„Un punct luminos în evoluţia culturii”

Apărut, în 1931, sub titlul Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“, lucrare – finalizată înainte şi în altă manieră decât Enciclopedia României, din 1938–1940, în 4 vol. – reprezintă şi a rîmas până astăzi o carte de referinţă, un adevărat instrument de lucru, pe care celelalte dicţionare enciclopedice, enciclopedii sau „mici dicţionare enciclopedice“ realizate cu largi colective de elaborare din 1950 încoace, nu i-au negat total utilitatea, mai ales în partea pur filologică.
Iniţiată, după cât se pare, la propunerea profesorului Ion Simionescu, preşedintele „înaltului Institut de cultură“ pe care îl reprezenta editura „Cartea Românească“, lucrarea avea menirea de a cuprinde între coperţile unei cărţi, limba şi cele mai importante informaţii despre geografia, istoria, cultura şi marile personalităţi ale ţării, reunind, după 1918, aproape tot spaţiul etnic românesc.
Ea trebuia să fie, cu alte cuvinte, un monument închinat glorificării României Mari.
De aceea – după cum o mărturisea chiar conducerea Editurii – „nu s-a ocolit nici un sacrificiu“ pentru ca lucrarea să aibă nu numai un înalt nivel ştiinţific, ci şi o formă grafică deosebită.
„Am avut deosebitul noroc – se spunea în «prefaţa editurii» – ca redactarea să cadă pe mâini destoinice, încercaţi specialişti, fiecare în ramura lui. D[omnu]l I.-Aurel Candrea, profesor la Universitatea din Bucureşti, este un lexicograf şi filolog cu reputaţie bine stabilită. D[omnu]l prof. G. Adamescu, membru corespondent al Academiei Române, este cunoscut prin lucrările sale bibliografice.
Le rămânem recunoscători pentru râvna depusă, ca şi pentru munca grea săvârşită, spre a duce la bun sfârşit o operă atât de anevoios de îndeplinit. Lor le revine meritul întreg de a fi ştiut să închege o lucrare care va însemna, credem, un punct luminos în evoluţia culturii naţionale.
La rândul nostru, nu am ocolit nici un sacrificiu, pentru ca tehnica tipăririi să corespundă cuprinsului, iar dicţionarul românesc să nu fie mai prejos de acele dicţionare străine, cu care eram obişnuiţi majoritatea cărturarilor noştri… Cele 11 milioane şi mai bine de litere, cuprinse în dicţionar, sunt citeţe, clare, materialul întrebuinţat a fost fabricat anume pentru această lucrare“.
Alegerea autorilor – s-a dovedit, într-adevăr, fericită, mai ales că pentru o operă aşa de mare se recurgea doar la două personalităţi, şi nu cum s-a procedat în cadrul Enciclopediei sibiene din 1927 sau a celei patronate de Dimitrie Gusti, la zeci de nume.
Chiar autorii – care au încercat să colaboreze împreună de la un cap la altul al Dicţionarului – şi-au dat seama că munca în colectiv e greoaie şi nu duce la rezultatele aşteptate.
Aşa că, după încheierea redactării literei A a „dicţionarului“ propriu-zis şi-au împărţit materia în două: I. A. Candrea a elaborat partea întâi: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, iar Gh. Adamescu – partea a II-a, Dicţionarul istoric şi geografic universal, care au şi apărut ca secţiuni distincte ale cărţii.
Pentru lucrarea pe care era chemat s-o săvârşească, Ion Aurel Candrea avea atuuri însemnate.
El publicase, între altele, în 1904–1905, Din elementele romane ale limbii române, seria I–III; în 1907–1914, tipărise, în colaborare cu Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, fascilulele I–IV; în 1909 scosese Dicţionarul general al limbii române din trecut şi de astăzi, cuprinzând formele literare…, formele dispărute… din sec. XVI–XVII; de asemenea, elaborase, în 1912, un Dicţionar de proverbe şi zicători, iar în chiar perioada redactării Dicţionarului enciclo¬pedic ilustrat ţinuse la Universitatea din Bucureşti cursurile Elemente de origine dubioasă sau necunoscută din limba română (1926–1927) şi Viaţa cuvintelor (1932–1933).
Cu toate acestea, pentru elaborarea Dicţionarului a luat totul de la început, întrucât fişele pentru volumele anterior publicate au fost distruse de ocupanţi în timpul Primului Război Mondial.
„M-am pus, deci, pe muncă… – mărturiseşte el – muncă titanică, de care numai cei ce s-au îndeletnicit cu acest gen de lucrări îşi pot da seama. Trebuiau extrase citatele din sute şi sute de volume, în parte necercetate. Noroc că cele mai multe le citisem mai demult şi subliniasem în ele cuvintele ce mă interesau. Extragerea acestor cuvinte pe fişe şi copierea întregii fraze din care făcea parte e meritul soţiei mele. Fără ajutorul inteligent pe care mi l-a dat în tot cursul lucrării, niciodată Dicţionarul acesta n-ar fi văzut lumina zilei. Patru sute douăzeci şi cinci de mii de fişe, scrise de mâna ei, clasate în ordine alfabetică şi aşezate în 140 de cutii de câte 30 de cm. lungime e materialul pe care mi l-a pus la îndemână şi pentru care-i sunt adânc recunoscător. Trei ani şi mai bine a durat scrierea fişelor…“
Spre deosebire de I. A. Candrea, Gh. Adamescu nu publicase aproape nimic legat de obiectul Dicţionarului…, cu excepţia „bibliografiilor“, în care devenise primul mare specialist român.
Dar Istoria literaturii române (1911), apărută în numeroase ediţii de popularizare, Din biografiile scriitorilor români (1987), ediţiile din opera lui V. Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Cantemir, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, Ioan Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu ş.a., pe de o parte, precum şi lucrările Luptele pentru naţionalitate ale românilor de peste munţi în 1848–1849 (1892), Ideile politice ale cronicarilor (1895), Societatea română la finele epocii fanariote (1897), Epoca regulamentară din punct de vedere politic şi cultural (1897) Viaţa şi activitatea lui Spiru Haret etc., pe de alta, îl recomandau ca un bun cunoscător al istoriei literaturii române şi a istoriei naţionale în genere.
Indiferent însă, de ce publicaseră anterior, cei doi autori principali, care au beneficiat, totuşi, de ajutoare – I. A. Candrea de al soţiei; Gh. Adamescu de sprijinul prof. I. Simionescu, „pentru controlul părţii ştiinţifice“, al generalului C. Costan¬dache, „pentru partea militară“, al d[omnu]lui Svilocovici „pentru numele sârbeşti, al prof. Porsche de la Sibiu, „pentru informaţii privitoare la localităţi şi persoane din Transilvania“ şi al lui I. Lupu şi M. Maievschi „funcţionari la Biblioteca Aca¬demiei Române“ „pentru materialul din lexicoanele ungureşti şi ruseşti“ – au depus o muncă uriaşă care a durat peste nouă ani (din 1923 până la 4 octombrie 1931), redactând şi corijând textele propriu-zise, şi verificând aplicarea cu stricteţe a normelor tehnice de punere în pagină şi de utilizare adecvată a semnelor şi simbolurilor.
Un fapt remarcabil al grupului editorial l-a constituit tipărirea treptată a materialului, pe coli, începând din februarie 1926, până în octombrie 1931.
În acest fel, textele nou imprimate au putut fi corectate în lumina normelor impuse şi a colilor anterioare, spre a nu se strecura nici o greşeală.
Concomitent cu textul, s-a realizat şi ilustraţiile pe coli, de un grup de desenatori „în frunte cu d[omnu]l Kalman“, sub direcţiunea domnului Menny Toneghin“ – peste 6000 de gravuri şi tabele de ansamblu, dintre care „mai bine de 500 de desenuri“ au fost executate de I. A. Candrea, care ni se dezvăluie astfel şi în ipostaza necunoscută de artist plastic.
Ambiţiile autorilor – reflectând în bună măsură cerinţele casei de editură, au fost mari.
În partea de lexicologie, lucrarea cuprinde, după mărturisirea lui I. A. Candrea, „repertoriul aproape complet al cuvintelor dispărute din grai şi acelea care se întrebuinţează astăzi“ (în perioada interbelică).
Din limba veche s-au reţinut „cuvintele care circulau în grai şi pe acelea care se refereau la stările de lucruri din trecut, la demnităţi, angarale, obiceiuri etc.“, extrase din texte bisericeşti, sau cu conţinut religios, din documente, pravile, cronici. S-au lăsat în afara Dicţionarului doar turcismele, considerate de autor că nu au fost cunoscute în popor.
În privinţa „limbii de astăzi“ au fost preluate patru categorii de termeni: „cuvinte băştinaşe“, comune tuturor românilor din nordul Dunării; cuvinte specifice numai unei anume părţi a ţării (provincialismele), neologismele curente, în speţă franceze, şi termenii tehnici privitori la toate ramurile ştiinţei şi ale activităţii omeneşti.
În funcţie de importanţa lor, cuvintele au fost tratate succint sau amplu, dându-se unor termeni extinderea largă a unor „adevărate articole de enciclopedie“.
Indiferent însă de categorie, simţul limbii şi buna cunoaştere a realităţii – confirmată sau infirmată de extrasele din fişe – l-a condus pe autor în genere la o justă gradare a spaţiului acordat fiecărui cuvânt.
De asemenea, I. A. Candrea a relevat cu îndreptăţire diversele sensuri ale termenilor, explicându-le, în articole, în ordinea însemnătăţii lor, de la accepţiunile cele mai largi spre cele mai restrânse.
Bazat pe fişele excerptate, el a definit, în cazul cuvintelor dialectale, confuz preluate în diversele texte, adevăratul lor sens.
Avem de a face, prin urmare, nu numai cu o operă de explicare, ci şi cu una de interpretare şi, implicit, de normare.
În partea a II-a, deşi s-a avut ca aspiraţie cuprinderea întregului istoriei, geografiei şi culturii universale, s-a dat prioritate realităţilor româneşti, care trebuiau făcute cunoscute lumii.
Aşa încât, înaintea Enciclopediei României în 4 vol., apărută sub îngrijirea lui Dimitrie Gusti (1938–1940) şi a Enciclopediei României a lui Lucian Predescu (1940) – care se opreau exclusiv la „materialul românesc“, şi nu reţineau din afară decât personalităţile şi faptele care avuseseră vreo legătură cu noi – Gh. Adamescu, oferă în „Dicţionarul său istoric şi geografic universal“ un prim nucleu masiv referitor la ţara şi poporul nostru.
De altfel, după propriile sale mărturisiri, informaţiile privitoare la celelalte ţări ale lumii au fost mai ample sau mai restrânse în funcţie de legăturile istorico-politico-economice şi culturale ale acestora cu România.
S-a avut cu preponderenţă în vedere ţările vecine şi în genere cele europene.
În ce priveşte personalităţile, nu au fost prezentate decât cele dispărute. Nu s-a „intenţionat să se fac[ă] un dicţionar al contemporanilor, ci un dicţionar istoric“, şi mai cu seamă portrete ilustrative nu s-au dat pentru nici un om în viaţă, în afara membrilor familiei regale.
Chiar aşa fiind – cu privirea îndreptată în mod special spre trecut, spre zona valorilor clasate – Dicţionarul conţine nenumărate informaţii despre anume personalităţi, pe care cercetătorul nu le mai întâlneşte altundeva, ca şi în cazul Enciclopediei lui Lucian Predescu.
Am relevat doar câteva din calităţile care fac din Dicţionarul enciclopedic ilustrat o carte încă actuală după opt decenii de la apariţie, o carte de veritabilă contribuţie în sferele lexicologiei şi ale informaţiei istorice, – „un punct luminos în evoluţia culturii naţionale“, cum le plăcea s-o definească cei care au conceput-o.

I. OPRIŞAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>