de curând s1920-1928t, în cartea «Essai d’une synthèse de l’histoire de l’humanité» (patru volume). Evul mediu l-am scris la treizeci de ani. Atunci am gâcit multe lucruri pe care, pe urma, le-am stiut prin îndelungate cercetari, care mi-au dat încredere în cercetarea mea. Revazând astazi cartea, am avut putin de schimbat si de adaus, ceea ce înseamna ca sintezele, daca sunt facute cu chibzuiala, dureaza… Rar ceruta ssi chiar înlocuita de Minister «de compilatii usoare»t – eu as fi înlaturat-o daca as fi gasit ca o alta lucrarea organica pe aceeasi baza, a izvoarelor, o poate substitui“.
Gândul elaborarii unei istorii universale stiintifice i se contura lui N. Iorga – poate si ca urmare a scrierii celor doua manuale – dupa 1910, într-o a doua etapa, dupa publicarea volumului teoretic de îndrumare a studentilor si, evident, a cercetatorilor, „Generalitati cu privire la studiile istorice“, 1911, în care erau reluate lectiile de deschidere „Despre conceptia actuala a istoriei si geneza ei“ (1894) si „Despre utilitatea generala a studiilor istorice“ (1894) – fragment din „Introducere în studiul istoriei“ – precum si discursul de receptie la Academia Româna, „Doua conceptii istorice“ (1911). Adauga: „Frumusetea în scrierea istoriei“, „Cum se scrie istoria“, „Moralitatea si armonia istoriei“ si „Ideile în istoria universala“.
Framântarile sale de moment, cu arcuire spre viitor, transpar si din comunicarile tinute la cel de al treilea Congres international de la Londra (martie 1913): „Bazele necesare unei noi istorii a evului mediu (Les bases nécessaires d’une nouvelle histoire du moyen-âge)“ si „La survivance byzantine dans les pays roumains“ (prima fiind, de altfel, preluata în editia a II-a a volumului „Generalitati cu privire la studiul istoriei“, 1933).
Noutatea acestui al doilea proiect o constituia abordarea istoriei universale pe mari felii spatiale europene si mondiale, ce dadeau structura volumelor: „Chestiunea Rinului. Istorie a Europei apusene în legatura cu aceasta chestie“ (1912); „Chestiunea Dunarii. Istoria Europei rasaritene în legatura cu aceasta chestie“ (1913); „Chestiunea Marii Mediterane. Istorie a Europei de Miazazi în legatura cu aceasta chestiune“ (1914) si „Chestia Oceanelor“ (1919).
Întru totul sugestiv e ca sectiunile de istorie universala circumscrise nu sunt întrevazute ca niste calupuri închise, ca felii de viata în sine, ci într-o perpetua interactiune, atât între ele, cât si a fiecareia dintre acestea cu sferele vecine mai largi.
Asa, de pilda, „Chestiunea Dunarii“ trata, în fond, chestiunea mult extinsa a Imperiului Rasaritean, aflata totodata în conexiune cu „Chestiunea Rinului“ – ceea ce implica abordarea obligatorie a „Istoriei Europei“ în întregul ei.
Autorul chiar releva în precuvântarea la „Chestiunea Marii Mediterane“ ca, întrucât „Apusul european (respectiv „Chestiunea Rinului“) a atârnat adeseori de Rasarit… de câte ori problema Dunarii câstiga importanta, de atâtea ori problema Rinului pierdea din importanta sa, aceleasi puteri luându-se dintr-un loc si ducându-se într-altul si Ludovic al XIV-lea putând merge la Rin, când austriecii seraut ocupati la Dunare“.
„Pe de alta parte, «Chestiunea Mediteranei» implica nu numai problemele europene (lupta pentru stapânirea marii din antichitate pâna în jurul anului 1800), ci si pe cele mondiale, din momentul în care «marea vie» îsi pierde întâietatea în fata Oceanului Atlantic, care, el însusi, si-ar putea-o pierde în favoarea altuia dintre oceanele planetei.“
De la conflictele interstatale, N. Iorga trecea, în aceasta schita de istorie, la conflictele zonelor geografice.
În sfârsit, în ultima încercare de sinteza istorica, de dupa 1920, savantul se oprea la nodulii nu numai conflictuali, ci si regeneratori, asiguratori de unitate ai vechiului continent, urmarind acele linii de forta care au impus echilibrul european de dupa caderea Imperiului Roman de Apus pâna în contemporaneitate, întâi în vasta lucrare în patru volume „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“ (1920-1928) si apoi în seria „Prolegomene de istoria universala. Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“, vol. I-III, 1921-1922.
Ideile de aici, pe care le vom prezenta ceva mai departe, strabat toate celelalte scrieri ale istoricului – sute de articole, comunicari, studii si volume scrise dupa razboi – atât despre imperiile medievale, cât si despre imperiile, tarile si natiunile moderne si contemporane precum: Albania, America, Anglia, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Turcia, Tarile Scandinave, Ungaria s.a.
S-ar putea ca „Istoriologia“, ultima sinteza a istoriei universale la care savantul lucra la Sinaia, când a fost ridicat de legionari si asasinat, apoi, la Strejnic (Prahova), sa reprezinte – date fiind împrejurarile apocaliptice, atât pentru el, pentru tara, cât si pentru lume –, o privire înca si mai profunda decât tot ce a scris asupra derularii umanitatii.
La ea medita înca mai demult si-si dezvaluia gândurile în „Cuvântarea la deschiderea Institutului pentru Studiul Istoriei Universale“ (1 aprilie 1937).
Conform marturisirilor sale, savantul se distantase de teoriile lui Lamprecht, pe care le privea drept „metaistorie“ si urma sa-si conduca demersurile doar „pe liniile“ care strabat „toata dezvoltarea omenirii, alcatuindu-se“ în „sisteme“ asa precum le-a prezentat în „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, pe care intentiona „s-o prefaca într-o mare istorie universala în româneste“.
„Începusem“ – declara el în aprilie 1937 – „cu obisnuita istoriografie si am ajuns“ la „aceasta conceptie de unitate absoluta a vietii omenesti, în orice margine de spatiu si timp, la ceva care ni se pare nou si pe care l-am intitulat… istoriologie“.
Considera însa ca „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, de la care pornea, avea nevoie „de multe schimbari, mai ales pe baza starilor de spirit si a introducerii, dar potrivit cu singurul lor rol si al altor natiuni, lasate acolo la o parte“.
Altadata, recenzând „Storia universale“, 1932-1938, a istoricului italian Barbagallo, îi acorda o mare însemnatate, întrucât i se parea ca ofera o stearsa concretizare a ceea ce visa sa reprezinte „mult dorita“ sa opera fundamentala.
Din pacate, din ambitiosul proiect nu a ramas, în forma redactata, decât prefata (batuta la masina de scris), iar restul – în simple note si reflectii de lectura privitoare la primul volum: I „Preistoria“, II „Egiptul“, III „Mesopotamia“, IV „Civilizatiile Asiei anterioare“, V „Siria, Fenicia, Palestina“, VI „Popoarele arice“, VII „Bazinul Egeean“, VIII „Grecii“, IX „China“, publicate în volumul „Materiale pentru o istoriologie umana. Fragmente inedite“, editie îngrijita de Liliana Iorga, cuvânt înainte de D.M. Pippidi, Bucuresti, 1968.
Ca o ultima informatie privitoare la marile sinteze ale lui N. Iorga asupra istoriei universale, relevam originalitatea deschiderii de catre savant – exact în perioada de vârf a încercarilor sale de exegeze profunde ale periplului civilizatiei umane – a unei perspective inedite asupra lumii prin intermediul literaturii, a cartilor, în ultima instanta a ideilor.
„Se poate scrie“ – nota el în 1916, în prefata la „Carti reprezentative în viata omenirii“, vol. I – „într-o anumita forma istoria universala pe baza nu a faptelor, ci a cartilor, fiindca, fara îndoiala, ca si cartile pleaca din anumite fapte, dar tot mai mult faptele pleaca din ideile care sunt emise în carti“.
Si relua, mai departe ideea, accentuând-o: „Sunt unele cazuri în care faptele influenteaza teoriile, le produc, le deter-mina, le justifica în falsitatea lor, în imoralitatea lor strigatoare si revoltatoare. Cu toate acestea, daca este sa alegem, între fapte si între idei, ceea ce este mai însemnat… ceea ce exista în ordinea faptelor pleaca din ce s-a enuntat, din ce s-a codificat si raspândit pe deosebite cai, în domeniul ideilor“.
Si încheia cu o marturisire fundamentala privitoare la cel mai scump – la acea ora – proiect al sau de viitor: „Acest lucru m-a îndemnat sa încep studii ce vor dura mai multi ani de zile, fiind pentru mine o pregatire cu privire la acea istorie universala pe care cred ca as putea s-o scriu inspirat de alte idei decât cele obisnuite si având, în orice caz, un alt plan decât planul cu care se scriu de obicei acele întreprinderi de librarie ori testamente de profesori care s-au consacrat în tot timpul vietii lor acestei materii“.
*
Desi, în 1937, visa înca la forma ideala a istoriei sale universale, iar asasinii îl rapeau (în 1940) de la masa de scris unde elabora tocmai aceasta carte, N. Iorga dadea –, în paralel cu „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, I-IV, 1926-1928 si „Dezvoltarea asezamintelor politice si sociale ale Europei“, I-III, 1920-1922 – lucrarea pe care o consideram ca întruchipeaza în gradul cel mai înalt, din câte a realizat autorul, absolutul, desigur niciodata tangibil.
Ne referim la „Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“ (I, „Papi si împarati“, 1921; II, „State si dinastii“, 1922 si III, „Revolutii politice si întregiri nationale“, 1922, publicate sub titlul modest: „Prolegomene de istoria universala“.
Lucrarea e, întradevar, o altfel de „sinteza“ a istoriei universale decât tot ce se scrisese pâna atunci.
Autorul nu consemneaza pur si simplu derularea timpului istoric, an dupa an, atent sa nu omita vreun eveniment, indiferent de ecoul lui în sens restrâns sau mai larg, ci urmareste cu asiduitate liniile ce dau sens întregii istorii, de la caderea Imperiului Roman de Apus si pâna la Primul Razboi Mondial, inclusiv.
Chiar în haosul navalirilor barbare, care nu numai ca au perturbat, dar au distrus si dezmembrat vechiul imperiu, încât Roma devenise o ruina neînsemnata, având un episcop desemnat de Bizant, N. Iorga începe sa caute elementele, disparate deocamdata, din care vor rasari mugurii structurii vechi reînnoita, întrucât în viziunea sa lumea medievala nu e „o varietate de natiuni, în sensul modern“, „ci o unitate de organizare si mai ales de constiinta, iar aceasta unitate nu e decât termenul ultim al unei dezvoltari a societatilor antice“.
De altfel, savantul ne dezvaluie înca de la începutul volumului I, „Papi si împarati“, ideea ferm constituita pe care doreste s-o demonstreze prin evenimentele aduse ca argument. „În aceasta serie de cercetari“ – scria el – „nu este alta intentie decât aceea de a urmari legaturile ce exista între Biserica, tot mai mult subsumata în traditia monarhica papala, si între acel Imperiu care, oriunde ar fi, are acelasi caracter, aceeasi semnificatie si cuprinde în sine acelasi drept“.
Ca urmare, N. Iorga înfatiseaza renasterea Romei, prin lupta continua a papilor cu Bizantul (Imperiul Roman de Rasarit), de unde acestia primesc pâna târziu confirmarea, iar când urbea eterna devine suficient de puternica, îsi cauta si-si creeaza propriul imperiu de sprijin, imperiul apostolic, în Imperiul lui Carol cel Mare, care întruchipeaza prototipul imperatorului medieval.
De aici încolo, istoria reprezinta o lupta neîntrerupta pentru întâietatea puterii între imperialismul religios papal (Biserica organizata ca monarhie mondiala) si imperialismul laic.
Istoria devine o incredibila poveste a confruntarilor si împacarilor dintre cele doua puteri universale, a excomunicarii împaratilor si a înlaturarii papilor prin antipapi, a razbunarilor împotriva imperatorilor si a umilirilor tip Canossa a împaratilor, a târârii unor papi de catre altii la judecati sinistre dupa moarte (cazul papei Formosus), a pendularii capilor religiei catolice între imperiul propriu si cel Rasaritean pentru a-si atinge tintele dorite, sau a unirii autoritatii apostolice cu Imperiul de Apus spre a darâma Imperiul de Rasarit, de care se rup prin actul din 1054, respingând numeroasele încercari ale Bizantului de reunire.
În sfârsit, cruciadele catre Sfântul Mormânt si oricare alte cruciade devin mijloace de refacere momentana a unitatii europene între papi si împarati si un nesfârsit izvor de motive narative folclorice, care au îmbogatit literatura universala.
Interesant e ca savantul accentueaza cât poate originea si rolul roman al Imperiului în istoria continentului, subliniind, pe de o parte, atât însemnatatea rosturilor italiene în imperii cu împarati germanici, care nu-si puteau atinge atributele apostolice decât cu includerea cetatilor si apoi a regatelor italiene, iar pe de alta, relevând tendintele „imperiale“ ale „regalitatii italiene“ sau „traditiile imperialiste“ ale Frantei – mergând pâna la imperiul lui Napoleon I, în care vedea o reînviere romana a Imperiului împotriva celorlalte imperii contemporane – Austriac, Britanic, Rusesc.
Atacate din Sud, din Est, din Nord, Imperiul Occidental si Regatul Apostolic al Ungariei (creat cu scopul câstigarii la crestinism a populatiilor barbare) îsi pierd treptat puterea si însemnatatea, facând loc, în Renastere, altor elemente de unitate continentala.
Ele sunt expuse în volumul al II-lea, „State si dinastii“, care înfatiseaza viata Europei de la mijlocul secolului al XIV-lea pâna în preajma Marii Revolutii Franceze (1789).
În locul formei esentiale – Imperiu/ Papalitate, ce perturbau si pacificau viata continentului –, perpetuata cu puteri diminuate, se contureaza noi forme, de durata sau cu existenta trecatoare, care contribuie în mai mare sau mai mica masura la unitatea lumii europene si la mentinerea acelui echilibru de forte ce asigura pacea si bunastarea.
În ordine cronologica, sunt invocate, astfel, coalitiile crestine antiturce (încheiate în cea mai mare parte cu esecuri, din cauza duplicitatii aderentilor la liga: cazul Venetiei si al Greciei, de pilda) si „spiritul Renasterii“ (de fapt „cultura Renasterii“, care s-a raspândit uluitor de repede în spatiu).
Ca produse directe ale Renasterii sunt amintite doua tipuri umane, principele si diplomatul, care domina cu egala putere viata publica, alaturi de papi si împarati, contribuind atât la unificarea ei, cât si la statornicirea acelui echilibru de forte.
În perspectiva comportarii bivalente, transmisa de modelul italian al „Principelui“ lui Machiavelli, sunt judecati de autor o serie ampla de personalitati, în rândul carora, pe lânga Carol Quintul, de pilda, sunt amintiti si Huniazii (Ion si Matei Corvin), sultanii Mahomed al II-lea si Soliman Magnificul, precum si domnitorii Stefan cel Mare, Vlad Tepes si mai ales Petru Rares, care reuseste sa-l învinga pe Aloiso Gritti, un exponent rasat al „noului tip“ impus de Renastere.
Sunt evidentiate, apoi, în sprijinul argumentarii întreprinse de catre autor: dezvoltarea sentimentului national (care duce la crearea unor ligi potrivnice ori de câte ori o tara „întrece o anume masura a puterii sale“) si proliferarea unui anumit tip de „misticism religios“, exemplificat de „miscarea populara“ a lui Girolamo Savonarola, ars pe rug, care, dupa „alaiurile flagelantilor“ si dupa Giovanni di Capistrano, manifestase pentru „îndreptarea oriunde a moravurilor si spre coborârea claselor bogate si influente catre poporul în suferinta si parasire“, cum o va face în curând Luther, care „întelegea sa lucreze, pe baza simplicitatii umile a Bibliei, nu numai pentru o tara si un neam, ci pentru crestinatatea întreaga“.
„E vorba, de fapt“ – explicita istoricul aducând în discutie si alte elemente de unificare a Europei – „si de cautarea unei noi teorii a relatiilor dintre cetateni si stat. Acest misticism religios, politic si social se poate pune, deci, ca forma de unificare a societatii contemporane, alaturi de Renastere, de crearea noilor tipuri politice, ale «principatelor» si de tentativa lui Carol al VIII-lea de a da o alta viata, sprijinita pe puteri reale, fantasmei vechiului imperialism, începând cu aceasta Italie, care se parea ca doreste din afara un nou stapân“.
Cu multa subtilitate, evidentiaza savantul, între altele, rolul imens jucat în unificarea spiritelor de „viata de curte“, care se împleteste cu „noua unitate de cultura“ si cu pastrarea echilibrului european prin practica diplomatica.
E admirabila descrierea Palatului de la Versailles ca o închisoare în care stau sub supraveghere nu numai supusii directi ai Regelui Soare, ci si reprezentatii curtilor straine.
De asemenea, observatia ca hegemonia continentala cucerita de Ludovic al XIV-lea s-a realizat prin „înflorirea stralucitoare si bogata a civilizatiei de curte“.
Prin raspândirea europeana a modelului curtii franceze si a tot ce atârna de ea, ca limba si chiar filosofie, N. Iorga considera ca, în pofida deosebirilor la nivelul de jos, la nivelul superior (al clasei dominante), Europa formeaza o singura natiune, ea s-a mondializat, fata de Evul Mediu, când modelele apusene nu treceau hotarele catolicismului. „Noua unitate de cultura“ – nota el – „merge pâna la Urali, se înfunda în lumea musulmana si trece Oceanul la continentul nou“.
În sfârsit, savantul atragea atentia asupra „idealului de libertate“, care devine tot mai puternic spre finele veacului al XVIII-lea, prin filosofie, beletristica si arte.
Istoricul deschidea astfel calea spre substanta celui de al III-lea volum, „Revolutii politice si întregiri nationale“, cautând radacinile ideologiei revolutiilor de la 1789, 1830, 1848 mult mai înainte decât au facut-o altii si privind foarte critic filosofia lui Montesquieu, Voltaire, Rousseau.
Abordând marile chestiuni ale Revolutiei de la 1789, autorul priveste critic ideologia care a dus la moarte numerosi oameni nevinovati, si vestejeste internationalismul demagogic, care a capotat în fata sentimentelor patriotice trezite în toti sustinatorii ei de invazia trupelor straine în Franta.
N. Iorga credea chiar ca viata cazona a revolutionarilor, în lipsuri si suferinte, a desteptat în ei sentimente cu mult mai înaltatoare decât cele propovaduite, ce au constituit atât elementele noi, umaniste, de apropiere între oameni, dar si de încredere în puterea lor.
„Regimul militar al armatelor revolutionare“ a pregatit, de fapt, ostasii invincibili ai omului de geniu, Napoleon, cu care acesta a cucerit Europa.
Staruind îndelung asupra faptelor de arme ale lui Napoleon I Bonaparte si asupra constituirii noului sau imperiu pe elemente romane (franco-italiene), ca o reînviere a stravechii structuri a Imperiului Roman, N. Iorga prezinta, cu ochii spre trecut, adevaratele motive ale atitudinii asa de hotarâte ale vechilor imperii împotriva Imperiului napoleonian. Era reactia Europei vechi împotriva celei noi.
Pacea de la Viena a linistit – dupa autor – doar pentru scurta vreme continentul, ce avea sa fie bântuit de noi revolutii, care reafirmau pretutindeni unitatea europeana a aspiratiei spre libertate democratica, dar mai ales catre independenta nationala.
Concomitent cu judecarea ideilor secolului al XIX-lea, de la 1789 pâna dupa încheierea Primului Razboi Mondial, savantul credea ca singurul liant cu adevarat puternic, care a determinat propasirea continentala a fost „solidaritatea economica“. Odata rupta, ea a declansat marele razboi între blocurile coagulate în functie de interese.
Pledând pentru refacerea legaturilor economice, istoricul dezvaluia atât primejdiile pentru viitor, cât si posibilele solutii.
Dar apropiindu-se prea mult de epoca în care traia, savantul iesea din ramele istoriei clasate si intra în zonele sociologiei si politologiei.
E, de altfel, pericolul oricarui istoric care paseste nepermis în prezent.
*
Privita în ansamblu, lucrarea aduce foarte multe puncte de vedere noi, mai ales în spatiul medieval, stapânit de savant autoritar.
Faptul se stravede, între altele, si stilistic, în îngramadirea unui numar impresionant de personalitati si în curgerea nu o data eliptica a frazelor, din dorinta de a-i mentiona pe toti (sau pe cât mai multi) din cei implicati în diversele evenimente.
Uimeste, de asemenea, pentru perioada respectiva, numarul imens de documente chemate în sprijin, cele mai multe vazute direct, la surse – tinzând spre epuizarea lor.
Cu totul alt stil ne întâmpina în volumul al doilea si în parte în cel de al treilea. Textul e mai aerisit, expunerea mai clara si întrucâtva mai profunda.
De la acribia stiintific învederata – poate si în ton cu studiile dedicate epocii de catre savantii superspecializati –, N. Iorga trece la stilul cvasieseistic, frumos rotunjit pe probleme si capitole –, care au pâna la un punct o anume individualitate – fara a renunta în niciun fel la osatura argumentativa necesara.
Dincolo de aceste observatii, care nu privesc substanta însasi a cartii, lucrarea se citeste de oricine, chiar de un necunoscator al istoriei, cu interes si placere, ca o poveste si totodata ca o sinteza a ceea ce a fost si nu se mai poate schimba.

Destinul frant al unui folclorist

Destinul frant al unui folclorist
de I. Oprisan

Lazar Saineanu reprezinta un caz cu totul aparte în cadrul culturii române de la sfârsitul secolului al XIX-lea.
Daruit cu o putere intelectuala si cu o forta de munca iesite din comun – care au impresionat –, el a avut sansa de a fi apreciat si de a intra, pe merit, în gratia unor mari personalitati, din sfere nu o data opuse, precum: B. P. Hasdeu, Al. I. Odobescu, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, Mozes Gaster, G. I. Ionnescu-Gion si multi alti profesori ai vremii.
În orice caz, a ramas memorabila prietenia si chiar simpatia parinteasca cu care l-a înconjurat si sprijinit B. P. Hasdeu, pâna la a-l considera între cei mai apropiati „ucenici“ ai sai. „Ca istoric, ca filolog, ca lingvist“ – rostea el, în 1887, când îi încununa lui Lazar Saineanu lucrarea de diploma „Încercare asupra semasiologiei limbei române“ cu Premiul „Hillel“ de 5.000 lei – „las si eu trei „ucenici“, de care am tot dreptul de a fi mândru: unul, d(omnul) Tocilescu, este astazi coleg al meu, si as dori ca si ceilalti doi, d(omnul) Bianu si d(umnea)ta, sa-mi fiti, de asemenea, colegi cu o zi mai curând“.
Savantul facea chiar gestul, condamnat în epoca, de a-l desemna pe tânarul studios, întors de la Paris, drept suplinitor (fara numirea ministeriala) al catedrei sale de la Facultatea de Litere din Bucuresti (când, dupa moartea fiicei sale, a cerut sa se retraga un timp în singuratatea gândurilor sale).
Nu-i de mirare ca, în asemenea conditii de sprijin profund din partea unor vârfuri ale spiritualitatii nationale, Lazar Saineanu îsi desfacea petalele cu tot ce avea mai bun, îmbratisând, în stil hasdeean, realitatea abordata – cultura româna – dintr-o multitudine de perspective: istorica, filologico-lingvistica, folcloristica, sociologica, cu continua raportare comparatista la fenomenele similare straine, din imediata apropiere sau mai departate.
E demn de retinut, de asemenea, ca tânarul savant avea în vedere, în cercetarile sale, românitatea în totalitatea ei si nicidecum limitata la spatiul cuprins în granitele temporale ale tarii.
Atras de la început de studiul limbii, sub înrâurirea lui Cihac, dupa cum observa la un moment dat critic B. P. Hasdeu, Lazar Saineanu debuta cu lucrarea „Elemente turcesti în limba româna“ (1885), pe care, ca urmare a apropierii de Magul de la Câmpina în anii studentiei, i-o dedica acestuia.
El ramâne adesea în zona preponderent filologica –, ce-l va duce la finalizarea unor importante dictionare, precum: „Dictionar german-român“, „Dictionar român-german“ si, mai ales, „Dictionarul enciclopedic al limbii române“ –, dar e câstigat tot mai mult de cercetarea folclorului, în genere, si a celui românesc în special.
De altfel, atât cartile de filologie „Elemente turcesti în limba româna“ (1885), „Încercare asupra semasiologiei limbei române“ (1887), „Istoria filologiei române“ (1895) si „Influenta orientala asupra limbei si culturii române“ (3 vol., 1900), dar si dictionarele, sunt fie pline de referinte la creatia populara româna, fie cuprind ample capitole dedicate folclorului, etnografiei, literaturii populare scrise si orale.
E de ajuns sa amintim capitolul II, „Crestinismul si limba“ din „Semasiologia limbei române“ (în care autorul analizeaza pe larg reminiscentele religiei pagâne), amplele sectiuni „Literatura“ (cu subcapitolele: „Folklorul“, „Psihologia populara. Literatura populara scrisa“) si „Cultura propriu-zisa“ (cu subcapitolul „Etnografia“) din „Istoria filologiei române“ (1895), ce cuprind mai bine de o treime din carte, în sfârsit, largul capitol VII, „Elementul folkloric“ din studiul „Influenta orientala asupra limbei si culturei române“ (vol.I, 1900, pp. XCII-CXXXII).
Îndeosebi paginile dedicate folclorului si etnografiei în „Istoria filologiei române“ reprezinta cele mai avizate sinteze – atât din punct de vedere valoric, cât si al cuprinderii – ale domeniului din ultima parte a secolului al XIX-lea, cu numeroase referinte la spatiul larg european, în care diversele abordari stiintifice punctuale sunt încadrabile. Încât, cel putin biobibliografiile erau si mai sunt înca utile atât specialistilor români, cât si straini, catre care Lazar Saineanu îsi îndrepta de la început privirile în toate studiile si volumele sale.
Dincolo, însa, de abordarile tangentiale sau de obiectivele lingvistico-filologice sau lexicologice, autorul îmbratisa cu entuziasm aspectele folclorico-mitologice românesti, debutând în sferele etnologiei cu o interesanta lucrare: „Ielele, Dânsele, Vântoasele, Soimanele, Frumoasele, Maiastrele, Zânele . Studiu de mitologie comparativa“, prin care G. I. Ionnescu-Gion considera ca „literatura populara româna intra într-o noua faza a vietii sale“.
Chiar daca cercetarea nu reprezenta un punct de granita în istoria folcloristicii române, întrucât directia respectiva fusese deschisa (inclusiv metodologic) de maestrul autorului, B.P. Hasdeu, ea denota câteva calitati care, accentuate cu timpul, au impus o personalitate distincta în domeniu.
E vizibila, mai întâi, investigarea multidisciplinara a temei alese, cu fortarea textelor folclorice la destainuiri care, trec sigur neobservate de cineva nefamiliarizat cu aspectele filologico-lingvistice implicate.
Ni se pare, de pilda, remarcabila, relevarea si explicarea „sinonimiei“ si „polionimiei“ divinitatilor studiate – de fapt a ocolirii pronuntarii numelui lor real, necunoscut, tratat drept tabu – si cautarea etimologiei diverselor apelative cu care sunt în genere numite.
În al doilea rând, e evidenta, familiaritatea profunda a cercetatorului atât cu folclorul românesc, de la care pleaca (în multiplele lui forme de manifestare), cât si cu celalalt termen de comparatie: mitologia antica greco-romana, despre care avea sa ne lase o valoroasa sinteza (nu numai pentru uz didactic, cum a fost considerata): „Mitologia clasica. Credintele religioase si legendele eroice ale grecilor si romanilor“ (1898).
În al treilea rând, el încerca o prima cercetare a credintelor românesti si a viziunii noastre asupra acestor divinitati aeriene, în comparatie cu traditiile balcanice si nu numai. Din pacate, nu la fel de documentat în cazul materialului strain.
În sfârsit, Lazar Saineanu aborda realist, obiectiv, fara efuziuni lirice si speculatii subiectiv-fanteziste subiectul si în genere întreaga problematica adiacenta, cautând explicatii firesti, naturale, în tentativa de aflare a unor legaturi poate prea strânse între cauza si efect. Nelasând, cu alte cuvinte, loc zborului liber al imaginatiei, care, de la un anume punct înainte, nu se mai sprijina decât indirect pe realitate, sau daca vreti se reazema doar pe fantezie.
Aceste calitati, caracteristice tuturor cercetarilor folclorice ulterioare, sunt minate însa (ca si acelea) de o hiba de care folcloristica noastra nu s-a debarasat decât cu greu si târziu, anume de amestecarea materialului autentic cu cel „recreat“ de scriitori.
A se vedea invocarea de catre autor în sprijinirea argumentatiei sale a unor texte poetice din Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Al. Odobescu, Anton Pann, Aron Densusianu etc.
Dupa o serie de articole („Jidovii sau tatarii sau uriasii“, 1887; „Capcâni, capcauni, catcauni“, 1887; „Filosof-firoscos“, 1887; „Legenda Mesterului Manole la grecii moderni“, 1888), reunite ulterior în volumul „Studii folclorice“, Lazar Saineanu hotara sa-si dea doctoratul la Leipzig cu o teza, nu de filologie, ci de folclor, publicata, mai întâi, în limba franceza, pe care o prezenta ca atare Universitatii din Lipsca (1889): „Les jours d’emprunt ou les jours de la vielle“ („Zilele babei si Legenda Dochiei“, cum a fost tradusa chiar de autor si inclusa în volumul din 1896).
De data aceasta, doctorandul îsi extindea cercetarile comparatiste de la sferele balcanice (sârbi, bulgari, albanezi, sloveni, greci, turci), – cele mai apropiate de fenomenul românesc –, la folclorul popoarelor romanice (provensal, elvetian, francez, italian, spaniol, portughez, dar si scotian, în functie de materialul aflat în diversele studii anterioare.
Desi bine apreciata atunci si ulterior, lucrarea nu face decât sa semnaleze prezenta unor explicatii de natura legendar-mitologica, a unor fapte meteorologice nefiresti la diverse popoare, neutilizând comparatismul în sensul propriu-zis al cuvântului – spre a explica semnificatiile si eventuala circulatie a motivului de la un popor la altul.
Constatând „asemanarea cea mare a numeroaselor versiuni la popoarele cele mai diferite“, autorul nu tragea nicio concluzie în sensul asteptat, ci se multumea sa afirme ca faptul respectiv „ne scuteste de a cauta, în aceasta traditiune aproape identica în infinita ei varietate, mai mult decât e în stare sa contie“, pledând, în fond, pentru plasmuirea ei independenta si poate concomitenta. „Aceasta quasiidentitate a conceptiunii populare e dovada cea mai buna ca punctul ei de plecare a trebuit sa fie cât se poate de simplu si natural spre a se fi putut impune oamenilor din zonele cele mai diferite“.
Se nega aici circulatia cunoscuta a persoanelor (soldati, comercianti, ciobani, calugari etc.) cel putin în spatiul romanic, ce ar putea dezlega prea marea asemanare a credintelor similare despre „zilele împrumutate“.
De la un caz concret, Lazar Saineanu generaliza, afirmând, în finalul lucrarii, imposibilitatea emiterii unor ipoteze certe în legatura cu toate manifestarile folclorice. „Orice generalizare pe terenul folclorului“ – scria el – „pare pripita si, în majoritatea cazurilor, combinatiunile cele mai ingenioase sunt dezmintite de faptele ulterioare. În starea actuala a studiilor, orice tentativa de interpretare mitica nu poate destepta decât o legitima neîncredere“.
Regasim aici o trasatura mai generala a studiilor de folclor ale lui Lazar Saineanu, observata accentuat de Ovidiu Bârlea („Prefata“ la Lazar Saineanu, „Basmele române în comparatiune cu legendele antice clasice si în legatura cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice“, Editura Minerva, Bucuresti, 1978“), si anume precautia autorului de a se pronunta decis asupra temelor abordate.
E, desigur, si o lipsa de curaj a afirmarii punctului de vedere personal, dar si o luciditate a observarii precaritatii materialelor adunate si mai presus de orice a nesistematizarii lor.
Nu întâmplator, teza de doctorat se încheia cu negarea de catre autor a oricarui orgoliu de contributie la elucidarea chestiunii, relevând cu modestie doar meritul de a fi pus alaturi faptele prezentate: „Lipsa ce se simte deocamdata, este o coordinare metodica a materialelor si cu aceasta cercetare am voit a aduce o mica contributiune la viitoarea stiinta a folclorului“.
O tema scoasa la concurs exact în aceeasi perioada de Academia Româna pentru Premiul „Eliade Radulescu“ îi dadea posibilitatea lui Lazar Saineanu sa „coordineze metodic“ întreg domeniul naratiunilor populare, fantastice în principiu, dar privite de el mai larg, în cadrul celei mai valoroase lucrari elaborata de el si una dintre cele mai importante pe plan mondial: „Basmele române în comparatiune cu legendele antice clasice si în legatura cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice“, ce a fost încununata cu marele premiu de 5000 lei aur.
Nu ne raportam la niciun document, dar suntem si noi de parere, cum s-a mai afirmat, ca tema a fost special propusa de B. P. Hasdeu cu gândul la Lazar Saineanu, poate chiar dupa o discutie avuta cu el, în momentul în care savantul se interesa, nu numai pentru „Magnum Etymologicum Romaniae“, de basm ca specie si de basmele române, în genere, ca sursa pentru reconstituirea mitologiei noastre stravechi.
Pe lânga amplul studiu, cu valoare de sine statatoare, în orice caz cel mai important pâna târziu, Lazar Saineanu dadea o prima sistematizare a întregului repertoriu al basmelor românesti, care, în lipsa unei tipologii nationale, mai e util si astazi, iar la sfârsit, adauga lucrarii un vast indice tematic de motive folclorice (alcatuit în colaborare cu I.A. Candrea), „care, îmbratisând antichitatea, orientul si occidentul Europei – dupa propria marturisire a autorului – prezinta oarecum in nuce manifestatiunile variate ale imaginatiunii poporale în conturele sale generale. În special cât priveste mitologia daco-romana, Indicele nostru formeaza un adevarat repertoriu de materiale folclorice“.
Considerat, în special prin partea a II-a, de catre Lazar Saineanu „un adevarat corpus al literaturii orale române“ (fapt confirmat si de Mozes Gaster într-o scrisoare), lucrarea selecteaza – prin rezumate detaliate sau succinte, în functie de încadrarea tipologica a basmului în categoria „basmelor tip“ sau a „variantelor“ – nu numai naratiunile „din colectiunile existente, dar si din revistele literare si ziarele cele mai cunoscute“ (în total aproximativ 500 basme).
Într-un text critic, Ovidiu Bârlea abia descopera câteva lipsuri – în special din publicatiile transilvanene – si considera, poate cu îndreptatire, ca Saineanu nu ar fi realizat „un corpus“, din moment ce nu reproduce textele integral, ci doar „o tipologie bibliografica“.
Indiferent, însa, cum o numim, ea este – dupa Ovidiu Bârlea –“întâia lucrare în domeniul povestilor, care însumeaza repertoriul national cunoscut ( si accesibil) (la data elaborarii cartii, n.m., I.O.) într-o forma condensata, cu tipurile si variantele lor, orânduite într-un sistem care sa faca vizibila înlantuirea tematica a acestora. Abia dupa mai bine de un deceniu… se va trece la elaborarea unei tipologii a povestilor populare de pretutindeni“ (1907).
Importanta lucrarii e sporita de referintele obligatorii la materialul antic si la cel al popoarelor romanice, prelungite, dupa posibilitati, în functie de accesul la informatii, la tot spatiul euroasiatic.
Ovidiu Bârlea e printre cei care acuza în gradul cel mai înalt ca „lucrarea lui Saineanu a fost omisa de catre A. Aarne si colaboratorii sai în elaborarea catalogului tipologic“, atât la editia întâi, cât si la a doua, între altele, pe motivul necunoasterii limbii române.
Trebuie sa se stie, însa, ca autorul a fost cel dintâi care s-a preocupat de talmacirea în franceza – prima între limbile de circulatie internationala la vremea respectiva – a lucrarii, în anii 1902-1903, dupa cum îi marturisea într-o serie de epistole fratelui sau, Constantin, si dupa cum marturisea public într-o nota la articolul „L’état actuel des études de folk-lore“ (1902): „une refonte française de cet ouvrage est en préparation“. Autorul a publicat chiar un capitol din studiul propriu-zis („Les géans et les nains d’après les traditions roumaines et balkaniques“, în „Revue des traditions populaires“, tome XVI. 16-e année, Paris, 1901, p. 293-310), dar lucrarea în întregul ei nu a fost finisata si nu a vazut lumina tiparului, spre a fi propulsata în lumea stiintifica internationala.
Nu e locul unei analize amanuntite a volumului atât de important pentru folcloristica româna. E de ajuns sa precizam ca parcurgerea lui e fructuoasa pentru oricine abordeaza domeniul naratiunilor populare si nu numai.
La doar un an dupa publicarea de catre Academia Româna a „Basmelor române…“, Lazar Saineanu îsi aduna în volum toate cercetarile anterioare asupra creatiei anonime, sub titlul „Studii folclorice. Cercetari în domeniul literaturii populare“.
Era punctul de maxima afirmare a autorului ca folclorist.
Un vast proiect, anuntat din 1892, în cadrul „Istoriei filologiei române“, respectiv „Românismul din punct de vedere etnografic, lingvistic si psicologic“: vol. I „Etnografia antica si moderna a Daciei“ (în preparatiune); vol. II „Limba româna si dialectele ei în raport cu limbile surori“; vol. III „Literatura populara în legatura cu a popoarelor învecinate“, a ramas la stadiu de simple notatii si extrase pe aceasta tema (pastrate la Biblioteca Academiei Române).
În afara articolului „Jocul papusilor si raporturile sale cu farsa Karagöz“, aparut în volumul „Lui Titu Maiorescu. Omagiu“ (1900), Lazar Saineanu nu mai publica nimic despre folclorul românesc, cu exceptia capitolului VII, „Elementul folcloric“, din „Introducerea“ la „Influenta orientala asupra limbei si culturei române“ (1900), (vol. I, pp. XCII-CXXXII).
O ultima revenire la domeniul folclorului românesc si universal, avea sa se produca imediat dupa 1900 – 1901-1904 –, când Lazar Saineanu traducea intens articole sau parti din lucrarile sale mai ample deja aparute, sau scria studii noi direct în franceza, pe care revistele de prestigiu international, în speta din Franta, i le publicau spre a-l sprijini pe autor în demersul de a-si capata cetatenia în noua patrie.
Acum încerca, între altele, sa puna în circulatie, în franceza, marea sa opera, „Basmele române…“.
Faptul ca el încredinta spre publicare cu osebire studii folclorice, e o dovada clara ca pe acestea si nu pe cele filologice le considera mai valoroase si cu un impact mai mare asupra publicului si a specialistilor.
În mod neasteptat, însa, – dupa o criza de nehotarâre asupra drumurilor pe care era mai bine sa le abordeze în Franta (comunicate cu lux de amanunte fratelui sau, Constantin) – Lazar Saineanu se lepada neasteptat si definitiv de folclor, considerând ca acesta „nu va constitui niciodata o stiinta pozitiva“.
Din pacate, el ramânea la aceeasi parere si dincolo de momentul enervarii cauzate de respingerea acordarii cetateniei române, fapt ce-l îndeparta definitiv de „stiinta“ folcloristicii, rupând orice posibilitate – chiar involuntara – de a se referi la creatiile noastre populare.
Ceea ce nu se stie însa – sau se stie prea putin –, e ca din cauza necapatarii cetateniei române, desigur, nedreapta, el se lasa, concomitent, si de studiul limbii române, rupându-se ireverentios si nejustificat de B.P. Hasdeu si practic de tot trecutul sau, gratie caruia ajunsese, totusi, în elita spirituala a lumii stiintifice.
„Daca lucrarea în perspectiva («Etude d’Etymologie romane non roumaine») îmi reuseste“ – scria Lazar Saineanu la 1 mai 1903, fratelui sau Constantin – „asa cum o concep, ea va deschide un nou orizont activitatii mele filologice si ma va departa pentru totdeauna de studiul steril al limbii române. Totusi zamislirea este destul de grea. A trebuit pentru aceasta sa-mi refac educatia filologica si sa ma debarasez de o multime de tâmpenii contractate, din nefericire, la contactul, nefast pentru mine, cu un Hasdeu si cu alti ilustri ai tarii“.
Sunt cuvinte grele, rostite – fie si confidential – despre acela care îl sprijinise ca pe propriul sau fiu, mai ales dupa moartea Iuliei Hasdeu, ca si despre ceilalti mari oameni ai tarii – inclusiv regele – care l-au considerat prieten sau apropiat. Ne gândim la I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, pe care a fost tentat, la o prima reactie, în 1914, sa-l evite, dar cu care discuta apoi, creionându-l într-un paralelism cu B.P. Hasdeu mai mult decât aspru.
Desigur, dupa reorientarea cercetarilor sale catre domeniile etimologiei latine si franceze, a argoului francez din Evul Mediu pâna la Primul Razboi Mondial sau a problemelor limbii Renasterii si a lui Rabelais, Lazar Saineanu a realizat câteva lucrari fundamentale, apreciate si premiate de institutiile nationale franceze.
Dar folcloristica universala a pierdut, prin actul de drastica negare a întregului domeniu de catre Lazar Saineanu, una dintre personalitatile care ar fi apropiat-o mai repede de standardele stiintifice la care specialistii si chiar negatorul însusi visau.
Folclorul patrunde, totusi, în opera lui Saineanu prin valentele metaforice ale limbajului (citat pentru relevarea diversitatii aspectelor abordate), prin superstitiile, care prind în hora comparatista întreg spatiul romanic, iar limba româna vine nechemata special, ci din obligativitatea ilustrarii reflexelor si a evolutiei latinei în toata romanitatea.
O decizie nechibzuita a celor pusi sa reprezinte tara, ne-a lipsit de evolutia spectaculos-stiintifica dedicata trecutului românesc a unui mare savant, care si-a frânt destinul spre a se adapta la noile conditii de viata.
România a pierdut, iar Franta a câstigat.

Troita jumatate crestina, jumatate paragina la Chiojdeni

Publicat de Silvia Vrinceanu Nichita 2007-08-27

In comuna din muntii Vrancei se mai pastreaza inca o troita veche, cu influente precrestine u istoricul Ionel Oprisan spune ca monumentul sacru este descendent din vechii “stilpi ai cerului”

Putini stiu ca in Vrancea se mai pastreaza inca un monument sacru, cu influente precrestine, despre care istoricii spun ca este descendent din vechile “coloane ale cerului”, perpetuate de pe vremea dacilor, cu bogate semnificatii mitologice. Troita se afla la o raspintie in comuna Chiojdeni, linga o fintina, si nimeni nu ii stia trecutul pina cind, in anul 2003, prof. dr. Ionel Oprisan, cercetator stiintific Institutul de Istorie si Teorie Literara “G. Calinescu” al Academiei Romane, a scris o carte bilingva dedicata vechilor troite romanesti, monumentul din muntii Vrancei aparind chiar pe prima pagina a interesantei lucrari. Sculptata dintr-o singura bucata de lemn de stejar, troita din Chiojdeni este mai veche de 100 de ani si a fost ridicata, cel mai probabil, in locul unei alteia mult mai vechi. Cercetatorul spune ca monumentul provine dintr-un vechi “stilp al cerului” sau Axis mundi, transmis din perioada precrestina, dar care in timp a fost “slefuit de crestinism”. Dupa cum spune savantul Mircea Eliade, cel mai cunoscut istoric al religiilor, in lucrarea sa “Sacrul si Profanul”, stilpul cerului are rol ritual si inchipuie axul cosmic, pentru ca, odata inaltat, teritoriul din jurul lui devine locuibil. Potrivit vechilor credinte, stilpul inlesnea comunicarea cu divinitatea. O posibila explicatie a existentei troitei pina in ziua de azi tine tot de credintele arhaice, potrivit carora daca stilpul se fringe comunitatea ar putea fi lovita de o mare nenorocire care putea echivala chiar cu “sfirsitul lumii”.

“E un miracol ca s-a pastrat”

Stilpul ritual de la Chiojdeni are sculptate mai multe figuri geometrice, dominant fiind un triunghi care ar putea simboliza “ochiul lui Dumnezeu”. Deasupra triunghiului cu virful in jos sint daltuite doua cruci, care pot fi interpretate, simbolistic vorbind, ca fiind triumful binelui asupra raului. In ciuda faptului ca a fost vizibil atinsa de intemperiile naturii, cineva i-a pus o proptea de fier si un acoperis, astfel incit batrina troita mai poate fi vazuta si astazi. “N-a stat in calea oamenilor, daca era mai la vale cu citeva zeci de metri, cu siguranta acum nu mai exista. E un miracol ca s-a pastrat acolo atita timp. Am gasit in zona subcarpatica niste troite cu totul deosebite, de o simbolistica deosebit de complexa. Ele sint prelungiri in contemporaneitate a vechilor stilpi ai cerului, monumente cu profunde implicatii motologice, rituale, initiatice … Stilpul a fost ridicat cu darul de a sanctifica locul. Insusi faptul ca este amplasat intr-o rascruce este interesant, pentru ca raspintia e un punct de intilnire intre toate fortele universului. Interesant este si faptul ca troita din Chiojdeni nu a putut fi total crestinizata”, ne-a spus cercetatorul Ionel Oprisan.

Din adincurile istoriei

In comuna Chiojdeni nimeni nu mai stie rostul stilpului care se inalta spre cer, iar crestinii se roaga aici ca la o troita obisnuita, cu toate ca-i lipseste forma clasica de cruce. Primarul Serban Pirlogea spune ca a aflat de la batrini ca troita troneaza acolo din timpuri stravechi si a ramas uimit sa gaseasca monumentul pe prima pagina a lucrarii cercetatorului Ionel Oprisan. Doua troite similare se afla si in comuna Dumitresti, insa nu la fel de vechi. Aceeasi tipologie de troite, care prezinta simboluri ezoterice, se intilneste si in unele localitati din muntii Buzaului, insa foarte putine la numar. Una dintre aceastea prezinta intr-un mod stilizat trupuri inlantuite de barbat si femeie care tind sa ajunga la cer. Cercetatorul Ionel Oprisan crede ca prin intermediul acestor coloane stilizate se poate “pipai” existenta unor monumente similare pina in adincurile istoriei. (Silvia VRINCEANU)

Articol preluat din Ziarul de Vrancea 2007-08-27

Cele mai recente consideratii asupra colectiei “Basme fantastice romanesti”, de I.Oprisan: Viorica Niscov, “Esti cat povestesti”

Încă din 1966, O. Bîrlea (I, p.72) atrăgea atenţia că specia devine din ce în ce mai anacronică, iar povestitorii din ce în ce mai rari. Cu toate astea, s-a văzut, culegeri înfăptuite în ultimele decenii ale secolului trecut au dat la iveală importante feluri de basme aflate încă în circulaţia folclorică. S-ar fi zis însă că erau ultimele pulsaţii, chiar dacă încă robuste, ale unui organ care, în ansamblu, dădea semne evidente de oboseală şi derută. Şi totuşi. O surpriză de proporţii, asupra căreia ne vom opri mai pe larg: apariţia (2002-2009) a unsprezece volume de Basme fantastice româneşti, culese de I.Oprişan pe bandă magnetică între 1984 şi 2008, transcrise cu scrupul filologic şi însoţite de prefeţe lămuritoare şi de indici.
Avem în faţă foarte probabil cea mai bogată colecţie de naraţiuni populare din câte există la noi, publicată de un singur culegător şi reprezentând un moment de răscruce în istoria povestitorului: cinci sute optzeci şi două de naraţiuni ( din toate speciile populare în proză, dar cu accentul pus pe categoria basm cu subspeciile sale) adunate de la o sută şaizeci de povestitori din aproape toată ţara (cu excepţia Banatului), inclusiv de la români originari din Bulgaria, Basarabia, Albania, Grecia (respectiv aromâni şi meglenoromâni).
De o mare varietate de subiecte, desfăşurate cu o amplitudine mai degrabă medie, dar în cadenţe iuţi şi abrupte, cu un fantastic stufos, încadrate de formule bogate, pe tiparele cunoscute, naraţiunile din această colecţie, mai cu seamă cele fantastice, cultivând neobişnuitul uluitor, detaliul înflorit, numele cu rezonanţe stranii, însă la o primă lectură impresia unei fantezii exuberante, pornite să transgreseze la tot pasul limitele impuse speciei de stereotipie. Şi s-ar zice că nu e vorba atât de poveşti inedite sau cu elemente nemaiauzite – în definitiv, variantele la un tip dat ale unor povestitori înzestraţi au mai întotdeauna o anume doză de inedit -, ci de faptul că, pe de-o parte, unităţile logico-semantice din care e alcătuit basmul nu mai sunt articulate ierarhic, ci cumva aglutinate pe modelul creşterii alveolare a fagului. De unde, o anumită centrifugare a materiei epice şi impresia, cel puţin pentru un număr reprezentativ de naraţiuni, că firul lor epic poate fi tăiat sau poate fi lungit oricât (v.de pildă, „Ipidean Împărat” – II). Pe de altă parte, cauzalitatea strânsă pe o schemă dată a basmului tradiţional ajunge în cazul unor texte să fie parţial blocată. Bunăoară, prejudiciul care-l afectează pe binefăcătorul eroului este, în „Inimă putredă” (III), înlăturat de acesta din urmă, dar înlăturarea nu-i mai atrage cuvenita răsplată (mâna fetei), ci un act arbitrar, cvasi punitiv (alungarea din casă). Tendinţa de slăbire a articulaţiilor funcţionale ) constatată în grade variate la mai toate culegerile începând din deceniul al şaptelea), de împănare a poveştii cu motive „oarbe”, înlesneşte lansarea unor jerbe de imagini şi scene în derulare imprevizibilă şi rapidă. Aşa încât, dacă în unele basme structura tipologică răzbate, totuşi, prin suprafaţa afectată de inovaţi, în altele, iar acestea par să fie majoritare, complicaţiile nuvelistice, schimbările rapide ale locului acţiunii, uneltirile perfide, deznodămintele succesive amânate configurează trame epice în care stereotipia nu mai e decât o reminiscenţă. Sunt însă şi naraţiuni a căror structură eterogenă vădeşte o capacitate remarcabilă de sudare coerentă a părţilor. Astfel, basmul „cu Vişină” (II) este constituit din tipul „mamei/sorei trădătoare” (ATU 315 The Faithless Sister) şi o poveste în care eroul rupe în bucăţi Nevoia, babă rea, care îi sileşte pe oameni s-a legene şi care-şi bate fata până ce o miceşte într-atât, încât să încapă într-o cutie. Basmul despre „câmpul de aramă arat cu boii năzdrăvani” (ATU 532* The Magic Ox) are drept primă parte o naraţiune nuvelistică, iar drept final uciderea nevestei trădătoare şi obţinerea alteia dintr-un peştişor (I „Galben-Bou”).
Efectul de surpriză produs de contaminarea tipurilor de naraţiuni, indiferent dacă atestate sau nu, este întărit de o inventivitate frenetică la nivelul individualizării personajelor, obiectelor şi acţiunilor fabuloase: la Munţii Vineţi, împărăţia Frumoasei Lumi – un fel de amazoană nevăzută care taie tot ce-i iese în cale, dă din mâini şi din picioare când doarme şi stă liniştită când e trează – e populată doar de trei grădinari, un cocoş, un iepure şi un cal (II „frumoasa lumii, Viteza lumii”): bărbatul năzdrăvan, trădat de nevastă, se face un armăsar de flori care se hrăneşte cu mâncare gătită (II „Stan, feciorul lui Gorgan”); Spic-de-Grâu, băiatul zămislit prin înghiţirea unor boabe de grâu are oase de grâu care strălucesc prin piele (III „Spic-de-Grâu”); morţii sunt flori, cel care-i învie plăteşte cu viaţa; sub o movilă e un copac, sub copac intrarea într-un oraş subpământean condus de un împărat al cărui tată e antropofagul de trei sute de ani, care apare doar seara, la „oţel”, ziua hălăduind ca balaur la cişmeaua Nouă Izvoare (I „Voinicel de flori în revărsat de zori”). Ca şi în cazul antologiilor Vrabiei, Păun-Anghelescu, Bilţiu ori a colecţiilor lui M. Robea, se vede şi aici că, atunci când nu e vorba de forme de-a dreptul corupte (cazul basmului „Pipăruş, Urechi de capră”, în care protagonistul se face frate de cruce cu fetele de împărat spre a le împiedica să şi-l dispute ca posibil bărbat – VII), inovaţia lucrează energic la nivelul motivelor, cu păstrarea funcţiilor lor. Bunăoară, prin faptele imposibile cerute pretendentului la mâna fetei de împărat, cu rostul de-a-i proba acestuia puterea, figurează aducerea unei căruţe muzicale ale cărei roţi au nouăzeci şi nouă de spiţe şi fiecare spiţă nouăzeci şi nouă de viersuri (I „Mustaţă de aur, Barbă de mătase”), iar printre „sarcinile de pierzanie”, destinate uciderii protagonistului, aducerea „pomului raiului, puiu cântător şi bobul mărgăritar”, denumirea excentrică pentru un copac care hrăneşte pe lumea cealaltă păsările cu cioc de fier şi care ţipă când e smuls (I „Pomu raiului, puiu cântător, bobu de mărgăritar”); ca agent al zămislirii nu e întotdeauna un bob de piper, o frunză sau o floare. El poate fi, sinecdocţial şi magic, şi o „înjurătură”, de fapt o adresare licenţioasă (II „Povestea cu 99 de zmei”).
În numeroase cazuri asistăm la relaxarea sau chiar anularea caracterologiei fixe a personajelor de basm, efect parţial al calificărilor afective: voinicii leşină când văd fete frumoase, tovarăşul năzdrăvan plânge, implorându-şi fratele de cruce să nu îmbrace hainele otrăvite; un zmeu numit Mustaţă-de-aur, barbă-de-mătase îşi ameninţă tatăl cu sinuciderea dacă nu-l dă afară, viu şi nevătămat, pe binefăcătorul său înghiţit; feciorul de împărat se ruşinează să se lase scăldat de mama perfidă: „Măi, mămică, mi-e ruşâne să-mi faci tălică baie”. Precum şi la decontextarea unor detalii motivice şi plasarea lor în locuri cu care întreţin raporturi de incongruenţă (aceste „mărci” ale povestitorului contemporan se pot observa şi la ultimele colecţii discutate mai sus, cu deosebire că în cazul de faţă ele sunt mai pregnante). Astfel, nu voinicul, ci zâna se duce să ia apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii cap în cap (II, 49); nu împăratul, ci tatăl zmeilor îl trimite pe protagonist, la instigarea sfetnicilor invidioşi, s-o aducă pe Zâna Zânelor; după cum Muma Pădurii nu mai este, precum îndeobşte, iremediabil malefică, ci este cea care o ajută să nască pe împărăteasa ajunsă cu pântecele până-n tavan, promiţându-i pruncului îndărătnic, ce nu vrea să vină pe lume, pe Fata născută din piatră (II, 75); iar ursitoarele nu mai vin să ursească doar la prunci nou-născuţi, ci şi la tineri căsătoriţi (II, 80); tot aşa, mama zmeilor, care nu poate muri decât de propriul ei paloş, se preface într-o fată de 15 ani cu care trăieşte voinicul şi pe care izbuteşte s-o ucidă punând-o să se urce într-un păr, de unde cade în vârful paloşului(I, 251).
Corelativ cu mutaţiile survenite în fixitatea categorială a personajelor sunt şi schimbările care apar în direcţia intensificării expresivităţii. Un exemplu recurent îl constituie scenele „tari”, mai cu seamă în episoadele de pedepsirea răufăcătorilor, dar nu numai. Drept inovaţie în raport de pedepsele tradiţionale (legarea de cozile armăsarilor, tăierea, arderea şi spulberarea cenuşii, ordalia) pare să fie aici autofagia punitivă: corpurile sunt ciopârţite cu încetul, sărate şi bucăţile date spre consumare chiar torturaţilor (II „Stan, fecioru lu’Gorgan”). Sau: Bivolon e un monstru care sfarămă în dinţi ţeste de oameni, iar fata de împărat e silită să-i scarmene între măsele ca să-i scoată resturile osoase(I „Bivolon”). O inventivitate imagistică notabilă face dintr-un episod banal şi rezolvat de obicei expeditiv o scenă de film horror: tovarăşul credincios căsăpeşte un balaur cu nouăzeci şi nouă de capete şi stivuieşte bucăţile tăiate, iar sângele urcă în casă până la genunchi, în aşa fel încât fata, sculându-se dimineaţa din pat, nimereşte în balta de sânge, şi „când a zbierat o dată s-a aprins casa” (II „Fata născută din piatră”).
Lexical abundă combinaţiile particularizante dintre expresia neaoşă, foarte adesea trivială în basmele din sudul ţării, şi cuvântul firesc, uneori în forme improprii ori degradate: voinicul se duce la „salvatorul lui reciproc”; curtenii rămân „stupefianţi” aflând că ginerele împărătesc e de neam bun, Ionel s-a „amorizat” de pasărea-zână, calul era „aşa de diplomat, ştia toate”, împăratul ţine o „conferinţă” în grădina publică fiindcă i s-a furat fata, Margareta cu ochii de marmură etc.
Şi aici, recuzita modernă, localizările, modurile de actualizare a situaţiilor narative gen „tat-so a cumpărat, a dat ordin la muzica a mai bună, muzica regimentului a lui 23 Slatina, aşa spunea tata” sau adresările către culegător, precum „alt arap sălbatic, să reţâi minte, domnu Oprişan!”, toate particularităţile curente, cum s-a văzut, ale basmelor culese în ultima jumătate de secol, conferă o patină de autenticitate, chiar dacă subţire, unor întâmplări care, din perspectiva naratorului şi a auditorului său de astăzi, sunt dotate cu un grad maxim de irealitate. Căci, dacă în anii şaizeci ai secolului trecut (v.infra) s-au mai putut înregistra opinii foarte nuanţate în legătură cu credibilitatea fabulosului, de astă dată declaraţiile informatorilor , consemnate de culegător la finele naraţiunilor, converg toate, cu puţine excepţii, în ideea că nimic din cele povestite nu este adevărat. Un prag pare să fi fost astfel depăşit. Una din aceste excepţii provine de la un povestitor din Dâmboviţa, în vârstă de 54 de ani la data înregistrării (1989), care, întrebat ce crede în privinţa adevărului cuprins în povestea sa, răspunde, poate nu întâmplător, parafrazând cea mai răspândită formulă de început a basmelor fantastice: „Eu cred că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit” (II, 61).
Un aspect eminent al acestui corpus îl constituie dialogul dintre culegător şi informatori care încheie, cum spuneam, majoritatea naraţiunilor. Prin conţinut şi dimensiune, o noutate în editarea de texte folclorice la noi. Căci nu e vorba de obişnuitele casete „tehnice”, de genul celor care însoţesc culegerile tipărite în ultimii şaizeci de ani, prezente şi acestea, şi nici de biografii-portrete de povestitori, ci de glose substanţiale din care aflăm nu doar opinia informatorilor despre cutare motiv, episod sau personaj din povestea istorică, ci şi despre credinţe şi obiceiuri aferente, despre sursa şi circulaţia locală a basmelor, despre rostul povestitului. La întrebarea de ce se mai spun basme dacă oamenii nu cred că sunt adevărate, povestitorul meglenit ion Manole răspundea în 1988 cu gravitate filozofică: „Omu’e veşnic dornic de necunoscut” (II, 13). Uneori răzbat la suprafaţă elemente din imaginarul mitic al povestitorilor (zmeii se fac din acei care înghit piatra nestemată coagulată din spuma şerpilor încăieraţi; capetele balaurului sunt prinse de-a lungul corpului şerpesc), acestea redimensionate, nu o dată, ingenuu pe tiparele experienţei nemijlocite: băiatul născut de nevasta Soarelui nu poate fi decât „un Soare mai micuţ”. Alţi povestitori, profitând de prilej, evocă crâmpeie din propria existenţă, aflate în doar vag raport cu basmele mai înainte povestite, dar constituindu-se în mărturii preţioase de viaţă şi mentalitate, pe de-a parte, în nuclee bine conturate de memorata, pe de alta. În fine, alţii, precum înzestratul Nicolae Burtilă, deapănă aici alte naraţiuni fabuloase sau legendare, îşi istoriseşte vise sau colportează întâmplări auzite. Astfel încât aceste dialoguri, în care povestitorii intră nemijlocit în scenă, alcătuiesc un halou explicativ, confesiv şi narativ în jurul naraţiunilor care le preced, sporindu-le acestora prin feedback valoarea de document personal irepetabil. Faţă de fişele povestitorului din anexa Antologiei Bîrlea sau de cele din colecţiile Robea, pe de-o parte axate pe biografie, repertoriu şi portretizarea, pe de alta întocmite mai tehnic, potrivit unei strategii prealabile, riguros întocmite mai tehnic, potrivit unei strategii prealabile, riguros observate, convorbirile din colecţia Oprişan se coagulează în primul rând ca nuclee metatextuale, articulate de povestitorii însişi şi desfăşurate, aparent, liber pe firul asociaţiilor de idei.
Cu această culegere ne aflăm la o distanţă considerabilă de colecţiile clasice, cuminţi, evoluând mai mult sau mai puţin previzibil pe tiparele statornicite şi improvizând în limite moderate, dar ne aflăm în continuitatea culegerilor importante din ultimii cinzeci de ani (Nijloveanu, Vrabie, Robea, Păun-Angelescu, Bilţiu, Canciovici). În legătură cu care rămâne valabilă, în spiritul, nu şi în litera ei, caracterizarea pe care G. Călinescu o făcea cu cinzeci de ani în urmă unui basm cules încă din 1913 şi în care „oniriscul dezorganizat, suprarealistic, colorismul desfrânat, pitorescul excesiv, proprii de de altfel şi fabricatorilor de basme, duc la bizarerie şi, în termeni literari vorbind, la demenţial”.
Ebuliţia imaginativă din textele colecţiei Oprişan, amalgamarea de elemente provenind din tipuri diferite şi caracterul lor în mare măsură atipic pot sugera ideea că e vorba de o primă atestare a unor plăsmuiri noi, în parte inventate ad hoc, care îşi dibuie drumul incert printre reminiscenţe de şabloane remodelate potrivit unor norme strict personale sau, dimpotrivă, de poveşti degradate prin circulaţie, chiar dacă policrome, pe punctul de a ieşi din uz. În condiţiile reducerii drastice, după chiar spusele informatorilor, a ocaziilor de povestit (vezi şi mai sus), invenţiile, abaterile de la stereotipie, improvizaţiile nu par să mai aibă şansa de a se fixa şi a deveni tradiţie. Culegătorul însuşi observa cu obidă, la numai trei ani de la apariţia celui de al treilea volum al colecţiei sale, prefaţa la cel de al cincelea, intitulată semnificativ „Un ochi râde şi altul plânge”, că: „Din păcate, optimismul pe care ni-l manifestăm în prefaţa primului volum (2002), privitor la supravieţuirea speciei, trebuie să-l atenuăm, cel puţin parţial […]. Cercetătorul e nevoit astăzi să parcurgă spaţii imense pentru a-i descoperi pe ultimii supravieţuitori, despre care uneori nici membrii familiei lor nu ştiu dacă posedă repertorii bogate de basme, întrucât nu i-au mai auzit producându-se de cel puţin două decenii”. Pe de altă parte, tendinţa către stabilitate pare, totuşi, şi în aceste condiţii să opereze, cel puţin la nivelul aceluiaşi povestitor. Culegătorul înregistrează în câteva rânduri de la acelaşi informator, la intervale variabile de timp, aceeaşi poveste, iar rezultatul arată că textele obţinute se raportează unele la celelalte ca variante ale aceleiaşi structuri de bază. Un alt argument de luat în seamă în favoarea unei posibile perpetuări, un timp indefinibil, chiar a poveştilor în care combinaţiile motivice ecranează schema tipologică, ar fi acela furnizat de câteva basme cu grad ridicat de insolit povestite de Vasilica Zamfir, care însă nu sunt inedite. Ea le-a povestit în forme, dacă nu identice, în tot cazul foarte asemănătoare, între 1970 şi 1975, alcătuitorilor culegerii Folclor din Dâmboviţa. Basmul „cu trei împăraţi” (I) apare acolo cu titlul „Copiii la pustietate”; „De-ar fi coroana la mine, aş juca şi mai bine” (I) se regăseşte sub titlul „Tipăruş”; „Ion Voinicu” (II) sub acela de „Ion Săracu”; „Cu oarba din Pădure” (II) are un început identic cu „Copiii negrilor”, iar „Dimancea-Bucăţică dă carne”(V) este aproape identic în ambele colecţii.

Din nou despre basme: colectii si enigme

Nicolae Constantinescu

Imediat dupa ce antologia „Basme populare românesti“, 2. vol., 2008, primea Premiul Perpessicius al Muzeului National al Literaturii Române (in decembrie 2010) mi-au parvenit alte doua culegeri de basme, editate de specialisti cu merite unanim recunoscute in câmpul folcloristicii – Iordan Datcu si Viorica Niscov – , ale caror nume reprezinta o garantie de seriozitate si acribie stiintifica si un argument pentru a le trece intre prioritatile lecturilor de la acest inceput de an. Este vorba despre culegerea lui Grigore Cretu, „Basme populare românesti“, vol. I-II. Editie ingrijita de Iordan Datcu si Ion Stanculescu. Prefata de Iordan Datcu, si de aceea a lui Ludwig Adolf Staufe, „Basme populare din Bucovina“. O colectie inedita. Transcrierea textelor in limba germana si Introducere de Helga Stein. Traducere din limba germana, cuvânt introductiv si note de Viorica Niscov, ambele aparute la Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2010.
Trecut de unii dintre promotorii noului, modernitatii, europenitatii, in categoria bunurilor culturale desuete, perimate, expirate, „decazute“, desigur nu cu sensul folosit de Hans Neuman, „gesunkenes Kulturgut“, basmul, ca parte a folclorului, este minat, in mintea modernizatorilor culturii, pe de o parte, de un viciu impardonabil, acela de a fi purtatorul ‘virusului’ nationalist, incompatibil cu spiritul mondializarii triumfatoare si, pe de alta parte, de o serie de prejudecati („basme de adormit copiii“, „povesti pentru copii si casa“, aceasta formula reproducând chiar titlul primei colectii de basme a fratilor Grimm, „Kinder und Haus Märchen“, 1812). Cu toate acestea, basmul popular traieste miraculos, in mediile rurale, preponderent, dar nu exclusiv, pentru ca si aici se perpetueaza o prejudecata, lesne de combatut daca ne amintim ca naratiunile publicate de Petre Ispirescu in volumul „Legende sau basmele românilor“, 1872, erau „auzite“, „culese“, in marea lor majoritate, in Bucuresti, asa dupa cum cele puse intre copertile cartii de capatâi a germanilor mai sus-mentionati proveneau de la o servitoare a unui farmacist din Kassel.
Ar fi simplu sa probam afirmatia de mai sus cu „productia“ extraordinara de basme populare culese, transcrise si publicate, dupa 1960 (luam ca borna a inceputului culegerii stiintifice a basmului „contemporan“ anii ’50-’60 ai secolului trecut) de profesionisti (precum Ovidiu Bârlea, Gheorghe Vrabie, Sabina Ispas, Otilia Hedesan etc), de semiprofesionisti (ca Ion Nijloveanu, Mihai M. Robea, Gheorghe Mihalcea etc.) si de amatori – aici lista e mult mai mare si oricum, cu toata stradania noastra, ar fi incompleta (câteva repere semnificative se pot gasi in „Cronologie“ si in „Bibliografie: culegeri si colectii. Antologii“ din „Basme populare românesti“. Antologie, cronologie, nota asupra editiei, repere bibliografice si glosar de Iordan Datcu, Nicolae Constantinescu, A. Gh. Olteanu, Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti, 2008, pp. LXI –LXXXIII si LXXXIX-XCIII).
Simultan cu culegerea de teren a basmului contemporan a avut loc si un semnificativ proces de recuperare a unor culegeri vechi de basme, cele mai multe de la sfârsitul sec. al XIX-lea, ramase, din varii motive, in arhive personale sau publice. Acesta este si cazul colectiei lui Grigore Cretu, „Basme populare românesti“, 2 volume, editat de Iordan Datcu si Ion Stanculescu, Editura Saeculum I. O., 2010, 351 + 399 p. „Povestea“ acestei colectii ne-o spune, in detalii, dr. Iordan Datcu, cel care, in 1970, „aducea pe lume“, in calitate de editor, volumul Grigore Cretu, „Folclor din Oltenia si Muntenia“, editie ingrijita de A. Millea si I. Stanculescu, prefata de Ovidiu Papadima, 762 p., in Seria „Folclor din Oltenia si Muntenia. Texte alese din colectii inedite“, vol. V.
Aflam, din relatarea lui Iordan Datcu, „istoria“ colectiei realizate de profesorul Grigore Cretu (n. 25 ianuarie 1848– d. 1919) cu elevii sai de la seminarele din Roman si Husi, la inceput, apoi, masiv, cu aceia de la Liceul Matei Basarab din Bucuresti. Materialele, ramase in numeroase mape, au fost cercetate cu minutiozitate de un fost magistrat, Ion Stanculescu, care a transcris, a „copiat“ „cu o rabdare demna de lauda si cu pricepere“, pe 900 de pagini format A4, peste 150 de basme din cele culese de elevii lui Grigore Cretu. Manuscrisul „perfect lizibil“, de 400 de pagini, realizat de Ion Stanculescu, in vederea tiparirii, a ramas la Iordan Datcu „vreo 35 de ani“, pâna acum când, „gratie distinsului editor I. Oprisan s…t apare antologia lui Ion Stanculescu“.
Culegerea prin mijlocirea elevilor era o practica „la moda“, ca sa zicem asa, in folcloristica incipienta a sfârsitului de veac XIX – exemplul cel mai cunoscut fiind acela al culegerii initiate de Ioan Micu Moldovan cu „preparandistii“ de la Blaj, din care s-a realizat selectia antologica semnata de Ioan Urban Jarnik si Andrei Bârseanu, „Doine si strigaturi din Ardeal“, 1885, care a beneficiat mult mai târziu (1968) de o editie critica realizata de eruditul Adrian Fochi. Peste 20 de ani, avea sa apara Ioan Micu Moldovan, „Povesti populare din Transilvania“. Culese prin elevii scolilor din Blaj (1863-1878). Editie ingrijita de Ion Cuceu si Maria Cuceu. Prefata de Ovidiu Bârlea, Editura Minerva, 1987.
Acolo era vorba, intr-adevar, de o antologie, in timp ce aici, chiar daca se va fi facut o selectie, este greu sa ne dam seama care vor fi fost criteriile, dupa cum nu e clara nici optiunea pentru dispunerea naratiunilor in interiorul acesteia. Cert este ca sunt basme (grosso modo) culese de elevi de 15-16 ani, din diferite locuri din tara, majoritatea din Muntenia, câteva din Moldova, unele din Oltenia (Olt, Dolj, Vâlcea), altele, putine, din Transilvania (Brasov, Sibiu). Fiecare „culegator“ avea datoria sa-si insemne numele pe caietul unde era scris basmul si sa indice de la cine l-a auzit, localitatea, vârsta si stiinta de carte a acestuia, ceea ce se intâmpla in cele mai multe cazuri, dar nu intotdeauna, incât ramâne o enigma de nedezlegat provenienta multora dintre naratiunile tiparite acum. Nici despre culegatorii ad-hoc nu putem sti prea multe, dar ar fi o sarcina de viitor sa se umble in arhivele Liceului „Matei Basarab“ din Bucuresti, sa se scotoceasca in foile matricole si in anuarele venerabilei institutii de invatamânt pentru a afla mai multe despre cei care, indemnati de profesorul lor de limba româna, s-au straduit si au cules naratiuni populare in circulatie la vremea respectiva. Retin un singur nume, mai deosebit ca sonoritate, pe acela al lui Constantin Xeni din cl. IV, Liceul Matei Basarab, in 1894, care noteaza basmul „Baietii babei“ auzit „de la un baiat din Bucuresti, pe care nu-l numeste“ (vol. II, p. 181-183). Constantin Xeni (nume la nastere Zenden) era nascut in 1878, avea deci, in 1894, 16 ani, ceea ce corespunde vârstei pe care trebuie sa o fi avut-o culegatorul din clasa a IV-a de liceu atunci. „Atras de literatura inca de pe bancile liceului – consemneaza istoricul Marian Stefan, editorul cartii lui Constantin Xeni, „Figuri ilustre din epoca României Mari“, Editura Oscar Print, 2009, p. 7 – a debutat in presa timpului cu traduceri din poezia germana si franceza, retinându-i atentia lui Alexandru Vlahuta, care i-a indrumat cu dragoste primii pasi“. Câti altii dintre elevii-culegatori de basme vor fi facut, in timp, o cariera de literati sau chiar de folcloristi nu vom sti cu siguranta prea curând …
Tot o enigma, nu neaparat „nesplicata“, ramâne surprinzatoarea uniformitate stilistica a naratiunilor puse pe hârtie de liceenii bucuresteni de la sfârsitul secolului al XIX-lea. Doua ipoteze pot fi formulate in legatura cu aceasta. Prima ar putea fi confirmata sau nu daca ar exista posibilitatea compararii manuscrisului original cu textul „copiat“ „cu o rabdare demna de lauda si cu pricepere“ de editorul Ion Stanculescu care, presupunem, a pregatit textele pentru publicare având in minte o „schema“ a basmului popular, o imagine modelata dupa colectiile clasice ale lui Petre Ispirescu, in primul rând. A doua, mai interesanta inca, ar fi ca insisi elevii profesorului Grigore Cretu scrisesera basmele auzite de ei de la varii categorii de povestitori, barbati si femei, batrâni si tineri, cu sau fara stiinta de carte, urmând modelul variantei scripturale a basmelor publicate de culegatorii vremii, dar si de scriitori precum Creanga si altii. Problema trecerii de la varianta orala la versiunea scrisa, asa-numita textualizare in folclor, larg dezbatuta in zilele noastre, ar gasi in studiul aprofundat al textelor publicate in cele doua volume de „Basme populare românesti“ atribuite lui Grigore Cretu un material plin de interes. Sau, poate, stilul zonal muntenesc, bucurestean era atât de puternic imprimat in constiinta culegatorilor-ascultatori de basme, incât s-a impus asupra naratiunilor, indiferent de provenienta lor, asa cum s-a intâmplat si cu singurul basm ardelenesc din colectiile lui Petre Ispirescu, devenit, sub pana culegatorului-tipograf o autentica poveste munteneasca. Dincolo de lectura divertisment, cele doua volume comentate aici ii pot impinge, pe specialisti, la meditatie si reflectie stiintifica in marginea unui subiect inepuizabil cum este basmul popular românesc.

De la vechi motive decorative la Vasile Gorduz

de Lucia Toader

Albumul „Vechi motive decorative românesti“ este republicat la aproape o suta de ani de la prima aparitie, intr-o editie critica ingrijita de Ionel Oprisan; cartea contine studiul bilingv (in româna si franceza) al Margaritei Miller-Verghi si planse cu modele copiate de pe obiecte uzuale taranesti. Este un album poate inactual; pe cine mai intereseaza, s-ar putea intreba cu melancolie cineva, motivele decorative românesti, astazi, când vechiul covor a fost inlocuit de bucati mari de gresie, cu sau fara forme in relief, ori de covorul turcesc de serie!
Margarita Miller-Verghi, autoare dramatica, traducatoare si scriitoare, se apropia cu mult timp in urma de un tarâm deloc lesne de explorat. Pe urmele Reginei Maria, ale lui Dimitrie Comsa de la Sibiu, cel care colectiona si cerceta stampe tesute de taranii din Transilvania, ale Minervei Cosma, autoarea albumului despre tesaturile românesti, ale Elenei Cornescu, ale Elizei Marghiloman, ori ale domnului Luncan, toti colectionari pasionati de arta traditionala româneasca, a incercat sa gaseasca un raspuns echilibrat si realist la intrebarea: Avem o arta decorativa româneasca?
Cu multa minutie, cerceteaza colectiile Muzeului de etnografie din Bucuresti. Statistic, examineaza motivele caracteristice artei decorative din România, concluzia fiind ca definitorie ar fi pentru noi doar predominanta anumitor motive, culori sau procedee. Colectia Margaritei Miller-Verghi a premers scrierii cartii. Atentia este indreptata spre ornamentele de pe covoarele românesti, de pe manuscrise, de pe oua incondeiate sau de pe elemente de arhitectura si sculptura. Colectia cuprinde 110 modele copiate de pe obiecte taranesti.
„Caracterul etnic al unui popor este adânc intiparit pe orice lucrare decorativa iesita din mâinile sale, pe orice fragment de obiect tesut sau sapat.“ Un obiect mestesugit de mâinile taranului poate sa indice provenienta lui. Si totusi, circulatia motivelor decorative face ca diferentele sa se estompeze chiar de la o regiune la alta, de la un sat la altul, de la o perioada la alta (alterari ale formei initiale), cu atât mai mult de la o tara la alta.
„La tarancile noastre se poate admira dibacia cu care modifica sau micsoreaza un motiv de broderie, dupa cum are de impodobit latimea altitei sau ingusta fâsia din jurul gâtului.“ Materialul sau unealta pot deforma motivul.
In privinta istoriei artei decorative din România, Margarita Miller-Verghi sustine ca nu sunt indicii clare care sa ateste inceputurile. Sunt mentionate o serie de documente publicate de Nicolae Iorga in volumul „Chipuri si icoane“; din ele reiese ca in anul 1543, Petru Voda a trimis „de la Suceava porunca in privinta a 100 de bucati de postav rosu“, iar mai târziu, apar diferite „legiuiri“, datate 1700, 1812, „intocmite de principii nostri pentru ocrotirea fabricelor indigene de tesaturi (anume de marame)“. Autoarea mentioneaza dovezi ale existentei covoarelor in folclorul nostru popular, fara sa se cunoasca insa provenienta lor: „Gâdele ii apuca/ Un covor le asternea/ In genunchi ii tot punea“ (Radu Calomfirescu).
Motivele fiziomorfe, cele care denumesc fenomenele cosmice (spre exemplu, zigzagul reprezenta fulgerul), se intâlnesc frecvent in arta decorativa din România. Motivele filomorfe, desenate cel mai adesea pe ouale rosii (forma foii de artar – un fel de mâna cu trei degete, fara nici o nervura – forma bradului, o frunza rotunjita) se regasesc si ele intr-o masura mai mare decât motivele zoomorfe, reduse cel mai adesea la un fragment dintr-un animal: cornul berbecului, laba pisicii, copita calului; lupul, sub forma a doua falci cascate, gândacul, ca romb, broasca, ca reprezentare cu picioarele dinapoi, paianjenul, o cruce greaca. Ceea ce domina in mod evident este antropomorful si filomorful.
Culoarea dominanta este auriul, iar frecventa combinare a culorilor este in formula de doi: rosu cu negru; albul este folosit cu cumpatare, verdele este palid, la fel si albastrul. „Culoarea cea mai putin intrebuintata in broderiile noastre vechi este trandafiriul. Nu l-am intâlnit figurând din belsug decât in acele salbe de margele mici din Bucovina. Se serveau mult insa de verdele Nil, de albastru palid si de trandafiriul palid.“
Motivele geometrice care abunda in manuscrise, pe covoare ori pe straiele taranesti sunt crucea gammata, steaua si patratul.
Margarita Miller-Verghi a studiat tot ce i-a fost accesibil la acea vreme, la inceputul anilor 1900: colectii, „ izvoade stramosesti“, tratate de istorie si de arta. Dincolo de acestea, cititorul descopera un spirit rafinat, scormonitor, aplecat spre frumusetea profunda a creatiilor românesti, iar meritul de a o fi redescoperit complet, acum, ii revine doar editorului, marsaluitor neobosit prin manuscrise.

Un monument al istoriografiei romanesti

de I Oprisan

Antecedente

Când N. Iorga se apuca – probabil prin 1907 / începutul lui 1908 – de elaborarea marii sinteze „Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor“ (I-II, 1908-1909), el nu se afla în fata unei Terra incognita, nu se aventura într-un domeniu virgin, în care nu patrunsese niciodata si care-i era strain.
Ca istoric de anvergura – ce publicase, pâna atunci, trei lucrari fundamentale una în limba germana, tradusa si în româneste, de notorietate internationala, ceruta si aparuta sub patronajul marelui istoric german Karl Lamprecht, „Istoria poporului românesc“, alta pe întelesul si pentru folosirea tuturor, „Istoria românilor pentru poporul românesc“, iar cea de a treia, aparuta în franceza, engleza, italiana si germana, „Histoire des Roumains et de leur civilisation“ –, N. Iorga nu putuse ocoli implicatiile vietii religioase în viata neamului românesc de-a lungul timpului.
Caci, dupa cum afirma el însusi, Biserica a fost si este „una din formele cele mai vechi si cele mai bogate ale vietii noastre nationale“.
Dar în afara de exegezele, studiile, articolele si documentele de istorie propriu-zisa, el publicase pâna la acea data – spre a ne opri doar la lucrarile mari – câteva titluri importantissime referitoare la viata religioasa.
Ne permitem sa citam pe cele mai importante, lasând deoparte zecile – sutele – de articole, recenzii si documente presarate timp de cca. un deceniu si jumatate în periodicile timpului: 1. „Sate si preoti din Ardeal“ (Bucuresti, 1902, V + 349 p., BAR: I 102036, inclusa deja în seria „Transilvania“, vol. IV), 2. „Istoria literaturii religioase a românilor pâna la 1688“ (Bucuresti, 1904, 243 p., BAR: II 101631), 3. „Viata si faptele Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi (1768-1846)“ (Bucuresti, 1904, 79 p., BAR: I 66215), 4. „Sate si mânastiri din România“ (Bucuresti, 1905, VIII + 370 p., BAR: I 102006), 5. „Inscriptii din bisericile României“, I, fascicula I (Bucuresti, 1905, VIII + 312 p.), fascicula II (Bucuresti, 1907, 57 p.), II (Bucuresti, 1908, 381 p., BAR: II 101631), 6. „Inscriptii botosanene publicate cu o prefata despre istoria Botosanilor“ (Bucuresti, 1905, 33 p., BAR; II 1834), 7. „Inscriptii si însemnari din bisericile Iasului“ (Bucuresti, 1907, 90 p., BAR: II 8557), 8. „Hârtii din arhiva mânastirii Hurezului, precum si din a protopopiei Argesului, din a boierilor Brâncoveni si a altor neamuri, gasite în casele proprietatii din Brâncoveni“, Bucuresti, 1907, XLV + 386 p., BAR: II 101631).
Sunt, dupa cum se poate constata, volume însemnate, suficiente doar prin ele însele sa consacre activitatea unui cercetator în domeniul istoriei.
Provocarea
Cu asa de multe si largi incursiuni în sferele vietii religioase, care-i vor fi potolit tentatia abordarii în totalitatea ei a istoriei Bisericii românesti, ne îndoim ca N. Iorga ar fi încercat, din initiativa personala, o sinteza a întregului domeniu si a implicatiilor lui în existenta poporului român, fara o provocare speciala.
Aceasta a venit din partea Ministerului Instructiunii, a lui Spiru Haret personal, probabil în primii ani ai secolului al XX-lea1.
Întelegând necesitatea unei asemenea sinteze – „nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preotii nostri sa înlature anume ispite, pentru ca ei sa cultive anume îndeletniciri potrivite cu demnitatea si chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face sa înteleaga marea misiune culturala, sociala si nationala care li se impune“ – si, mai ales, stiind câti pasi importanti facuse personal în vasta documentare necesara pentru o asemenea lucrare
2 N. Iorga accepta propunerea.
Dar de-abia dupa acceptare îsi dadea seama de dificultatea sarcinii, care impunea nu numai cercetarea documentelor celor mai importante, aflate în marile arhive si fonduri române si straine, ci si o cunoastere detaliata a unui „foarte mare numar de mânastiri si biserici“. „Aveau interes – releva el – si micile biserici ori schituri de sihastri, pe de o parte, pentru stirile neasteptate pe care le pot da, însa mai ales pentru a se capata întiparirea rosturilor poporale întinse si felurite ale Bisericii pe care aveam s-o urmaresc“.
De-abia în perspectiva realizarii acestui proiect, întelegem migala pe care o punea autorul în vizitarea fiecarei biserici sau mânastiri de pe traseul calatoriilor sale în Basarabia, Bucovina, Banat, Transilvania si întreg teritoriul regatului român, cu notarea însemnarilor de pe toate cartile la care a avut acces, cu descrierea realizarii arhitectonice si picturale concrete a edificiilor si cu reproducerea unor acte si scrisori vechi ce-i erau furnizate.
Pe lânga cunoasterea poporului propriu-zis din toate zonele locuite de români, N. Iorga se interesa, asadar, si de dovezile vietii sale spiritual-religioase, care contribuisera nu în mica masura la mentinerea lui în spatiu si timp.
Fara sa vrea, acceptarea proiectului îl conducea catre o cercetare mai complexa a realitatii decât pâna atunci, aspirând tot mai mult catre o abordare plenara a istoriei vietii românesti.
Dificultatii – pe care marturisea, la sfârsitul elaborarii cartii, „ca nu reusise sa-i raspunda în totalitate“, mai ramânându-i înca, în 1908, biserici si mânastiri necercetate – i se adauga, dupa cum tinea sa precizeze în aceeasi prefata, „caracterul“ dificil al subiectului.
Caci, „ce poate fi pentru istoricul ei, pentru istoricul român al ei, Biserica noastra?“ – se întreba el. „Forme bisericesti deosebite au fost necesitate de fiinta a doua Principate pentru viata politica a neamului nostru. Biserica metropolitana a Moldovei a avut alte conditii adesea decât Biserica metropolitana a Tarii Românesti, care alcatuia si aceasta un organism, bine hotarât. În al doilea rând, tinuturile desfacute, prin nenorociri si fatalitati istorice de cele doua tari, au avut din clipa sfâsierii alte alcatuiri, în legatura cu interesele si datinile statelor cuceritoare. În al treilea rând, Ardealul, Banatul, partile unguresti n-au avut a face decât în anume puncte si trecator cu organizatia politica a românilor liberi, si viata lor bisericeasca s-a gasit, deci, în alt cadru si sub alte înrâuriri“. În sfârsit, nasterea bisericii unite cu Roma, „îndreptata mai adesea dusmaneste fata de vechea Biserica ortodoxa a românilor de peste munti“ a complicat si mai mult fenomenul, încât cu greu se pot cuprinde, „din punct de vedere strict bisericesc“, toate aceste dezvoltari în una singura.
Si totusi, autorul a gasit „calea potrivita“ atât pentru a derula istoria fenomenului religios la români, cât si pentru a-i surprinde unitatea.
Acea cale a constituit-o privirea religiei în perspectiva rosturilor ei în cadrul fiintei nationale, dincolo de „hotarele fara trainicie ale formelor politice“ – asa cum ceruse îngaduinta lui Karl Lamprecht, si acesta i-o daduse, sa scrie istoria românilor – desprins de împartirea lor vremelnica în „tari“ separate, raportând viata religioasa si „fenomenele politice“ însemnate la „izvorul comun al culturii – cultura de traditii sufletesti, de obiceiuri economice si agrare, de drept românesc, de limba, întrebuintata pe rând în cântec si poveste, în carte bisericeasca si predica, în poezie istorica si cugetare libera“.
Altfel spus, N. Iorga – ne lamureste el – a gasit cheia unitatii fenomenului religios complex, cu aspecte nu o data contradictorii – în „urmarirea pe baza nationala, în hotare nationale, în conditii sufletesti nationale3 a legaturilor acelora dintre oameni, ca suflete vii raspunzatoare, daruite cu nemurire, si fiinta dumnezeiasca din care ele pornesc dupa învatatura revelata cuprinsa în cartile sfinte si lamurita prin apostoli, prin Sfintii Parinti si prin teologii celor dintâi timpuri“.
Cu aceasta iluminare, avuta chiar de la început, – desi s-a plâns pâna la sfârsitul elaborarii cartii ca nu i-a fost deloc usor – istoricul a reusit sa realizeze cea mai importanta panorama a „vietii religioase a românilor“, cum îsi subintituleaza sinteza în doua volume.
Sinteza
Încarcând textul pâna la saturatie cu referinte la epoci, locuri, edificii, personalitati, evenimente, N. Iorga deruleaza istoria vietii religioase a românilor din cele mai vechi timpuri, înca din vremurile pagânismului – pentru reliefarea caruia încearca sa-si constituie o bibliografie proprie, uzând si de cercetari personale – pâna la începuturile secolului al XX-lea (în prima editie), adusa, ulterior, la zi (în editia a II-a) pâna dupa primul razboi mondial.
Tinzând sa scrie, dupa cum marturiseste, „nu o cronica a diferitelor eparhii confundate în aceeasi serie cronologica, ci o istorie a vietii bisericesti asa cum se revarsa pe tarâmurile ce trebuie sa fie în chip firesc atinse de dânsa“, N. Iorga lasa suficiente deschideri catre ansamblul fenomenului religios national – în care se înfrunta cele doua mari religii crestine: ortodoxa si catolica -, chiar daca, prin forta împrejurarilor, nu poate sa înfatiseze în capitolele cartii decât segmente temporale cu anume individualitate.
Abordând miscarea religioasa în derularea ei istorica, el zaboveste pe acelasi palier, când în Moldova, când în Tara Româneasca sau Transilvania, iar mai târziu si în Bucovina, Banat si Basarabia, încercând, din cadrul respectivului modul spatio-temporal sa arunce punti, atât catre trecut, cât si catre celelalte provincii românesti – întinzându-si totodata privirile si catre largul european: balcanic, rusesc, apusean.
Asa încât, desi segmentele îsi au o anume individualitate, ele nu pot fi extrase – decât cu greu, din întreg, si cu pierderi pentru totalitatea excursului critic.
În marea varietate de abordare a fenomenului de la o zona geografica si de la o epoca la alta, distingem, totusi, o seama de directii sistematic urmarite, care impun – dincolo de demersurile explicite ale autorului de circumscriere a partii la întreg – unitatea indiscutabila a cartii, înaltarea elementelor particulare la curgerea maiestuoasa în albia generala a fenomenului.
Dintre multele aspecte avute în vedere de istoric, indiferent în ce epoca ne-am opri, distingem câteva mai importante:
– urmarirea desfasurarii autonome sau supuse vointei stapânitorilor vremii a vietii bisericesti, cu perpetua pledoarie pentru neintruziunea domnilor mireni în treburile clerului;
– evidentierea de predilectie a puritatii vietii monahale si preotesti, cu insistenta privire asupra slujirii de catre ei a intereselor neamului;
– lauda edificarii unor lacasuri de cult – atât de catre voievozi, cât si de boieri –, cu sublinierea frumusetii acestora si a integrarii lor în ramele spiritualitatii românesti;
– prezentarea dezvoltarii literaturii religioase nationale (traduceri si lucrari originale), cu mentionarea, pe cât posibil exhaustiva, a manuscriselor existente, a copistilor si ilustratorilor celebri, iar mai târziu a tipariturilor si tipografilor (circulatia textelor dintr-o provincie într-alta si a tipariturilor în tot spatiul etnic, fiind întrevazuta drept una dintre caile de trezire a constiintei si de edificare a unitatii neamului);
– relevarea sprijinului acordat – de catre domnii si boierii români din Moldova si Tara Româneasca – Bisericii române din Transilvania, cu evidentierea atât a ajutoarelor material-spirituale propriu-zise cât si a recurgerii la influenta si prestigiul lor asupra conducatorilor de acolo;
– evidentierea hotarârilor sinodale si a urmarilor avute de acestea asupra vietii religioase locale si nationale;
– punctarea închinarilor de biserici, mânastiri si mosii catre Sf. Munte, catre Patriarhia constantinopolitana sau catre alte locuri de importanta religioasa straine, cu binefacerile si mai ales cu relele lor;
– punerea în lumina a luptei împotriva invaziei de ierarhi greci, rusi si în genere straini, pentru constituirea unei Biserici cu adevarat nationale;
– sublinierea rolului unor mari figuri bisericesti în viata religioasa a natiunii (Varlaam, Dosoftei, Crimca etc.) dar si condamnarea lor în cazul plecarii în strainatate cu avutul tarii (Dosoftei – care lua, în Polonia, odajdiile mitropolitane si moastele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Mitropolitul Antonie, care ducea alt rând de obiecte pretioase de cult în Rusia);
– sugerarea, influentei Bisericii române asupra celor straine etc.
Toate aceste probleme, întretesute, de fapt, între ele, sunt urmarite în corelatie cu curgerea istorica propriu-zisa, descifrându-li-se, cum nu a mai facut-o nimeni pâna la Iorga si, din pacate, nici de atunci încoace, consecintele reciproce – atât ale vietii social-politice asupra Bisericii, cât si ale Bisericii, îndeosebi prin marii ei ierarhi, asupra vietii politice statale.
În dezlegarea marilor întrebari – în special a cauzelor care au contribuit la întarirea tarilor române – pâna la victoria cea mare a lui Mihai Viteazul, a unirii tuturor românilor sub un singur sceptru – si la scaderea apoi a puterii militar-statale a principatelor, autorul cauta cu insistenta motivatii si în înflorirea si decaderea vietii bisericesti.
Nu întâmplator, considera el ca, în timpul lui Vasile Lupu si a lui Matei Basarab – epoca în care Biserica ajungea la unul din punctele ei de vârf – viata statala a principatelor Moldova si Muntenia cunostea un prestigiu maxim.
A se vedea influenta, pe larg înfatisata, a domnitorului moldovean asupra însasi Patriarhiei din Constantinopol, pe care a si ajutat-o mult financiar, dar i-a si impus vrerile sale, ca un împarat bizantin, dornic, din cât ne spune N. Iorga, sa repete faptele lui Mihai Viteazul, de a uni cele trei tari românesti într-un singur stat.
Un loc special îl acorda istoricul prezentei în Moldova si Muntenia, mai ales dupa caderea Constantinopolului (1453), a înaltilor ierarhi din fostul Imperiu Bizantin, care vin, fie sa ceara ajutoare materiale – nu numai de la noi, ci din tot spatiul ortodox – fie în lungi vizite, cu ocuparea adesea a unor functii înalte în stat.
Acest fapt îl umple de mândrie pe autor pentru legaturile nemijlocite ale Bisericii române cu izvoarele grecesti cele mai pure ale ortodoxiei, din care se si fac importante talmaciri de valoare, ce s-au raspândit ulterior si la alte popoare.
El e încântat ca Moldova si Tara Româneasca devin adapost al patriarhilor bizantini si focar de cultura ecleziastica.
Dar, când observa ca înaltii prelati urmaresc anexarea si dominarea neconditionata a Bisericii românesti, facând sa prolifereze cu precadere literatura greaca – dupa cum cei din Rasarit (Chiev si Moscova) dadeau prioritate în carti si în serviciul divin limbii slavone, si unii si altii îndepartându-i de la conducerea mânastirilor si a eparhiilor pe români -, el începe sa toarca istoria impunerii, firave la început, din ce în ce mai insistenta apoi – chiar în epoca fanariota – a elementului românesc în toate ale Bisericii.
A devenit celebra mustrarea – peste timp – a lui Antim Ivireanu, care nu vedea „necesitatea legaturii firesti si neaparate între neam si conducerea bisericii“.
Acelasi lucru îl observa si-l „demasca“ si în Transilvania, unde, fie ca ortodocsii erau aruncati în subordinea unui ierarh sârb aflat sub stapânire austro-ungara, fie ca eparhiilor ortodoxe sau unite li se impunea episcopi sau mitropoliti straini de neam.
De altfel, în legatura cu Biserica unita cu Roma – fata de care a devenit din ce în ce mai tolerant, împacându-se chiar cu gândul, ca ea a avut si parti bune – N. Iorga avea sa rosteasca cuvinte cu totul tari, afirmând ca – în perspectiva unor avantaje materiale, în cele din urma, neacordate -, „Unirea cu scaunul papal a fost facuta în conditiile cele mai iresponsabile fata de neam“, „josnice“ chiar, închinarea constituind „cel mai înjositor act public semnat de un mitropolit vreodata“.
Spre a nu mai vorbi de condamnarea obstructionarii vietii monahale si confiscarea averilor mânastiresti din Bucovina de catre administratia austriaca sau a darâmarii bisericilor transilvaneana de armata aceleiasi coroane, pentru apararea careia murisera peste 40 000 de români la 1848.
Din nefericire, spatiul nu ne permite sa evidentiem toate luarile de atitudine ale istoricului în privinta intruziunii statului în viata clericala.
Cazul domniei lui Cuza e însa prea notoriu spre a nu-l cita. Desi N. Iorga aprecia în gradul cel mai înalt faptele publice ale domnitorului, el a criticat cu asprime devierea nefericita a unei actiuni bune – recuperarea avutiei tarii închinata locurilor sfinte – în expropierea tuturor averilor mânastiresti române („a aruncat – cum spune – odata cu apa si copilul din albie“) si implicarea guvernului în alegerea ierarhilor, ca si aducerea întregului cler sub jurisdictia statului.
În genere, însa, istoricul prezinta cu obiectivitate, critic – uneori chiar ironic – faptele, fara patima si înversunare, ca întâmplari implacabile, asupra carora ne putem pronunta, dar pe care nu le putem schimba în nici un fel, cel mult putând învata din ele.
Daca ar fi sa-i reprosam ceva – dar aceasta nu-l priveste numai pe N Iorga, ci pe oricine s-a aplecat, la noi sau oriunde, asupra fenomenului vietii religioase – e ca, dincolo de însiruirea fastidioasa de informatii, extrase cu greu, din mii de surse, ca dincolo de evidentierea legaturilor, dintre conducatorii Bisericii si ai statului, dintre Biserica româna si Patriarhia de la Constantinopol sau dintre Biserica noastra si celelalte Biserici, ca dincolo de reliefarea modului în care se subordonau preotii de mir protopopilor si celorlalti ierarhi, lipseste ceva foarte important, esential chiar: cum se materializa puterea acestei Biserici în rândurile cele mai largi ale poporului; cum devenea ea în mod concret un stâlp al patriei; prin ce miracol a reusit Biserica sa dea tarie domniei lui Stefan cel Mare, de pilda, si cum a contribuit ea la rezistenta peste veacuri a acestui neam.
O singura data, N. Iorga invoca reactia unui taran din Transilvania, care, opunându-se acceptarii celor patru puncte înscrise în actul „unirii“ cu Roma, rosteste: „Nu am decât un suflet, pe care-l tin pentru Dumnezeu din cer si nici o putere omeneasca nu-l poate frânge“, cuvinte ce sugereaza taria pe care credinta i-o insuflase si care ne trimit mai departe, fara sa vrem, la taria neînfrânta a dacilor în unirea, prin moarte, cu Zeul.
Sunt perspective care vor trebui dezvoltate cu har, dincolo de solida cercetare pozitivista, de fapte documentare concrete, realizata de N. Iorga ireprosabil.
Actualitatea lucrarii
Întrucât ultimele informatii introduse în sinteza sunt din 1929, anul aparitiei celui de al doilea volum al editiei a II-a, multi vor putea spune ca lucrarea e depasita. S-au petrecut doar atâtea evenimente de atunci: marea conflagratie mondiala din 1939-1945, dictatura comunista, îndepartarea de cele spirituale în anii prozaismului postdecembrist… Autorul însusi a fost asasinat de una dintre escrescentele social-ideologice extremiste…
Ce a realizat el, însa, în „Istoria Bisericii românesti“ nu se mai întreprinsese anterior si aproape e imposibil sa se refaca astazi, în primul rând, din punct de vedere al vastitatii documentarii. Spre a nu mai vorbi de larga cuprindere si conexiune a elementelor chemate sa lumineze fenomenul „vietii religioase a românilor“, sau de profunzimea analizelor critice – în detaliu si de ansamblu.
Caci „Istoria“ lui N. Iorga aduce contributii esentiale nu numai de viziune generala, ci si de detaliu, în mai fiecare dintre chestiunile luate în discutie.
Ea ramâne, orice s-ar spune si oricâte carti se vor mai scrie – si trebuie sa se scrie mai ales despre viata religioasa a ultimului secol – un monument de care trebuie sa ne apropiem cu sfiala, ca de o lucrare neapartinând sferelor obisnuitului.

NOTE:
1. „Sunt mai multi ani de zile – scria el în 1908 – de când Ministerul Instructiunii mi-a cerut o „Istorie a Bisericii române“.
2. „Daca o parte din lucrarile mele nu m-ar fi pregatit pentru sarcina de a scrie „Istoria Bisericii românesti“, daca ele nu mi-ar fi pus la îndemâna un material adunat laolalta, criticat si adus în legatura cauzala, n-as fi primit sarcina ce mi se facuse onoarea de a mi-o încredinta“ (N. Iorga, „Prefata“ la „Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor“, vol. I, Tipografia „Neamul Românesc“, Valenii de Munte, 1908).
3. “Când ramurile scopacului unict se rasfira sus – formula el plastic ideea – sistoricult nu va tinea atâta socoteala de aceasta dezbinare, atunci când vede acelasi trunchi, aceleasi mijloace de hrana din acelasi pamânt, si când stie ca în aceeasi clipa, dupa aceleasi legi si ramurile cele mai departate vor avea aceleasi flori si vor da aceleasi roade“.