O revista inconjurata de mister: “Satyrul” (1866)

de I. Oprisan

Desi s-au scurs 145 de ani de la publicarea revistei „Satyrul“, aparitia, existenta si mai ales brusca ei incetare sunt inca invaluite in taina.
Descoperirea procesului-verbal de constituire a „Societatii Chineze“, sub auspiciile careia revista a prins viata, ne-au permis sa lamurim, in monografia „B. P. Hasdeu sau Setea de absolut“. Tumultul si misterul vietii, imprejurarile in care ea a aparut si sa descifram numele reale ale mai tuturor colaboratorilor.
Dar intrebarile privitoare la existenta ei nu au capatat in totalitate raspuns.
Daca formula, de sorginte aparent iluminista, a prezentarii realitatilor autohtone prin prisma unor straini – niciodata pâna la „Satyrul“ printr-o revista speciala, de catre un colectiv redactional intreg – ar putea fi interpretata ca o modalitate de a soca spiritele si de a atrage – fie si din curiozitate – cititorii; si daca utilizarea pseudonimelor-masca poate fi considerata drept un mijloc de aparare in contra cenzurii cuziste, ne intriga, totusi, de ce a fost publicata revista tocmai atunci – dupa ce B. P. Hasdeu parea a se dezinteresa total de viata politica –, de ce s-a implicat asa de profund in existenta ei – desi era flancat de un numar important de colaboratori – si de ce a lasat deodata totul balta si s-a reintors la lucrarile lui stiintifice si literare.
Sa fi vrut sa demonstreze savantul ca detinea combustii creatoare imprevizibile – cu toata munca epuizanta la elaborarea „Arhivei istorice a României“ –, sa fi dorit sa-i dovedeasca sotiei, cu care de-abia se casatorise (la 10/22 iunie 1865), de ce e in stare si apoi sa se linisteasca, la implorarile ei; in sfârsit, sa nu fi putut trai fara a stârni in jurul lui animozitate si dusmanii?
Iata doar câteva intrebari si posibile raspunsuri nesigure…
Cert este ca pe data de 6 februarie 1866, iesea, la Bucuresti, de sub teascurile tipografiei „Lucratorii Asociati“, si ai Litografiei Sander et Comp (partea de ilustratii), in format de ziar (33 x 50 cm), primul numar al revistei „Satyrul“, publicatie de mare fantezie si de profunda critica, mai intâi, literar-artistica si din ce in ce tot mai invederat social-politica.
Dupa cum rezulta din „procesul-verbal– statut“1 al Societatii Chineze – cum am mai spus, nu o himera fantezista, ci un cenaclu real – elaborarea revistei (scoasa cu contributia materiala a tuturor „mandarinilor societari“) ar fi fost efectuata in colectiv: articolele s-ar fi citit „in comitet“ – „unde fiecare membru“ era dator „as-sit expune opiniunea sa si apoi a decide prin majoritate, daca articolul in cestiune se primeste sau se respinge“. Dupa prevederile statutului, „toti articolii“ trebuiau „sa se citeasca in miercurea ce preceda saptamâna iesirii jurnalului, iar sâmbata“ urmau a se „depune prescrisi si indreptati la redactiune“, „membrii absenti“ la o sedinta neputând „protesta contra admiterii articolilor cititi si primiti in acea sedinta“.
In realitate, insa, dupa acelasi statut – care facea diferentierea intre „comitet“ (Societate) si redactie (de fapt doar persoana initiatorului), i se dadea redactorului – si formal si de facto – intreaga libertate de a actiona dupa bunul plac: „Articolul fiind primit in urma dezbaterei – se spune in art. II – se depune in mânele dsomnutlui Hajdeu, carele, ca redactor, va putea modifica articolii dupre cum va judeca de trebuinta in folosul jurnalului“ si (art. V): „Aranjamentul materialelor in ziar priveste numai pe redactiune“.
Conceput, dupa toate probabilitatile, democratic, de B. P. Hasdeu insusi, el prevedea clar si clauze dictatoriale, care-i dadeau libertatea de a imagina si realiza revista dupa propria-i viziune. De altfel, el nu s-ar fi putut manifesta „creator“ altfel. Redactia – chiar daca vor fi fost si alti membri desemnati – trebuia sa constituie doar „corul“ de aprobare si nu un obstacol, care sa-l incurce sau sa-i perturbe in vreun fel intentiile.
Am tinut sa relevam faptul respectiv pentru a arata ca desi revista cuprinde multe materiale datorate colaboratorilor, ea ii apartine, intr-un fel, in totalitate savantului, intrucât nu se stie cât de profunde au fost „modificarile“ operate de „redactor“ si daca nu cumva unele dintre articolele semnate de „mandarini“ nu au fost cumva scrise tot de B. P. Hasdeu.
Caci, prin magia inrâuririi viziunii celorlalti de catre tânarul savant, prin modificarile greu de sesizat, in forma si substanta articolelor, sau chiar prin rescrierile posibile, intreaga materie a revistei suna hasdeean.
Se deschid, dupa cum se vede, si in aceasta privinta o serie de alte intrebari, care, probabil, nu vor primi niciodata raspuns, ce accentueaza taina care inconjoara revista.
Când ne-am ocupat altadata de „Satyrul“, am subliniat indeosebi opiniile politice ale „redactorului“, adeziunea la „detronarea“ lui Cuza – dupa ce-i sustinuse toate infaptuirile – votul impotriva chemarii la tron a unui principe strain la tronul Principatelor si revenirea apoi la opinia generala a românilor, ca urmare a incercarii lui Ion (Nunuta) Rosnovanu de a desfiinta unirea, prin tentativa de a se inscauna ca domn al Moldovei.
Au ramas nerelevate – atât de noi, cât si de alti cercetatori – incercarile autorului de a se pronunta asupra sufletului românesc in totalitatea trasaturilor lui, din perspective multiple: filosofice, sociologice, artistice, caracterologice si – intre altele – chiar statistice, ca o reminiscenta a disciplinei predate cândva la Iasi – incercari ce imprima revistei o valoare cu totul deosebita, desprinsa de timp.
Am cita in acest sens articolele: „Caracterul poporului român din punct de vedere chinezesc“, „Proverburile române explicate pentru intelegerea chinezilor“, „Amorul in cronicile române“, „Cele mai vechi poezii satirice in limba româna“ si, in mod deosebit, „Limba româna“. Iar ca exemplificare in gradul cel mai inalt – atât a virtutilor spirituale, cât si a defectelor poporului român, cumulate intr-o singura personalitate – mentionam studiul „Nicolae Milesco-Spataru“.
Evident, nu avem de a face cu expuneri docte, cu analize savante sobre, si plicticoase, ci de sarje poznase, de dezvoltari cu mult patos, in hotarul artei, de foiletoane satirice, pornind, in genere, de la critica unor aberatii, cum este si cazul cel mai tipic, al articolului „Limba româna“.
Luând in raspar „teoriile“ fonetice ale lui Circa si Laurian2 („aceste teorii simetrice ca un circ si triumfale ca un laur“), din perspectiva unui strain (Puang-Hon-Ki) – deci, a unui om, cu privirea limpede – B. P. Hasdeu (dorind sa infatiseze „spiritul limbii“) pretinde ca alter-ego-ul sau chinez paraseste teritoriul foneticii (al literelor) si abordeaza spatiul lexicologiei (analiza cuvintelor).
Cu acest prilej, autorul facea doua marturisiri fundamentale – prima, ca „limba româna este fara comparatiune cea mai filosofica din toate câte se vorbesc pe fata globului“ si – a doua, ce anticipeaza preocuparile sale de la sfârsitul vietii, ca detine (citeste: doreste sa infaptuiasca) o opera in 33 tomuri, ce o va publica in curând“.
Asadar, savantul intentiona sa realizeze, inca de atunci, fara sa stie ca soarta ii destinase tocmai o asemenea menire, un dictionar in 33 de „tomuri“ – cam cât ar fi trebuit sa cuprinda in final „Etymologicum magnum romaniae“.
Spre a exemplifica „veritatile“ „ce tâsnesc la tot momentul din gura fiecarui taran românesc, fara ca sa le priceapa chiar acela ce le spune“, autorul extragea si comenta trei expresii ce premergeau, dupa opinia sa, cu sute de ani teoriile occidentale filosofice sau economice in voga.
„Ei bine! – scria el – românii au in gura teoria lui Bentham3 in toate zilele. De când exista limba româneasca: ne-bun, adeca rau, insemneaza româneste un om lipsit de minte. Prin urmare, bun vrea sa zica om cu minte“.
„Occidentul Europei – continua el – se mai lauda cu filantropii Saint-Simon, Fourier, Augustin Comte, Richard Owen, si altii, carora le venise in cap sa combata egoismul societatilor, aratând ca oamenii trebuie sa imparteasca frateste averile lor unii cu altii. Ei bine! – replica autorul utilizând un sofism – si aceasta exista de secoli in limba româna. Românul in loc de «n-am noroc» zice n-am parte. De pilda: n-am parte de câmpul meu, de calul meu, de casa mea, de munca mea… Deci, el nu considera nici un lucru ca o proprietate individuala absoluta: nu! el crede, ca are drept numai la o parte si, când i se intâmpla a pierde pâna si acest mic drept comunist, el striga cu durere: «n-am parte!»“.
In sfârsit: „Economia politica, o stiinta europee de tot noua, invata ca patria si averea sunt doua idei nedespartite. Ei bine! Limba româna o stie de mult si aceasta. In cartile vechi românesti, patria se numeste mosie, si mosia se mai numeste tot d-odata si proprietatea teritoriala, adeca averea cea mai principala, fondul…“
Interesant e ca, dupa ce demonstra „miraculoasa intelepciune a limbii române, fara pareche in lume“, autorul rasturna planurile, moralizându-si contemporanii. „Sa nu va grabiti insa – conchidea el, cu tristete, la capatul unui articol care trece treptat de la satirizarea desfiintatoare a unor ineptii filologice, la lauda suprema adusa limbii române vorbite – a va inchipui, ca intelepciunea românilor ar avea a face cu intelepciunea limbei lor! Ce ratacire! Limba zice, ca a fi bun este a fi cu minte, iar oamenii urmeaza a se rasfata in rautati! Limba zice, ca individul are drept numai la o parte din indestularile acestei lumi, fiind dator a le imparti cu altii, iar oamenii se desfateaza in rapiri si in jafuri! Limba zice, ca mosia e patria; iar oamenii isi vând mosiile la straini…“
Am staruit ceva mai mult asupra articolului „Limba româna“, intrucât el este emblematic pentru directia urmata de intreaga revista si pentru atitudinea generala a autorului, pentru subtextul tuturor materialelor din „Satyrul“.
Depasind faza experimentelor initiale: de implicare politica („România“); de comunicare de documente („Foaea de storia româna“, „Foita de istorie si literatura“); de afirmare literara multipla personala si de unire in jurul unui drapel a tuturor fortelor spirituale („Din Moldova“/ „Lumina“), de lupta cu toti, sub semnul razbunarii pentru nedreptatea alungarii de la Iasi („Aghiuta“), – savantul intrat in epoca marilor creatii, dadea in „Satyrul“ o mostra de ceea ce ar trebui sa fie presa literar-cultural-politica, de inalt nivel si de adânca gândire.
Luând ca punct de reper valoarea si configuratia ideativa doar a textelor explicit semnate de B. P. Hasdeu – cele mai multe deasupra a tot ce se scria in anii ’60 ai secolului al XIX-lea chiar si in Convorbiri literare – nu gresim, credem, afirmând ca „Satyrul“ nu-si mai gaseste replici de comparatie, decât partial tot in revistele savantului („Traian“, „Columna lui Traian“, „Revista noua“) si ulterior in marile publicatii de la inceputul secolului XX.
Poate ca sistarea aparitiei revistei sa se fi datorat, intre altele, si temerii de a nu-i cobori valoarea, prin materialele primite, o data cu imputinarea colaboratorilor.

Note:
1. Muzeul National al Literaturii Române, ms. nr. 2012, nedatat.
2. De a se zice in loc de „copilu peptenatu“ – „popillu pectinatu“, „schimbându-se c in p si p in c“ (dupa Laurian); de a scrie gaina „cel putin cu atâtia y câti pui poate scoate o closca: gayyyyyyyyyyyyna“ (dupa Circa). („Satyrul“, I, nr. 4, 27 februarie 1866, p. 2).
3. „Carele descoperi ca a fi bun este a fi cu minte“.
4. Sa nu mai existe, oare, nicaieri vreun numar nestiut, asa cum ne-a fost dat sa descoperim in cazul revistei „Aghiuta“? Caci nr. 16, ultimul cunoscut pâna acum, nu tradeaza in niciun fel ca n-ar mai urma nimic dupa el…

Un critic de referinta: Ovidiu Papadima

de I. Oprisan

Laudat în 1943-1944, la aparitia volumului „Creatorii si lumea lor“ (1943), între altele, pentru ilustrarea directiei gândiriste; criticat, în 1971-1972, la reeditarea substantial cernuta a editiei a II-a a cartii, sub titlul „Scriitorii si întelesurile vietii“ (1971), pentru îmbratisarea ideilor revistei, al carei cronicar a fost între 1932-1938, Ovidiu Papadima si-a avut, în pofida tuturor afirmatiilor, un drum propriu.
Cultul traditiei si al valorilor literar-cultural-morale românesti l-au atras de la sine catre revista ce devenise în epoca portdrapelul lor, trimitând spre publicare în paginile ei, în 1931-1932, înainte de orice text critic, poezii: „Stihuitorul plânge“ („Gândirea“, XI, nr. 11, noiembrie 1931, p. 453) si „Psalm“ („Gândirea“, XII, nr. 4, aprilie, 1932, p. 173). Alte poezii („Pace“, „Nostalgii“, „Oras„) semnate Ovidiu Papadima apareau în Gândirea, XIV, nr. 3, martie 1935, p. 127-128.
Nu se stie exact cum a ajuns Ovidiu Papadima cronicar al revistei conduse de Nichifor Crainic, în situatia cu totul exceptionala, de proaspat absolvent al Facultatii de Litere, care nu publicase mai nimic care sa-l fi impus drept critic.
Se pare, din câte deducem, ca a fost chemat – la recomandarea lui Dimitrie Caracostea – chiar de Nichifor Crainic, în calitate de secretar tehnic al „Gândirii“ si poate de cronicar, în clipa în care acesta se saturase de schimbarile asa de dese ale titularilor rubricii „Cronica literara“.
Întrebându-l odata pe profesorul Papadima daca Nichifor Crainic intervenea în textul „cronicilor“ sale, dânsul a evocat tocmai momentul în care – plin de emotie – i-a încredintat spre lectura primul foileton critic. Sub privirile sale, „redactorul“ a citit cu atentie textul dupa care s-a pronuntat scurt: „Da-l la cules!“, fara niciun alt comentariu. „Dupa aceea – a tinut sa completeze Profesorul – nu mi-a mai citit, în prealabil, niciun alt text. Îmi spunea doar, din când în când, ce ar trebui sa mai scriu pentru revista. Câstigase încredere“.
Cu toate acestea , în 1942, Nichifor Crainic marturisea, fara nicio referinta la Ovidiu Papadima: „Jinduim de ani dupa un critic, care, dedicându-se cu pasiune studiului literaturii, sa ridice în lumina dreapta adevaratele valori românesti ale artei contemporane. Criticul acesta n-a aparut înca“ („Gândirea“, XXI, nr. 8, august, 1942, p. 478).
El aparuse, daduse stralucire revistei, într-o sectiune deficitara – atât anterior, cât si posterior „ magistraturii“sale – dar plecase si Nichifor Crainic îl uitase.
Plecase din motive întemeiate – spre a beneficia de bursa Humboldt, ce i se acordase (1939-1941), dar nu avea sa mai revina în redactia revistei, dupa întoarcerea în tara, si nici sa mai colaboreze la ea decât absolut întâmplator, cu studiile: „Poezie – cunoastere etnica“ („Gândirea“, XXI, nr. 9, noiembrie 1942, p. 516-520 – extras din teza de doctorat) si „Peisajul interior în poezia lui V. Voiculescu“ (aparut în numarul omagial închinat poetului la împlinirea vârstei de 60 de ani, „Gândirea“, XXIII, nr. 9, septembrie 1943, p. 390-394).
De fapt, el parasea nu numai „Gândirea“ – de care se despartise între altii, si Lucian Blaga (una din personalitatile care-l recomandase pentru bursa) –, ci si critica literara ca atare, dedicându-se eseisticii, istoriei literare si folcloristicii (în calitate de secretar de redactie la „Revista Fundatiilor Regale“).
Acceptând sa sustina „cronica literara“ la „Gândirea“ (din iunie – iulie 1932) -, si din decembrie, acelasi an, si la „Calendarul“ – Ovidiu Papadima se sprijinea în demersurile sale pe viziunea sa proprie „instinctiv simtita si apoi din ce în ce mai lamurit“ consolidata, „organic“, – dupa cum marturisea în prefata la „Creatorii si lumea lor“ -, viziune întemeiata atât pe aprofundarea marilor valori literare române si straine, cu o speciala deschidere catre cultura populara, cât si pe buna cunoastere a miscarii literare si de idei europene la zi.
Despre calitatile lui de critic au scris multi, dar cel mai cuprinzator si cu mai multa obiectivitate le-a relevat D. Micu în monografia „Gândirea si Gândirismul“ (1975, p. 973): „Superior în mai multe privinte lui Octav Sulutiu, de pilda (de care, totusi, se vorbeste mai des), Ovidiu Papadima îndeplinea toate conditiile pentru a reprezenta disciplina într-o buna publicatie: pregatire profesionala temeinica, interes pentru fenomenul literar contemporan, spirit analitic ascutit, penetrant, dar de a formula. Substantiale, în majoritate, cronicile sunt, de regula , într-un stil limpede, alert… expresia, în interiorul lor, e sigura, terminologia precisa, vocabularul bogat, neologistic fara exces, rareori adulterat de câte un neaosism abuziv, de vreo vocabula prea plina de sucuri“.
Dorina Grasoiu – care a schitat un interesant portret de ansamblu al Profesorului în multiplele manifestari ale activitatii sale („Viata cartilor lui Ovidiu Papadima“, Editura Vestala, Bucuresti, 2004) –, adauga, îndeosebi, pentru definirea criticului „tonul bataios“, „atitudinea deloc concilianta“, „modul intransigent în care-si sustinea crezul“.
Cu asemenea calitati intelectuale si temperament, la vârsta marilor elanuri – avea 23 de ani când devenea cronicar dramatic si 29 când abandona critica literara – era firesc ca Ovidiu Papadima sa tinteasca foarte sus, în primul rând în privinta propriilor realizari si în al doilea rând în ceea ce priveste înaltarea literaturii române în întregul ei pe noi trepte valorice, între altele si prin implicarea mai profunda a criticii.
Cu ocazia diverselor cronici si articole, el si-a dezvaluit, fie direct, nemijlocit, fie indirect – prin critica modalitatilor neagreate – crezul si obiectivele.
Asa, de pilda, în articolul „Despre foiletonul critic, în legatura cu domnul Perpessicius“ (1937), Ovidiu Papadima nu numai ca definea genul de critica practicat („foiletonul critic“) – separându-l de critica „solemna“ de a doua instanta, exercitata pe valori recunoscute si de cronica literara (categorie noua, neînregistrata „la birourile populatiei literare“) -, dar îi releva si telurile, în cea mai mare parte, urmarite si de el: „Studiul critic – observa el – e întelegere; foiletonul e atitudine“… „studiul poate oscila, dar nu trebuie sa greseasca. Foiletonul e reactia imediata a opiniei critice; el nu trebuie, mai întâi de toate, sa lamureasca, ci sa aleaga“… ,,Criticul nu îsi poate aplica lentele mijloace de investigatie asupra tot ce apare… e necesara, în prealabil, o curatire sumara dar fara mila a terenului. E ceea ce trebuie sa faca foiletonul. El distinge imediat valorile de nonvalori, pentru ca apoi critica propriu-zisa sa se poata apleca în liniste si cu folos doar asupra celor dintâi. De aceea, foiletonistului critic îi trebuie nu solemnitate, ci gust, nu putere asociativa, ci hotarâre în distingeri. Un foiletonsistt poate gresi, dar nu trebuie sa sovaiasca. Foiletonistul e apoi omul timpului sau mai întâi de toate. El trebuie sa urmareasca, sa distinga pe lânga valorile supratemporale si acel material mediocru, dar util, care trebuie sa îngrase într-un anumit fel un anumit teren de creatie, ca din el sa poata rasari mai târziu opera perfecta care ne trebuie. Foiletonistul e în acelasi timp si animator, nu numai judecator. Pozitia lui e, deci, extrem de dificila! Se cer o suma uriasa de energii, de multe ori aproape imposibil de înmanuncheat: entuziasm de animator si judecata severa în alegere; simtul valorilor definitive si privirea sigura a câmpului întreg de creatie, cu lipsurile lui care trebuiesc împlinite, chiar prin întruchipari mai putin desavârsite la început; finete în întelegere si hotarâre brutala în sentinta“; „impulsivitate unei lupte de afirmare sau de respingere“…, „aptitudine pentru functia de semnalizator la raspântii“…, „curaj“.
Toate aceste „cerinte“ se stravad în foiletonistica lui Ovidiu Papadima, fara ca ele sa îmbrace decât accidental forme radicale.
Caci, desi îl critica pe Perpessicius – în cronicile caruia credea, ca atitudinea se transfigurase în abilitatea, de a nu nega categoric decât rareori si de a respinge laudând – cronicarul „Gândirii“ nu apasa nici el prea tare mâna, scriind în genere cronici echilibrate în termeni urbani, cu relevarea corecta, atât a calitatilor si valorii, cât si a lipsurilor.
În acest sens, putem afirma ca Ovidiu Papadima a fost unul dintre cei mai importanti si mai exigenti critici, nu al unui numar restrâns de scriitori, ci al întregului câmp literar; judecatile sale fiind la fel de oneste si de obiective, chiar si fata de autorii din cercul ,,Gândirii“, desi la vremea respectiva s-a insinuat ca ar fi fost partinitor cu ei.
Încât, pe buna dreptate observa D. Micu ca „Ovidiu Papadima se dovedeste un recenzent impartial, care judeca aparitiile literare în functie de realizarea intrinseca fara a le face rabat, din consideratie pentru autori. Tratamentul este acelasi pentru toti: consacrati si începatori, colaboratori ai „Gândirii“ sau spirite fara nicio afinitate cu gândirismul“. (A se vedea larga demonstratie a lui D. Micu privind sferele cuprinderii scriitorilor de cele mai diverse orientari – de la G. Calinescu, M. Sadoveanu, Lucia Demetrius si Dan Petrasincu, la G. Ibraileanu, Victor Papilian, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Dragos Protopopescu, V.I. Popa, G.M. Vladescu, Ion Iovescu, G. M.-Zamfirescu, N.M. Condiescu, Gib. I. Mihaescu etc. Presupusa evitare de a scrie despre operele unor mari personalitati – Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, etc. – e falsa, întrucât chiar daca nu le-a recenzat cartile – si aceasta datorita , fie tiparirii lor în perioadele de temporara încetare a aparitiei „Gândirii“, fie, probabil, interdictiei impuse de Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima s-a referit la ei si i-a avut mereu în vedere în circumscrierea întregului literaturii vremii. Pe de alta parte, era aproape imposibil pentru un critic sa scrie – fie si în opt ani – despre toti autorii contemporani.)
Aplecat asupra paginilor scrise -, atunci si mai târziu – profesorul Papadima se detasa de conjunctural si devenea slujitor doar al Adevarului. Evident, nu al adevarului absolut – greu de atins -, ci al adevarului constiintei sale de moment si al impresiilor trezite de lectura, fapt pentru care judecatile sale si-au pastrat în cea mai mare parte valabilitatea peste timp.
Sugestive ni se par si criteriile de apreciere valorica a operelor adnotate.
Fundamentale sunt pentru Ovidiu Papadima, ca, de altfel, pentru toti criticii anteriori si de generatie, „regulile de aur“ ale artei , cum le numeste la un moment dat cronicarul: sinceritatea – în orice caz lipsa artificialitatii – seninatatea si linistea, transmise de clasicism, implicarea coordonatei spiritual-transcendente, desavârsirea exemplara a formei, originalitatea – daca nu în sine a temelor si motivelor, macar tratarea lor aparte -, infuzarea creatiei, mai cu seama în poezie, cu întrebari si îndoieli, constructia armonioasa a întregului, reliefarea pregnanta a personajelor, în cadrul prozei, evitarea banalitatii, a discursivitatii si lipsei de sens etc.
Dincolo de toate aceste grile ale frumosului si perfectiunii, si de raportare a noilor aparitii la marile valori universale – cu mult mai frecventa decât s-a crezut în cronicile literare ale lui Ovidiu Papadima – criticul aducea în plus un mod propriu de întelegere a literaturii, întrevazuta ca un raspuns la „marile întrebari ale vietii si lumii“ ca o „atitudine în fata cosmosului“.
O asemenea viziune nu lipsea si nu lipseste, de altfel, la niciunul dintre esteticienii artei pure si cu atât mai putin la criticii români ai autonomiei esteticului, de la Maiorescu la Calinescu, Streinu, Cioculescu, oricât de sofisticate sunt sistemele, caci nimeni nu poate sustrage Arta curgerii Timpului, localizarii în Spatiu – fie si imaginar-fabulos – si penetrarii în substanta ei – chiar si în cele mai autenticiste însiruiri de documente si jurnale – a razei transcendentale, a acelei straluminari de „dincolo“, fara de care întregul e lipsit de valoare. Numai ca toate acestea sunt mascate, ocolite ingenios, adumbrite, lasându-se sa apara în prim plan doar asa-zisa arta pura.
Ovidiu Papadima – în ton, desigur, cu aspiratiile „Gândirii“, dar înainte de toate în virtutea propriei viziuni – a avut curajul sa ceara „creatorilor“ si altceva: sa-si lege operele de credintele stramosilor – în ce priveste relatiile interumane si cu Divinitatea – si sa-si iubeasca patria si trecutul, în privinta ancorarii în spatiu si timp. .
Pentru acest criteriu „etico-etnic“ care-l singulariza , Ovidiu Papadima a fost stigmatizat de confrati, punându-i-se sub semnul întrebarii întreaga activitate critica, desi o asemenea grila era luata în discutie doar atunci când criticul era convins ca se afla în fata unei valori artistice minime sau a posibilei împliniri viitoare a autorului în ramele artei veritabile. (Exemplele de apreciere a unor lucrari din perspectiva preponderent etica sunt rarisime. Ne gândim la romanul „La hotarul dintre veacuri“, de Gala Galaction, în care valoarea literara e confuz evidentiata, în detrimentul „seninei lumini etice“ – prin care criticul îl apropia de „Herman si Dorothea“, de Goethe, si la „Republica disperatilor“, de G.M. Vladescu – dimpotriva, aspru criticat sub aspectul valorii artistice, dar acceptat, compensatoriu, în final, pentru „aceasta putina si încurcata lumina, în acest areopag de bestii care e literatura noastra de azi“ – e drept, nu în calitate de critic, ci în aceea de cititor).
E adevarat ca la aceasta au contribuit, poate mai mult decât cronicile literare propriu-zise, în cadrul carora urmele criteriului etico-etnic sunt difuze, daca nu chiar invizibile, declaratiile autorului din prefata la „Creatorii si lumea lor“: „o afirm aici raspicat – nota el sfidator, desi nu invoca în niciun fel criteriul ca atare – pentru a da înca o data prilej habotnicilor paznici ai sacrei izolari si puritati estetice sa ma tintuiasca în singurateca mea erezie“.
De asemenea, nu în mica masura, a slujit impunerii unei asemenea idei ajustarea în acest sens a cronicilor prin titlurile date în volum, fata de titlurile neutre sub care fusesera publicate în presa.
Se pare ca Ovidiu Papadima a tinut sa apara mai mult decât era în realitate adept al criteriului etico-etnic, pe care, e drept, îl slujea, dar neostentativ.
Importanta, desigur, pentru judecatile formulate – prin care a confirmat valoarea unor opere ale epocii interbelice sau a deschis noi perspective de întelegere a lor (am mentiona, de pilda, opiniile cu totul noi despre Camil Petrescu, V. Voiculescu, L. Blaga, Ionel Teodoreanu, Ion Pillat, Radu Gyr, V. Papilian s.a.) – critica lui Ovidiu Papadima ni se releva, la o lectura noua, chiar mai însemnata sub aspectul îndrumarii tinerilor scriitori, directie în care, atât foiletonistica vremii , cât si cea urmatoare, nu a facut si nu face nimic.
„Sfaturile“ criticului, prin care încerca sa dezvaluie începatorilor adevarata cale catre adâncimile propriului lor suflet, sa releve acele zone pe care s-ar cuveni sa le exploateze daca vor sa realizeze ceva durabil, ni se par interesante nu numai pentru cei în cauza, ci pentru oricine, constituind adevarate lectii de maiestrie artistica, dezvoltate pe baza unor exemple concrete.
Tendinta „îndrumarii“ era asa de înradacinata în obisnuintele criticului, încât el nu se sfia sa-i conseieze chiar pe unii scriitori de renume ai timpului: M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu.
Nu numai ca-i îndruma pe confratii, în viitorul carora credea, dar îi si urmarea de la o aparitie la alta, insistând cu noi observatii, relevându-le evolutia creatiei lor în sensul dorit sau, dimpotriva, semnalând, dezamagit, involutia: cazul B. Iordan, Dan Petrasincu, Lucia Demetrius, s.a.
Fie ca afirma ceva sau neaga, cronicile lui Ovidiu Papadima se afla într-o continua polemica cu ceilalti critici contemporani, autorul întrevazându-si „magistratura“ ca o lupta pentru impunerea, fie a directiilor dorite, pe care le considera stimulatorii literaturii române, fie a unor personalitati mai putin mediatizate, fie, în sfârsit, pentru readucerea în atentia publicului a unor mari figuri ale trecutului în opera carora descoperea deschideri neobservate pentru mai buna întelegere a sufletului românesc.
Dupa cum, în cadrul acelorasi dispute, el aluneca usor si chiar cu placere în teoretizari de cea mai diversa natura, ce imprima cronicilor sale o nota distinctiva, cu totul aparte.
În acelasi sens, am remarca frecventa tendinta a cronicarului de a-si înalta observatiile de la cazurile concrete – ale unor opere si autori – la ansamblul literaturii române, de la începuturi pâna în contemporaneitate, sau doar asupra literaturii interbelice, în cadrul careia se pare ca e primul care a dezvoltat ideea de „generatie literara“.
Însa mai mult decât orice, Ovidiu Papadima a fost un „moralist“, încrezator în forta verbului care poate corija sau schimba profund traiectoriile creatiei unor personalitati si chiar cursul întregului fenomen literar.
Cronicile sale, niciodata prea aspre – desi asa le-ar fi dorit – dojenesc fara sa supere deschizând scriitorilor noi perspective de întelegere a înzestrarii lor.
Uneori – ca în cazul cronicii la editia B.P. Hasdeu a lui Mircea Eliade – el îsi dezvaluia public rosturile „ascuns-formative“ ale criticilor sale anterioare: „Sunt fericit ca pot însemna aci un entuziast elogiu pentru atât de putin linistitul, înca, autor al „Întoarcerii din rai“, cu atât mai mult cu cât pâna acum nu am putut face niciodata aceasta fara multe reticente si adesea am pus asprimea pe care o merita nu atât în raport cu ceea ce d(omnia) sa realizeaza, cât cu ceea ce uita“.
Din pacate, tocmai cronica acesta releva ca Profesorul era un idealist. Caci nici Mircea Eliade nu a abandonat „ratacirile“„pe drumurile aproape inutile ale alchimiei asiatice“ care l-au dus catre realizarea monumentalei „Istorii a credintelor si ideilor religioase“ – si nici ceilalti scriitori nu si-au schimbat radical destinul artistic.
Totusi, dincolo de efectul direct provocat de reactiile critice ale lui Ovidiu Papadima asupra scriitorilor însisi, ele reprezinta „foi de temperatura ale epocii“– cum le numea chiar autorul -, de care trebuie sa se tina seama în reevaluarea continua, atât a operei ,,creatorilor“ în sine, cât si a perioadei interbelice în ansamblul ei, în care ei au trait.
„Martor“ al acelui trecut, devenit de mult istorie, de care nu ne putem apropria si pe care cu atât mai putin îl putem întelege în toata complexitatea, contradictiile si realizarile lui, Ovidiu Papadima ne ofera, prin ansamblul cronicilor sale; –, „cu judecatile de atunci, unele drepte, altele poate infirmate de trecerea timpului“, izvorâte din adâncul sufletului sau influentate ,,de orientarea revistelor la care a colaborat, mai ales în ceea ce priveste accentul pus pe etnic si derivatele lui „, cum le privea el însusi, în 1971, spre a le salva – o importanta punte de acces.
Speram ca valorificarea întregului patrimoniu de cronici, eseuri si studii istorico-literare lasate de Ovidiu Papadima, în cea mai mare parte în presa, va contura mai clar statutul unui critic de referinta si va aduce noi lumini asupra epocii dintre cele doua razboaie.

Nunti, inmormantari si mistere..

de Dumitru Micu

Aparut la doar câteva luni dupa culegerea de povestiri „Flori de cer albastru“, cu care
I. Oprisan a debutat in proza narativa, romanul „In umbra mortii“ reconfirma aptitudinile si pentru literatura de imaginatie ale sârguinciosului istoric literar, folclorist, etnolog si etnograf. Reconfirma, in primul rând, iscusinta sa de a construi.
Trecerea unui tânar, prin absolvirea studiilor universitare, dintr-un stadiu existential in altul, si implicit descoperirea de catre el a unor noi fenomene, prilejuieste scriitorului punctarea de situatii a caror constituire literara presupune un mestesug avansat. Eroul traverseaza spatii (urbane si rurale) cu ambiante specifice nu lipsite de insolit, inclusiv de insolitul enigmatic tenebros, si pentru ca acestea sa devina plauzibile artistic era necesar un arsenal de instrumente naratologice variate.
Proaspat licentiat al facultatii bucurestene de filologie, sub regimul comunist, Alexandru Bahna poseda nu doar o excelenta pregatire de specialitate, in al carei temei e retinut la catedra, dar si o curiozitate intelectuala deconcertanta, pe care si-o satisface prin studierea chiar si a tratatelor de stiinte exacte pe care si le poate procura: fizica, chimie, biochimie, matematica, cibernetica. Una dintre cartile lui, ce umplu, in camera de camin studentesc, unde locuieste, un intreg dulap, se deschide cu studiul intitulat „Surubul aerodinamic – invingerea spatiului“.
Tendinta spre ilimitat in ordinea cunoasterii nu e singurul implicit al „genialitatii“ atribuite de unii acestui „uomo universale“. Un altul este excentricitatea. Din motive numai de el stiute, sau nici de el, Bahna se deda la clovnerii, comite acte gratuite dementiale. Ca student, intr-o zi, la ora 3 dupa-amiaza, când strazile forfotesc de lume, el „se instala pe ciment si incepu sa mearga in mâini si in picioare, statu apoi culcat pe jos, dupa care, intr-un picior, juca de unul singur“. Imediat, dupa calatoria, in satul consoartei, se deghizeaza, duminica, in baba, si merge asa la biserica. Anuntat, in ziua repartizarilor in „câmpul muncii“, ca mama-sa, vaduva, e pe moarte, absolventul de facultate pleaca spre Soveja, locuieste ea. In noaptea precedenta, o voce demonica il prevenise in vis ca, pentru a se realiza aspirational, trebuie sa renunte la cele mai apropiate trei fiinte: mama, prezumtiva sotie, Miruna si prietenul de neinlocuit, Toader Rouadedeal. Sub impactul visului, resuscitat, el coboara din tren, in plin câmp, si ajunge in satul copilariei sale dupa inmormântarea celei ce i-a dat viata.
Comportamentele infantile sunt pentru Alexandru Bahna o forma de autoparodiere, de comunicare in expresie groteasca a ororii de conventie, de banal, a nazuintei la iliminarea la libertate absoluta.
Naratorul nu intrebuinteaza in prezentarea personajului acesti termeni, insa Bahna isi marturiseste, si destainuie si altora, ca mobilul tuturor eforturilor sale de cunoastere este iluzia posibilitatii de a dobândi, pe aceasta cale, imortalitatea.
Infantilismul acestei iluzii coexista in spiritul prezumtivului nou Pico della Mirandola cu un alt infantilism, de sursa orala naiva, vadit in reminiscente de superstitii. Sarbatorind, impreuna cu doi prieteni, evenimentul incheierii „anilor de ucenicie“, intr-o berarie, viitorul cadru didactic universitar are sentimentul de a identifica in chelnerul care ii serveste un diavol. Acest ipochimen ii devine, dupa aceea, obsesie. Chelnerul, crede Bahna, il urmareste tot timpul, se tine dupa el, pas cu pas, pretutindeni, sub infatisari diferite (de pretins biocibernetician, de sofer de camion, de cantor rural etc.), il abordeaza pe strada, in tren, in cimitirul Bellu, si stie totul despre el, ii citeste chiar gândurile. La prima acostare, ii da sa inghita o bulina galbena, aceea fiind „o sonda emisie/ receptie prin care iti vom regla organismul pe baza descoperirilor noastre“. Potrivit unor indicii ulterioare, ubicuul si plurimorful demon nu e decât un agent de securitate. Departamentul in care acesta activeaza e insa unul cu totul special. Isi are sediul lânga cimitirul Bellu, si nu la suprafata, ci subteran, si efectueaza cercetari nu numai pamântesti, dar si astrale.
Bahna e racolat tocmai pentru a colabora la o asemenea activitate. Pentru a se califica adecvat, el va trebui sa redevina student, urmând simultan trei noi facultati, de biologie, chimie, si arheologie, eventual si o a patra, de astronomie. Cel care ii traseaza aceasta sarcina este (surpriza!) un tot atât de patimas devorator de carti ca el, anume un consatean, Ion Irimia, despre care se credea ca s-ar fi prapadit de pe urma cititului.
In centrul labirintului de lânga cimitir, licentiatul e pus in relatie cu un tânar care ii seamana atât de mult, incât pare a-i fi nu doar frate geaman, ci o clona a lui, Adrian Bourceanu. Amândoi acesti tineri „au codita“: „semn al genialitatii si al posibilitatii de comunicare cu universul si cu toate fortele lui“. Urmeaza ca ei, cu puterile conjugate, sa caute „cheia nemuririi“, spre a-si infaptui idealul comun de prelungire la infinit a vietii.
Dispus, in obstinatia de-a accede la depasirea conditiei umane, sa se alieze, asemenea lui Faust, chiar cu puteri probabil malefice, Alexandru Bahna tenteaza dezlegarea tainei tainelor si altfel. Aflând de existenta unui batrân care ar fi murit si inviat, Gheorghe Rudaru, posibil saman, in inchipuirea lui, se duce la acesta, ca Ghilgames la Utnapistin, spre a-l chestiona asupra lumii de dincolo. Discuta despre moarte si nemurire, si cu un taran longeviv (de o suta de ani), cu preotul din Soveja, precum si, bineinteles, cu prietenii si sotia. Având si vocatie literara, complementara celei stiintifice, abordeaza obsesiva problema intr-un roman, intitulat „Umbra mortii“. Toate zbuciumarile acestui „chinuit al nemuririi“ (cum ar spune Victor Papilian) ramân, fireste, zadarnice. Viata opune imortalitatii, iluzoriu cautata de Bahna, o imortalitate reala. Revenit pentru a doua oara la Soveja, in vacanta estivala, eroul romanului lui I. Oprisan se casatoreste, aici, cu Miruna, si nunta lor e urmata de alte câteva, puse la cale de parohul local, parintele Boanca, care decedeaza subit. Ideea, formulata lapidar de Miruna, dupa ce este afirmata, cu argumentari, de altii, e aceea, nu tocmai inedita, ca nu putem trai vesnic, individual, dar ca „Moartea tot va fi invinsa, in cele din urma“. Prin procreatie. Prin perpetuarea la infinit a speciei umane.
Se vede, presupun, din cele expuse, ca „In umbra mortii“ integreaza mai multe specii romanesti. Cartea contine elemente de roman psihologic (framântarile eroului principal), de roman de mistere si roman fantastic, de roman de iubire, cu inseratii de senzational (Alexandru Bahna are, fara sa stie, o fiica, rod al unui episod erotic preconjugal), de roman autentist (extrase din romanul in lucru mentionat), de roman agrementat cu aspecte de existenta rurala traditionala. Fuzioneaza perfect toate acestea? Discutabil. Compozitional, sudura e perfecta, insa aderenta componentelor discursului narativ la un sens unificator nu prea se poate demonstra. Enuntul ca „legea firii“ si „calea cea mai sigura de salvare a vietii, de aparare impotriva mortii“ e procreatia exprima un adevar mult prea general. Daca acest adevar e liantul scrierii, el este validat doar prin continutul ultimelor capitole. Cele precedente dezvaluie concentrari intelectuale, nareaza experiente paranormale, releva comportamente ciudate, intr-un cuvânt, combina situatii puse in relatie doar la modul abstract, sau in niciun fel, cu tema extinctiei si a supravietuirii. Se vorbeste de moarte, dar nu se transmite palpabil simtamântul ei. Romanul incânta intelectual, fara a zgudui sensibilitatea.
Indiscutabil ramâne faptul ca, dupa ce, cu volumul „Flori de cer albastru“, I. Oprisan s-a calificat remarcabil in domeniul prozei scurte, romanul „In umbra mortii“ revela in persoana cercetatorului pluridisciplinar si un romancier stapân pe uneltele meseriei.

I. Oprisan, prozator

Dumitru Micu

Dintre cercetatorii literari putin comentati, daca nu ocultati, nici unul nu desfasoara, din câte stiu, o atât de prodigioasa si complexa activitate ca Ionel Oprisan.

Istoric literar cu dubla vocatie, de exeget si de scotocitor de documente, autor de monografii (Sadoveanu, Hasdeu) si micromonografii („Cariatide literare“) si întreprinzator de anchete (Blaga si Calinescu în rememorari ale unor contemporani), propunator al unei „istorii a literaturii române în evocari“ si semnalator de relatii si asemanari între periodice românesti si germane din secolul al XIX-lea, întocmitor de felurite editii, cu prefete, postfete sau ample studii introductive (Hasdeu, M. Sadoveanu, I. M. Sadoveanu, G. Calinescu, Pamfil Seicaru, Ovidiu Papadima, Theodor T. Burada s. a.), el nu s-a cantonat doar în teritoriul literaturii culte, nici numai în cel al culturii scrise; si l-a apropriat si pe cel al literaturii populare, cu etnologie si etnografie cu tot. A înregistrat si tiparit folclor liric si epic („Folclor din Moldova de jos“, 11 volume de „Basme fantastice românesti“), a editat vaste selectii din materialele cuprinse în raspunsurile la chestionarele lui Hasdeu, a publicat studii de folclor în reviste românesti si straine, a consacrat o monografie troitelor românesti, distribuite tipologic, cu ilustratii, într-un album aparut în 2003, primul în tara noastra, a reunit, sub titlul „La hotarul dintre lumi“, studii de etnologie. Activitatea lui scriptica e dublata de una de promovare si stimulare a culturii, materializata îndeosebi într-o sustinuta productie editoriala. Cele trei edituri ale sale, „Saeculum I. O“, „Vestala“ si „Saeculum vizual“ lanseaza constant carti diverse de profil umanistic, de la dictionare la memorialistica, de la sinteze la bibliografii.
Un spirit atât de expansiv (în pofida nemaivazutei discretii) având, se pare, drept model intim pe B. P. Hasdeu, caruia îi reediteaza nu doar cartile, ci si publicatiile periodice, îi face publice protocoalele sedintelor de spiritism, nu putea sa nu cedeze, asemenea lui si altor „scriitori totali“, precum fostul sau mentor direct G. Calinescu, tentatiei de a scrie si literatura de imaginatie. Tentatiei? E prea putin spus. Marturisita, într-o notatie preliminara la volumul de debut în proza narativa „Flori de cer albastru“, aparut spre sfârsitul anului trecut, tentatia exprima, fara îndoiala, o vocatie, una „tainuita“ (spre a împrumuta termenul calinescian autoaplicat).
Naratiunile ce compun citatul volum pornesc, asemenea romanelor si nuvelelor lui Calinescu, de la modele. Nu, precum „Cartea nuntii“ de la un model precis, „Daphnis si Chloe“, dar de la teme, situatii, specii si subspecii literare consacrate. I. Oprisan e un prozator „de arta“, în sensul în care Ezra Pound îi numeste „de arta“ pe poetii la care mestesugul disimuleaza „inspiratia“. Ridicat din lumea rurala, el aduce palpitul, atmosfera acesteia, în cele mai multe dintre povestiri, însa optica naratorului este a unui intelectual rafinat, a unui scriitor format în climatul „cetatii cartilor“. O compunere se subintituleaza „reconstituire istorica“. O alta: „joc romantic“. O a treia: „nuvela „exemplara“„. Alte istorisiri contin elemente de fantastic, de miraculos (întregul volum, de altfel, se subintituleaza „Proza pseudo-fantastica“), situatii hoffmannesti, povesti de roman de mistere si de aventuri, de roman negru, de science-fiction. Principala sursa de insolit este însa eposul popular fabulos. Realul include componente de basm.
Povestirea titulara e de genul prozei cu copii si batrâni a lui Delavrancea si Bratescu-Voinesti, nu fara ceva si din cea sadoveniana de tinerete. Un copil imaginativ, visator, al unui ins prozaic îsi însoteste, într-o seara, bunicul, care se recunoaste în el, pe un deal mitizat de localnici, spre a urca, de acolo, amândoi, în Carul Mic sau în Carul Mare. La coborâre, copilul e batut de tatal sau, pentru ca a plecat de acasa fara sa-si ceara voie, iar batrânul, de mai de mult suferind, considerându-se pedepsit el însusi, nu rezista socului emotiv; moare. Urmatoarele câteva bucati integreaza relatari de fapte date ca reale, punctari de momente,constituite sub imperiul extraordinarului, al miraculosului. O fetita, care s-ar vrea zâna, porunceste bunicii paralizate sa se ridice din fotoliu si sa umble, si batrâna o face. Mama fetitei îsi aminteste ea însasi ca, în copilarie, ghicise unde erau boii familiei, pierduti si cautati, cu exasperare, zadarnic: dovada ca, pâna la vârsta de sapte ani, fusese „zâna“ si ea. Saracit, cineva începe sa fie obsedat de posibilitatea gasirii unei comori, si, urmând un anume ritual, o gaseste. În „Comoara dragostei“ e vorba, cum specifica titlul, de o comoara imateriala. Aceasta piesa e construita inelar, ca „Hanu Ancutei“, încercuind într-o istorisire alte vreo trei. „Vânzatorul de umbre“ reia, într-un scenariu modern, un motiv folcloric. Murind pe neasteptate, o studenta e înmormântata, dupa un vechi obicei, în haine de mireasa, si baiatul cu care „vorbise“ face pe mirele, tinând în mâna, simbolic, un brad. Ulterior, se afla, cu certitudine, ca moartea fetei a fost provocata chiar de acel baiat,care, sarac, îi luase umbra si o vânduse, pentru a fi îngropata la temelia unei noi biserici. Un alt motiv popular, adoptat în patru naratiuni, e sarpele. Doi copii, sora si frate, se apuca sa faca, din lut, colaci. Baiatului îi iese însa un sarpe. Unul care, noaptea, prinde viata. Baietelul îi da lapte, ca sarpelui de sub talpa casei. O singura data, caci reptila dispare. Trece timp, vine primavara. Sarpele casei îsi leapada pielea, întrucât îi crescuse între timp o alta, dedesubt. Curând, se iveste si un al doilea sarpe, care, când iese din vechea piele, se vede ca nu-i altul decât colacul baiatului. Mica povestire împleteste constant realitatea cu visul, ingenios, greu sesizabil. Cu aceeasi ingeniozitate, daca nu si cu mai mult rafinament, sunt construite si celelalte trei povestiri. Coborând, mai mult aruncat, dintr-un tramvai ticsit, un baiat constata ca îi ramasese geanta în vehicul. I se azvârle jos o alta, asemanatoare, cu un sarpe în ea. Acasa, el hraneste sarpele cu lapte si îl tine ascuns sub o lada. Lectura procura agrement literar prin dezvaluirea emotiilor suscitate în copil de teama scandalului ce o sa iasa, când parintii lui vor fi descoperit vietatea. Când momentul acela soseste, Sandu încearca sa împiedice stârpirea sarpelui, muscându-si tatal, dar acesta ia târâtura pe o bucata de fier si o arunca afara, unde e calcata de o masina. Strânsi în jurul sarpelui mort, o droaie de copii îl jelesc întocmai ca, înainte cu un an, pe o fetita ce se aruncase de la etaj, si îl îngroapa într-o livada cu nuci. Sandu are semtimentul ca, „odata cu sarpele îngropase si ceva din iubirea pe care le-o purta parintilor“. „Regina serpilor“ plonjeaza în plin fantastic, plasat în mediu modern, într-un chip întrucâtva asemanator celui din proza fantastica a lui Victor Papilian. Naratorul e un copil care, luat de tatal sau într-o padure cu lac în care se spune ca traiesc balauri primejdiosi, vede numai el, într-un tufis, „balauroaica“, metamorfozata într-o fascinanta fata. Cititorului, aceasta îi poate parea ca seamana cu „Lostrita“ lui Vasile Voiculescu. În închipuirea baiatului, e Regina Serpilor. Poarta la gât un „amulet-pandantiv în sclipiri serpuitoare“. Multi ani dupa aceea, ajuns medic, naratorul se pomeneste, pe masa de operatii, cu o juna pe al carei piept luceste, inconfundabil, aceeasi podoaba. Medicul si-o însuseste. Într-o zi, obiectul dispare inexplicabil. Îl revede, când nu se astepta câtusi de putin, la gâtul Reginei, întâlnita la o receptie. Urmeaza casatoria. O casatorie cât se poate mai fericita, curmata de moarte, la nasterea unei fetite. Odata cu Regina, dispare din nou si pandantivul. Nu pentru totdeauna însa. Într-un moment când medicul discuta cu amici, întorcând ciudata poveste pe toate fetele, usa se deschide si intra Regina.
„Iluzia“ aminteste întrucâtva de „Sarpele“ lui Mircea Eliade. Aflata într-o vacanta estivala, într-un sat, la bunica ei, o adolescenta, eleva, constata ca aceasta tot mai hraneste cu lapte presupusul sarpe al casei, considerat înger purtator de noroc. Domnisoara îsi spune, în gând, ca sarpele i l-ar putea da pe Dan, un vag prieten. Tradându-si prin anumite manifestari, tulburarea ascunsa, bunica ei si o vecina cred ca Irimina e pândita, asemenea fetei din celebra „balada“ a lui I. Heliade-Radulescu, de un „zburator“. În proxima duminica, eleva are iluzia, la biserica, de a-l identifica pe Dan, putin schimbat, în unul dintre doi tineri, veniti si ei la slujba. Noaptea, arde, aevea sau în vis, o claie de fân, în timp ce ea viseaza ca Dan o ia pe sus, ca sa o treaca peste o apa. Dimineata, primeste o urare, de ziua ei, semnata D.
Câteva povestiri aduc situatii stranii din afara universului rural. Într-un orasel german, naratorul, un învatat, gaseste, întâmplator, în pivnita unei foste manastiri, tranformata în scoala, „un tezaur de documente vechi“. Semnalându-l unui profesor, apoi primarului, e luat de acestia drept nebun, dar parintele urbei îi daruieste comoara, cu act în regula. În dimineata urmatoare, însa, ia-o de unde nu-i! Totul se petrecuse în vis. De domeniul visului e si istoria cu insertii diavolesti a îmbogatirii unui preot, în chip miraculos. Exasperat ca i se nasc numai fete, parintele Iosif Talpes nu se lasa pâna ce, la a sasea experienta a maternitatii, preoteasa îi daruieste un baiat. Îmbatat de victorie, el se ambitioneaza sa genereze mai multi fii decât fiice, pâna la doisprezece, numarul apostolilor, si staruinta sa nu ramâne zadarnica. Copiii trebuiesc însa hraniti si de unde bani pentru alimente? I-o spune, piezis, necuratul. Destainuindu-i o femeie, la spovedanie, ca a cumparat de la farmacie un spiridus, care îi îndeplineste toate voile, duhovnicul îi copiaza procedarea. El obtine însa spiridusul, într-o cutie, sub forma de bani care, cheltuiti, se înapoiaza la locul de unde fusesera luati. Dupa un timp, realizând, ca si enoriasa, ca se vânduse celui viclean, popa se sperie atât de tare încât nu-si regaseste linistea decât dupa ce reuseste sa faca sa i se fure cutia demonica. Diavolul ia chip de om, în „Viata de vânzare“, nuveleta de speta poesca. Saracit, unui batrân îi vine ideea nastrusnica de a-si vinde anii câti presupune ca îi mai are de trait, si, culmea, gaseste cumparator. Acesta e un „pretins“ student american, care îsi asuma functia de misit si o exercita cu succes. În ajunul zilei sale de nastere, îmbogatitul îsi da seama ca, vânzându-si si ultimii ani, pune capat vietii sale.
Doua compuneri parodiaza proza stiintifico-fantastica, amuzant. Un tânar viseaza ca i-au crescut aripi, si chiar îi cresc. Înfatisându-se unui medic, acesta nu se poate ocupa de el, caci pleaca la doua congrese, dar îl lasa în seama asistentei. Urmând ce era normal sa urmeze, amantii se instaleaza, pentru ca asistenta sa poata studia cât mai în liniste evolutia miracolului, undeva la munte. Paradis! Pacientul zboara ca pasarile.
Într-o zi, la propunerea iubitei, el se lanseaza în vazduh de pe un pisc. Cade în prapastie, dar nu moare. Dupa ce îsi revine din soc, regreta ca… visul s-a sfârsit. În „Trandafirul din glastra“, un tânar biolog, specializat în botanica, vrea neaparat sa cunoasca „limbajul plantelor“: cunoastere posibila, evident, numai printr-un miracol. Miracolul se produce, printr-o colaborare interdisciplinara sui generis a botanistului cu o chimista. Cei doi obtin împreuna un preparat din suc de matraguna care, baut de el, îl preface în papadie. Tot experimentând asupra lui însusi asemenea mutatii, tânarul demiurg ajunge la o performanta în a carei virtute se preschimba în trandafir, spre a se oferi, sub aceasta forma, iubitei, în dar de ziua ei.
Din pretios, umorul devine macabru în „S-a întâmplat în România“ si „Traieste si dupa moarte“. În prima bucata, un cadavru desfigurat, gasit lânga râu, e îngropat în locul unde alt presupus dus de pe lume, lautar, ce nu se mai înapoia din satul unde plecase, din motiv profesional. Faptul provoaca dubla încurcatura. Pseudoraposatul se întoarce, iar hoitul crezut al sau e cerut de locuitorii satului în care defunctul traise. În povestirea cealalta, un mosneag ramas singur pe lume, gaseste cu cale sa-si organizeze, el însusi, de viu, slujba de înmormântare, pentru ca nu cumva sa fie înhumat fara ceremonialul cuvenit. Cumpara un sicriu si intra în el, dupa ce lasa vorba ca, aruncându-se în groapa câtiva bulgari de pamânt, sa se cânte „Multi ani traiasca“. Când bulgarii încep sa cada, falsul decedat e cuprins de o spaima subita, sub al carei impact moare de adevarat.
Ultimele trei piese constitutive ale volumului „Flori de cer albastru“ se diferentiaza de cele precedente prin asumarea caracterului livresc al surselor de inspiratie. „Nuvela „exemplara“„ „Nebunul“ portretizeaza un taran autodidact, cam de felul lui Zaharia Duhu al lui Cezar Petrescu, socotit de consateni alienat mintal si tratat ca atare; „jocul romantic“ „Eterna alegere“ desfasoara un evantai de situatii erotice rurale; „reconstituirea istorica“ „Capul Mariei Sale“ nareaza aventura recuperarii si aducerii la manastirea Cozia a capului detasat de corp, pe câmpia Turzii, al lui Mihai Viteazul.
Acesta e cuprinsul volumului ce îl consacra pe I. Oprisan scriitor si de proza narativa: povestitor (deocamdata) dotat cu imaginatie, cu aptitudinea atât de a surprinde detaliul semnificativ realist cât si de a suda indislocabil segmente de realitate si vis, cu simt al compozitiei, cu inteligenta artistica.

„Un punct luminos în evoluţia culturii”

Apărut, în 1931, sub titlul Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“, lucrare – finalizată înainte şi în altă manieră decât Enciclopedia României, din 1938–1940, în 4 vol. – reprezintă şi a rîmas până astăzi o carte de referinţă, un adevărat instrument de lucru, pe care celelalte dicţionare enciclopedice, enciclopedii sau „mici dicţionare enciclopedice“ realizate cu largi colective de elaborare din 1950 încoace, nu i-au negat total utilitatea, mai ales în partea pur filologică.
Iniţiată, după cât se pare, la propunerea profesorului Ion Simionescu, preşedintele „înaltului Institut de cultură“ pe care îl reprezenta editura „Cartea Românească“, lucrarea avea menirea de a cuprinde între coperţile unei cărţi, limba şi cele mai importante informaţii despre geografia, istoria, cultura şi marile personalităţi ale ţării, reunind, după 1918, aproape tot spaţiul etnic românesc.
Ea trebuia să fie, cu alte cuvinte, un monument închinat glorificării României Mari.
De aceea – după cum o mărturisea chiar conducerea Editurii – „nu s-a ocolit nici un sacrificiu“ pentru ca lucrarea să aibă nu numai un înalt nivel ştiinţific, ci şi o formă grafică deosebită.
„Am avut deosebitul noroc – se spunea în «prefaţa editurii» – ca redactarea să cadă pe mâini destoinice, încercaţi specialişti, fiecare în ramura lui. D[omnu]l I.-Aurel Candrea, profesor la Universitatea din Bucureşti, este un lexicograf şi filolog cu reputaţie bine stabilită. D[omnu]l prof. G. Adamescu, membru corespondent al Academiei Române, este cunoscut prin lucrările sale bibliografice.
Le rămânem recunoscători pentru râvna depusă, ca şi pentru munca grea săvârşită, spre a duce la bun sfârşit o operă atât de anevoios de îndeplinit. Lor le revine meritul întreg de a fi ştiut să închege o lucrare care va însemna, credem, un punct luminos în evoluţia culturii naţionale.
La rândul nostru, nu am ocolit nici un sacrificiu, pentru ca tehnica tipăririi să corespundă cuprinsului, iar dicţionarul românesc să nu fie mai prejos de acele dicţionare străine, cu care eram obişnuiţi majoritatea cărturarilor noştri… Cele 11 milioane şi mai bine de litere, cuprinse în dicţionar, sunt citeţe, clare, materialul întrebuinţat a fost fabricat anume pentru această lucrare“.
Alegerea autorilor – s-a dovedit, într-adevăr, fericită, mai ales că pentru o operă aşa de mare se recurgea doar la două personalităţi, şi nu cum s-a procedat în cadrul Enciclopediei sibiene din 1927 sau a celei patronate de Dimitrie Gusti, la zeci de nume.
Chiar autorii – care au încercat să colaboreze împreună de la un cap la altul al Dicţionarului – şi-au dat seama că munca în colectiv e greoaie şi nu duce la rezultatele aşteptate.
Aşa că, după încheierea redactării literei A a „dicţionarului“ propriu-zis şi-au împărţit materia în două: I. A. Candrea a elaborat partea întâi: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, iar Gh. Adamescu – partea a II-a, Dicţionarul istoric şi geografic universal, care au şi apărut ca secţiuni distincte ale cărţii.
Pentru lucrarea pe care era chemat s-o săvârşească, Ion Aurel Candrea avea atuuri însemnate.
El publicase, între altele, în 1904–1905, Din elementele romane ale limbii române, seria I–III; în 1907–1914, tipărise, în colaborare cu Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, fascilulele I–IV; în 1909 scosese Dicţionarul general al limbii române din trecut şi de astăzi, cuprinzând formele literare…, formele dispărute… din sec. XVI–XVII; de asemenea, elaborase, în 1912, un Dicţionar de proverbe şi zicători, iar în chiar perioada redactării Dicţionarului enciclo¬pedic ilustrat ţinuse la Universitatea din Bucureşti cursurile Elemente de origine dubioasă sau necunoscută din limba română (1926–1927) şi Viaţa cuvintelor (1932–1933).
Cu toate acestea, pentru elaborarea Dicţionarului a luat totul de la început, întrucât fişele pentru volumele anterior publicate au fost distruse de ocupanţi în timpul Primului Război Mondial.
„M-am pus, deci, pe muncă… – mărturiseşte el – muncă titanică, de care numai cei ce s-au îndeletnicit cu acest gen de lucrări îşi pot da seama. Trebuiau extrase citatele din sute şi sute de volume, în parte necercetate. Noroc că cele mai multe le citisem mai demult şi subliniasem în ele cuvintele ce mă interesau. Extragerea acestor cuvinte pe fişe şi copierea întregii fraze din care făcea parte e meritul soţiei mele. Fără ajutorul inteligent pe care mi l-a dat în tot cursul lucrării, niciodată Dicţionarul acesta n-ar fi văzut lumina zilei. Patru sute douăzeci şi cinci de mii de fişe, scrise de mâna ei, clasate în ordine alfabetică şi aşezate în 140 de cutii de câte 30 de cm. lungime e materialul pe care mi l-a pus la îndemână şi pentru care-i sunt adânc recunoscător. Trei ani şi mai bine a durat scrierea fişelor…“
Spre deosebire de I. A. Candrea, Gh. Adamescu nu publicase aproape nimic legat de obiectul Dicţionarului…, cu excepţia „bibliografiilor“, în care devenise primul mare specialist român.
Dar Istoria literaturii române (1911), apărută în numeroase ediţii de popularizare, Din biografiile scriitorilor români (1987), ediţiile din opera lui V. Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Cantemir, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, Ioan Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu ş.a., pe de o parte, precum şi lucrările Luptele pentru naţionalitate ale românilor de peste munţi în 1848–1849 (1892), Ideile politice ale cronicarilor (1895), Societatea română la finele epocii fanariote (1897), Epoca regulamentară din punct de vedere politic şi cultural (1897) Viaţa şi activitatea lui Spiru Haret etc., pe de alta, îl recomandau ca un bun cunoscător al istoriei literaturii române şi a istoriei naţionale în genere.
Indiferent însă, de ce publicaseră anterior, cei doi autori principali, care au beneficiat, totuşi, de ajutoare – I. A. Candrea de al soţiei; Gh. Adamescu de sprijinul prof. I. Simionescu, „pentru controlul părţii ştiinţifice“, al generalului C. Costan¬dache, „pentru partea militară“, al d[omnu]lui Svilocovici „pentru numele sârbeşti, al prof. Porsche de la Sibiu, „pentru informaţii privitoare la localităţi şi persoane din Transilvania“ şi al lui I. Lupu şi M. Maievschi „funcţionari la Biblioteca Aca¬demiei Române“ „pentru materialul din lexicoanele ungureşti şi ruseşti“ – au depus o muncă uriaşă care a durat peste nouă ani (din 1923 până la 4 octombrie 1931), redactând şi corijând textele propriu-zise, şi verificând aplicarea cu stricteţe a normelor tehnice de punere în pagină şi de utilizare adecvată a semnelor şi simbolurilor.
Un fapt remarcabil al grupului editorial l-a constituit tipărirea treptată a materialului, pe coli, începând din februarie 1926, până în octombrie 1931.
În acest fel, textele nou imprimate au putut fi corectate în lumina normelor impuse şi a colilor anterioare, spre a nu se strecura nici o greşeală.
Concomitent cu textul, s-a realizat şi ilustraţiile pe coli, de un grup de desenatori „în frunte cu d[omnu]l Kalman“, sub direcţiunea domnului Menny Toneghin“ – peste 6000 de gravuri şi tabele de ansamblu, dintre care „mai bine de 500 de desenuri“ au fost executate de I. A. Candrea, care ni se dezvăluie astfel şi în ipostaza necunoscută de artist plastic.
Ambiţiile autorilor – reflectând în bună măsură cerinţele casei de editură, au fost mari.
În partea de lexicologie, lucrarea cuprinde, după mărturisirea lui I. A. Candrea, „repertoriul aproape complet al cuvintelor dispărute din grai şi acelea care se întrebuinţează astăzi“ (în perioada interbelică).
Din limba veche s-au reţinut „cuvintele care circulau în grai şi pe acelea care se refereau la stările de lucruri din trecut, la demnităţi, angarale, obiceiuri etc.“, extrase din texte bisericeşti, sau cu conţinut religios, din documente, pravile, cronici. S-au lăsat în afara Dicţionarului doar turcismele, considerate de autor că nu au fost cunoscute în popor.
În privinţa „limbii de astăzi“ au fost preluate patru categorii de termeni: „cuvinte băştinaşe“, comune tuturor românilor din nordul Dunării; cuvinte specifice numai unei anume părţi a ţării (provincialismele), neologismele curente, în speţă franceze, şi termenii tehnici privitori la toate ramurile ştiinţei şi ale activităţii omeneşti.
În funcţie de importanţa lor, cuvintele au fost tratate succint sau amplu, dându-se unor termeni extinderea largă a unor „adevărate articole de enciclopedie“.
Indiferent însă de categorie, simţul limbii şi buna cunoaştere a realităţii – confirmată sau infirmată de extrasele din fişe – l-a condus pe autor în genere la o justă gradare a spaţiului acordat fiecărui cuvânt.
De asemenea, I. A. Candrea a relevat cu îndreptăţire diversele sensuri ale termenilor, explicându-le, în articole, în ordinea însemnătăţii lor, de la accepţiunile cele mai largi spre cele mai restrânse.
Bazat pe fişele excerptate, el a definit, în cazul cuvintelor dialectale, confuz preluate în diversele texte, adevăratul lor sens.
Avem de a face, prin urmare, nu numai cu o operă de explicare, ci şi cu una de interpretare şi, implicit, de normare.
În partea a II-a, deşi s-a avut ca aspiraţie cuprinderea întregului istoriei, geografiei şi culturii universale, s-a dat prioritate realităţilor româneşti, care trebuiau făcute cunoscute lumii.
Aşa încât, înaintea Enciclopediei României în 4 vol., apărută sub îngrijirea lui Dimitrie Gusti (1938–1940) şi a Enciclopediei României a lui Lucian Predescu (1940) – care se opreau exclusiv la „materialul românesc“, şi nu reţineau din afară decât personalităţile şi faptele care avuseseră vreo legătură cu noi – Gh. Adamescu, oferă în „Dicţionarul său istoric şi geografic universal“ un prim nucleu masiv referitor la ţara şi poporul nostru.
De altfel, după propriile sale mărturisiri, informaţiile privitoare la celelalte ţări ale lumii au fost mai ample sau mai restrânse în funcţie de legăturile istorico-politico-economice şi culturale ale acestora cu România.
S-a avut cu preponderenţă în vedere ţările vecine şi în genere cele europene.
În ce priveşte personalităţile, nu au fost prezentate decât cele dispărute. Nu s-a „intenţionat să se fac[ă] un dicţionar al contemporanilor, ci un dicţionar istoric“, şi mai cu seamă portrete ilustrative nu s-au dat pentru nici un om în viaţă, în afara membrilor familiei regale.
Chiar aşa fiind – cu privirea îndreptată în mod special spre trecut, spre zona valorilor clasate – Dicţionarul conţine nenumărate informaţii despre anume personalităţi, pe care cercetătorul nu le mai întâlneşte altundeva, ca şi în cazul Enciclopediei lui Lucian Predescu.
Am relevat doar câteva din calităţile care fac din Dicţionarul enciclopedic ilustrat o carte încă actuală după opt decenii de la apariţie, o carte de veritabilă contribuţie în sferele lexicologiei şi ale informaţiei istorice, – „un punct luminos în evoluţia culturii naţionale“, cum le plăcea s-o definească cei care au conceput-o.

I. OPRIŞAN

I.Aurel Candrea, Dictionar enciclopedic ilustrat al limbii române din trecut şi de astăzi. Ed. Cartea Românească, Bucureşti

de A. Rosetti, conferenţiar universitar

Opera monumentală a D-lui Candrea, pregătită în curs de 25 de ani, e pusă, de câteva zile, la îndemâna cetitorilor. Editurii “Cartea Românească”, care nu s-a dat înapoi de la sacrificiile impuse de realizarea unei astfel de lucrări, i se cuvin laude neprecupeţite.
D-l Candrea întruneşte toate calităţile unui lexicograf desăvârşit. Simţul său etimologic, de o rară fineţe, unit cu darul combinaţiei, cunoştinţa aprofundată a limbilor romanice apusene şi a limbilor balcanice, au făcut ca etimologiile propuse de D-sa să fie întotdeauna preţuite. Cunoaşterea dialectelor limbei române, atât din nordul cât şi din sudul Dunărei, şi cercetarea la faţa locului a graiului din Ţara Oaşului (N.Ardealului), Banat şi Meglenia, au avut drept urmare publicarea de monograifi dialectale apreciate de specialişti.
Studiile aprofundate ale D-lui Candrea asupra textelor noastre vechi l-au îndemnat să publice în 1916, la colecţia “Comisiei istorice a României”, o ediţie critică a celor mai vechi traduceri româneşti ale Psaltiri, întovărăşită de un studiu complet asupra primelor noastre traduceri de cărţi religioase.
Ca folklorist, D-l Candrea a studiat producţiile literaturii noastre populare în comparaţie cu literature populară a vecinilor noştri şi s-a ocupat de aproape de problema vieţii păstoreşti în ţările romanice. Cercetările şi lecturile sale diligente, cu deosebire din representanţii spiritului românesc, ca Anton Pann, I.Creangă, Ispirescu, Jipescu, etc., au avut drept urmarre strângerea unui material imens de cuvinte şi citate, clasate pe fişe, şi unei bogate documentări iconografice originale, care au îngăduit d-lui Candrea ca, în curs de 9 ani, să redacteze şi să supravegheze tipărirea prezentului dictionar, menit să umple un gol demult simţit în lexicografia noastră.
Dicţionarul general al limbei române, început de D-l Candrea în colaborare cu D-l Ov. Densusianu, şi Dicţionarul etimologic al limbei române (elementele latine), datorita aceleaşi fecunde colaborări, nu au avut norocul să apară decât fragmentar: din cel dintâi n-a fost tipărită decât litera A, iar aparţia celui de al doilea a fost întreruptă la fascicolul 4 (a putea), spre regretul unanim al cercetătorilor, lipsiţi în felul acesta, de instrumente de studiu şi documentare de primul rang.
Dicţionarul D-lui Candrea, cu toate dimensiunile sale impunătoare (1.470 de pagini octav mare, tipărite pe două coloane), este un dicţionar portativ. Spaţiul restrâns de care a dispus autorul nu l-a împiedicat, totuşi, ca să dea esenţialul în fiecare articol. Definiţiile sunt remarcabile; exemplele, alese între atâtea altele, luminează pe deplin sensul cuvintelor. Înşirarea accepţiunilor diferite ale cuvintelor este făcută în ordinea cronologică, singura justificată; în felul acesta, cetitorul este informat asupra variaţiilor de sens ale unui termen oarecare, în cursul timpului. Etimologiile sunt indicate la finele fiecărui articol.
Dicţionarul cuprinde un mare număr de cuvinte vechi, cu excepţia elementelor streine care n-au fost încetăţenite în limbă; în ceea ce priveşte cuvintele din limba de astăzi, autorul a lăsat cu dreptate afară din dicţionar, provincialismele întrebuinţate în regiuni restrânse. Cunoştinţele sale profunde şi de diactologie i-au îngăduit să procedeze la alegerea termenilor în deplină cunoştinţă de causă.
Presentarea materialului, o problemă delicată pentru lexicograf, este făcută cu o rară cunoştinţă tehnică. Execuţia tipografică ireproşabilă, cu alternarea bine chibzuită a caracterelor din corpuri şi familii diferite, precum şi desenele reuşite şi bine reproduse, fac din dicţionarul D-lui Candrea o carte care va fi consultată şi cetită cu plăcere. În faţa unei astfel de opera de răbdare şi inteligenţă, care nu poate fi răsplătită cu nimic, cetitorul e cuprins de un sentiment firesc de admiraţie pentru autor şi de gratitudine pentru acei care au ştiut să realizeze acest monument al timpurilor noastre. D-l Candrea ne-a dat în dicţionarul său o icoană vie a limbei, credinţelor, obiceiurilor şi instituţiilor noasre de ieri şi de astăzi. Dorind dicţionarului tot succesul pe care îl merită, urăm D-lui Candre ca să aibă bucuria de a pregăti curând ediţia a doua.

Cronica aparuta in Miscarea, Bucuresti, 10 decembrie 1931, p. 1