O familie intelectuală

 

I. Oprişan: Ce a determinat admiraţia pe care o aveţi faţă de G. Călinescu?

Eugen Simion: Admiraţia faţă de G. Călinescu nu poate să inceapă decat cu admiraţia faţă de opera lui. In cazul meu, ea a inceput devreme. Eram elev la Liceul I.L. Caragiale din Ploieşti cand profesorul nostru de romană, Gh. V. Milica, mi-a pus in mană cele cinci volume din Opera lui Mihai Eminescu. O revelaţie. O mare descoperire care mi-a marcat, ca să nu zic viaţa sau destinul, zic adolescenţa. Citisem deja pe G. Ibrăileanu (recomandat de acelaşi inimos profesor) şi, pe ascuns, pe E.Lovinescu, adversarul său bucureştean,  „sensibilul critic colibri“ – cum ii spune in deriziune G. Toparceanu… Toţi aceşti critici mari mi-au hotărat – acum pot să zic – destinul. Citindu-i, am decis să devin critic literar. G. Călinescu a fost – şi a rămas in continuare – profesorul meu de stil. Aş putea spune: modelul intelectual pe care un critic tanăr nu trebuie să-l piardă niciodată din vedere, chiar şi atunci cand se desparte de el. Imi place şi azi, il recitesc cu poftă, cand am prilejul. E un spectacol intelectual pe care nu trebuie să incerci să-l imiţi (dacă il imiţi eşti pierdut!), ci să-i prinzi mecanismul de funcţionare. El iţi educă sensibilitatea critică, te invaţă să pui ideile in pagină (e vorba de „fondul epic“ al discursului critic sau de ceea ce Eugen Ionescu numeşte „epicismul interior“ necesar in eseistică!)… Iată, dar, cateva motive de a admira pe imprevizibilul şi inimitabilul, in fond, G. Călinescu…

I. Oprişan: L-aţi cunoscut, oare, pe Profesor? Ceva despre o primă intilnire a D-voastă cu Călinescu la Sinaia mi-a relatat dl Dumitru Micu.

Eugen Simion: L-am intalnit de cateva ori, dar intalnirile au fost inesenţiale. Cand eram tanăr şi şomer, Perpessicius m-a prezentat lui G. Călinescu cu sugestia de a fi angajat la Institut. G. Călinescu m-a primit, s-a uitat la mine, a zis că semăn cu un pianist American (care tocmai concertase in Romania) şi… atat. L-am mai văzut, o dată, la Sinaia… dar fără consecinţe in planul relaţiilor… I-am urmărit, in schimb, toate conferinţele publice şi am citit cam tot ceea ce a scris. Ziua de vineri (cand apărea „Contemporanul“) era o sărbătoare in terorizantul sfarşit de deceniu al VI-lea (obsedantul deceniu) şi la inceputul anilor ’60…

I. Oprişan: Cum era posibil să iubiţi in gradul cel mai inalt două personalităţi care nu erau in cei mai buni termeni: G. Călinescu şi Marin Preda?

Eugen Simion: Marin Preda era supărat pe G. Călinescu din două motive (am aflat acest lucru mai tarziu, chiar de la Preda!):

a) ii trimisese Moromeţii, I, şi G. Călinescu n-a reacţionat in niciun fel. Semn că nu-l citise; Preda l-a vizitat, după o vreme şi, in loc să accepte discuţia despre literatură, marele critic a vorbit despre… aristocraţia romanească. Cel puţin aşa prezintă lucrurile Marin Preda intr-o confesiune…

b) Lui Preda nu i-a plăcut romanul Scrinul negru (nu i-a plăcut mai ales viziunea despre ţăranul roman) şi a scris in „Viaţa roma nească“ un articol usturător…

In acest moment intru eu, tanăr şi necunoscut, pe scenă: am publicat două articole in „Gazeta literară“ (1960) in care respingeam obiecţiile lui Marin Preda şi lăudam romanul de idei din Scrinul negru. Preda s-a supărat şi m-a ignorat pană in 1967, după apariţia Moromeţilor, II… Azi imi dau seama că aveam şi nu aveam dreptate in privinţa Scrinului negru.Dar aceasta este o altă temă. Cu Preda, pot să spun, am devenit prieten. Am putut comunica, am discutat de mii de ori, intr-un stil colocvial, despre orice: de la ideea de divinitate pană la relaţiile dintre un bărbat şi o femeie… Pe G. Călinescu il consult mereu şi, cand nu-mi vin cuvintele bune in articol, deschid cărţile lui şi citesc cateva pagini. Antrenament al spiritului, exerciţiu de digitaţie la pianul scriiturii…

I. Oprişan: Se vedea in vreun fel Institutul in spatele Directorului lui?

Eugen Simion: Institutul se identifica totalmente cu G. Călinescu. Cercetătorii constituiau, cel puţin in viziunea mea, orchestra necesară… Nu-i judec acum performanţele … Dirijorul domina, in chip evident, scena. In orchestră au fost de-a lungul timpului profesionişti remarcabili…

I. Oprişan: In ce măsură a contribuit simpatia faţă de G. Călinescu in opţiunea de a imbrăţişa Institutul – intai ca preşedinte al Consiliului Ştiinţific şi apoi ca Director?

Eugen Simion: Institutul „G. Călinescu“ este, de bună seamă, un brand cultural cum se zice azi. Oricine se simte bine (sau ar trebui să se simtă) dacă este acceptat in această comunitate ştiinţifică şi respectă regulile vieţii intelectuale. Iar dacă este director, ce să zic… O demnitate impovărătoare…

I. Oprişan: Cu ce ganduri de imbunătăţire a vieţii ştiinţifice aţi păşit in fruntea Institutului?

Eugen Simion:Trebuie să spun că am venit la Institutul „G. Călinescu“ in 2006 cu alte ganduri şi din alte motive: să inchei Dicţionarul general al literaturii romane care trena de mai bine de zece ani… Altminteri, după ce fusesem 12 ani in fruntea Academiei Romane, aveam alte opţiuni… Am venit şi, spre surpriza mea, am descoperit o mică lume agitată, invrăjbită, orgolioasă, refractară, deloc convinsă că Dicţionarul este un proiect serios, demn de renumele institutului…

I. Oprişan: Ce aţi cedat dumneavoastră şi ce au cedat colaboratorii dumneavoastră in procesul de constituire a noii familii spirituale a Institutlui?

Eugen Simion: Nu ştiu ce-am cedat, ştiu doar că am vrut să duc, cu orice preţ, proiectul la capăt. Şi l-am dus. Acest fapt este esenţial. Restul este literatură de moravuri. O cunoşti bine, Dle Ionel Oprişan. Nu merită s-o analizăm. Ne intristăm spiritul… Unii s-au supărat şi au plecat, alţii m-au insultat prin gazete, o doamnă care reuşise perfor manţa ca timp de 10 ani să scrie 40 de pagini (nimic mai mult) m-a reclamat la toate instituţiile ţării etc. O altă doamnă cercetătoare, iritată că-i cer să predea articolele pe care trebuia să le predea tot de zece ani, mi-a atacat familia intr-o publicaţie… N-am răspuns pentru că, dacă intram in această schemă oboreană, nu mai incheiam niciodată proiectele noastre. Aşa că mi-am văzut de treabă, cu gandul că o să răspund răuvoitorilor mei la urmă. Dicţionarul a apărut şi, intre timp, mi-a dispărut totalmente cheful de a polemiza cu ei. La ce bun?

I. Oprişan: Dicţionarul general al literaturii romane, ediţiile critice, Bibliografia relaţiilor literaturii romane cu literaturile străine in periodice, celelalte lucrări au constituit cateva jaloane de impunere decisivă a Institutului in viaţa culturală naţională. Ce proiecte in curs de derulare sau neabordate incă ar putea spori, in viziunea Dumneavoastră, prestigiul instituţiei pe care o conduceţi?

Eugen Simion: Avem destule proiecte şi vor apărea, desigur, altele. Iată, Enciclopedia literaturii romane vechi, pe care o coordonează acum prof. Gh. Chivu, este pe cale de a fi infăptuită, după ce mai bine de zece ani a fost „lucrată“ in stil romanesc: adică amanată de la an la an, „incropită“, abandonată, reluată, ameţită… Cum să zic mai bine?. Sper ca in jurul acestei lucrări să se constituie un solid grup de cercetare (grupul „vechiştilor“) de care cultura romană are mare nevoie. Alt proiect: cronologia vieţii literare postbelice (primele trei tomuri sunt gata de tipar), apoi: ediţia integrală G. Călinescu (publi cistica), ediţiile Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Kogălniceanu, Bibliografia relaţiilor literaturii romane cu literaturile străine, şi, evident, o ediţie a II-a din D.G.L.R… (proiect, in continuare, prioritar). Pană atunci, pregătim un D.G.L.R. compendiu (un volum de circa 1000 pagini) cu scriitorii fundamentali, conceptele, revistele de direcţie etc… Cum vezi, Institutul „G. Călinescu“ nu stă degeaba…

I. Oprişan: Există vreo şansă ca Institutul să poată supravieţui, la caz de nevoie, prin mijloace proprii?

Eugen Simion: Nu, fără sprijin de la buget, Institutul nu poate supravieţui. Ce om de afaceri investeşte intr-o ediţie ştiinţifică Ghica sau Cantemir? Dar ce naţiune culturală işi poate permite să renunţe la publicarea clasicilor ei?… Dacă, totuşi, sunt politicieni care vor să desfiinţeze asemenea grupuri de cercetare… atunci ce să zic?: inseamnă că aceşti indivizi sunt lepădaţi de Dumnezeu…

I. Oprişan: Care consideraţi că ar trebui să fie profilul moral, ştiinţific şi inalt spiritual al cercetătorului de maine cu care v-ar plăcea să colaboraţi?

Eugen Simion: Modelul este simplu, vreau să spun: la indemana oricărui om moral şi inteligent. Să cerceteze cu pricepere şi devo tament, să fie onest, să respecte termenele, să nu fuşărească subiectul, să refuze „urechismul“ şi să nu incerce să păcălească pe nimeni. „Păcăleala“ in sferă intelectuală nu ţine mult…

I. Oprişan: In ce măsură Institutul işi deschide porţile către intelectualitatea romană? Şi ce ar trebui făcut ca publicul larg din cele mai diverse zone ale ţării să se poată considera sprijinitor şi colaborator al proiectelor Institutului? Intrevedeţi posibilitatea ca Institutul să fie un ferment pentru tineretul studios in privinţa continuării muncii de cercetare pe direcţiile fundamentale (deficitare azi)?

Eugen Simion: Deschiderea există deja (prin proiectele noastre de interes naţional). O deschidere mai mare spre intelectualii tineri din ţară va fi posibilă, cred, in curand, prin intermediul şcoli postdoctorale care prevede 92 de burse… timp de 3 ani… Imi pun mari speranţe in acest proiect european… El poate forma o generaţie competentă, performantă, bine şcolită o generaţie de cercetători tineri cu mentalitate europeană…

I. Oprişan: Ce speranţe vă puneţi in cei mai tineri cercetători pe care i-aţi adus in Institut in ce priveşte materializarea gandurilor d-voastră? Eugen Simion: In unii tineri imi pun mari speranţe. Alţii imi cultivă, nu ştiu de ce, dezamăgirea. Aştept ca superficialitatea lor să obosească. Am incă răbdare. Ii rog, totuşi, pe cei din urmă să nu abuzeze de ea…

I. Oprişan: Aveţi dorinţe speciale privitoare la Institutul G. Călinescupe care, eventual, nu le-am atins in intrebările de mai sus?

Eugen Simion: Am multe, dar nu le mărturisesc. Din superstiţie… Imi fură cineva dorinţele, proiectele, temele. Doamne fereşte! Cunoaşteţi, poate, următoarea istorie: la o comisie de bacalaureat se intalnesc, prin anii ’30, Tudor Vianu cu G. Călinescu. Tudor Vianu, amabil, colegial: Ce mai scrieţi, Domnule Călinescu?

G. Călinescu, suspicios: Iţi spun, dar să nu dezvălui nimănui, contez pe discreţia Dumitale: scriu o istorie a literaturii romane de la origini pană azi; dar incă o dată, nu spune nimănui, căci dacă se află, vine altcineva şi imi fură subiectul…

Vezi, dar, Domnule Oprişan, de ce nu-ţi răspund…

3 iunie 2010

 Interviu aparut in cartea Institutul de Istorie si Teorie Literara ”G.Calinescu” aparuta la Editura Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>