Redescoperirea lui B.P.Hasdeu

Redescoperirea lui B.P.Hasdeu

Destinul oricărui scriitor (şi creator în genere) este imprevizibil în posteritate.
Sunt personalităţi înălţate pe cele mai de sus trepte ale aprecierii de către contemporani, de care urmaşii nu-şi mai amintesc; după cum sunt figuri relativ şterse în scurta lor existenţă, care se bucură, după dispariţia pământească, de neaşteptate elogii.
Dar sunt şi creatori a căror stea luminoasă în timpul vieţii devine din ce în ce mai strălucitoare după trecerea la cele veşnice. Avem în vedere pe marii scriitori care fac gloria culturii universale – Homer, Dante, Shakespeare, Goethe…Eminescu, Caragiale, Creangă…
B.P.Hasdeu ocupă un loc atipic în această privinţă.
Negat, în genere, ca scriitor, de direcţia Convorbiristă, apreciat ca istoric şi mai ales ca filolog de către contemporani, nu se poate spune că B.P.Hasdeu a trecut în timpul vieţii neobservat. Dovadă, între altele, puternica şcoala pe care a creat-o, cu toate încercările sale de a se rupe de ea.
Dar, după 1897/1898, el intră într-un pronunţat con de umbră, fiind satirizat şi chiar ridiculizat, datorită aplecărilor, neînţelese de opinia vremii, către spiritism, singura cale găsită de el de a intra în comuniune cu fiica, prematur dispărută.
Dacă un Victor Hugo, care a tatonat înaintea lui necunoscutul de dincolo de moarte, nu a avut nimic de suferit în aprecierile timpului şi mai ales ale urmaşilor, pentru acesta, faptul respectiv a avut un impact cu totul negativ asupra păstrării vii a amintirii lui B.P.Hasdeu după 1907.
E adevărat că el figura în cărţile didactice – uneori cu capitole mari – dar lucrările sale nu s-au reeditat decât fragmentar şi cu totul selectiv.
În plus, figura şi existenţa sa erau înconjurate, după cum bine observa Mircea Eliade, de nimbul unei legende „de două parale”, stereotipe, generate de pierderea fiicei geniale, a cărei strălucire ajunsese s-o epateze pe aceea a tatălui.
Savantul devenea din ce în ce mai neînţeles în titanismul său, deşi exista o oarecare ritmicitate în editarea operelor (de obicei de mici dimensiuni), câte un volumaş la 2 ani, uneori repetându-se acelaşi titlu.
Pe de altă parte, Iuliu Dragomirescu – „stăpân” pe manuscrisele savantului –, nu numai că nu reîmprospăta memoria lui B.P.Hasdeu prin texte noi, inedite, decât cu totul sporadic, dar interzicea şi altora accesul la ele, deşi le păstra depozitate în fonduri publice.
A mai intervenit şi catastrofa primului război mondial, care a aruncat linţoliul tăcerii nu numai asupra moştenirii hasdeene, ci asupra întregii literaturi, arte şi culturi.
După sfârşitul lui, noile generaţii s-au deşteptat ca dintr-un somn nesfârşit, cu Doina şi creaţia lui Eminescu, totuşi, pe buze.
A început, cu grabă, şi într-o cu totul altă viziune, aruncarea punţilor peste golul memoriei, către rădăcinile secolului trecut.
Dar lui Hasdeu i-a venit – cum bine notează acelaşi congener întru spirit, Mircea Eliade, târziu rândul să fie descoperit – ultimul dintre cei mari.
Motivele menţionate sunt suficiente pentru a justifica întârzierea redescoperirii. Primul lui editor în sensul modern şi ştiinţific al cuvântului, invocă însă şi o „mafie a tăcerii”, dată fiind – înţelegem – antimaiorescianismul şi anticosmopolitismul său, care, prin discipolii marelui critic, au continuat, dacă nu să împiedice cunoaşterea propriu-zisă a operei lui B.P.Hasdeu, măcar să împrăştie o anume suspiciune în legătură cu ea.
Încât, gândul lui Nae Ionescu, – realizat parţial prin voinţa şi munca asiduă a lui Mircea Eliade – s-a înfăptuit cu dificultate abia la împlinirea unui secol de la naşterea lui B.P.Hasdeu.
Spunem parţial, deoarece ediţia în două volume din 1937 reprezenta, în vederile editorului, o simplă antologie de familiarizare cu câteva din direcţiile creaţiei hasdeene, un preambul al marii ediţii concepută în 20 de volume, iar „Introducerea” o simplă schiţă a monografiei ce ar fi trebuit să se numească Hasdeu şi contemporanii săi.
Chiar şi aşa, cele două volume de cca. 1000 p. au avut un ecou extraordinar în epocă – s-au scris cca. 40 de cronici pro şi contra – aducând după 30 de ani de tăcere, o figură pe care nici contemporanii lui n-o înţeleseseră în toată splendoarea şi profunzimea ei.
Practic, Mircea Eliade propunea un alt Hasdeu, fără asemănare în ramele spaţiului românesc, egalând şi întrecând semenii de pretutindeni, care nu s-au sfiit să-l cheme alături de ei, ca membru de onoare în academiile lumii.
Personalitatea savantului nu mai era judecată, ca mai înainte, pe felii, ca scriitor, istoric, lingvist, folclorist etc, ci în integralitatea manifestărilor sale, în intercondiţionarea sferelor, în plinătatea gândurilor şi simţirilor sale de înălţare a culturii naţionale şi a patriei cât mai sus, în sforţarea sa de dincolo de fire, inegalată de altcineva – cel puţin în secolul al XIX-lea, dar şi mai târziu – de a proiecta gigantesc fenomenul românesc, în absolut şi de a se confrunta de la egal la egal cu învăţaţii umanişti de oriunde, cu conştiinţa superiorităţii, în sfârşit cu credinţa că poporul din care făcea parte are o misiune istorică de îndeplinit.
Toate aspiraţiile romantice, abisale, prindeau contur – credea Mircea Eliade şi credem şi noi – în personalitatea plăpândă a marelui cărturar.
Din păcate, multe, dacă nu chiar cele mai multe, dintre comentariile ediţiei din 1937 au fost negative, nevăzând, din cauze uşor de descifrat, nici proiecţia gigantescă a lui B.P.Hasdeu, nici adevărata descoperire a lui şi nici meritul de excepţie al întreprinderii editoriale a lui Mircea Eliade, judecată, de pildă, de D.Murăraşu într-un volumaş de sine stătător, la punct şi virgulă, fără a distinge ceva dincolo de amănunte.
Comentând asupra participării cu totul insignifiante a „personalităţilor” vremii la mormântul savantului, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la naştere – doar cca. zece, dintre care şase „obligaţi” să vină, datorită funcţiilor pe care le îndeplineam –, dar răspunzând şi criticilor nedrepte aduse ediţiei, Mircea Eliade considera că românii nu erau încă pregătiţi să-l recepteze la adevăratele lui dimensiuni pe B.P.Hasdeu.
Nesusţinut mai departe – financiar în primul rând –, neavând acces la manuscrise, furat de ademenirea istoriei religiilor, Mircea Eliade a abandonat proiectul marii ediţii şi al monografiei.
El a fost reluat, după o altă catastrofă mondială şi după o perioadă de cumplită cenzură, în care domenii întregi din activitatea ilustrului înaintaş nu aveau nici o şansă să fie publicate neciuntit.
Şi totuşi, către sfârşitul ei, au apărut – nu ca pietre ale unei mari construcţii, ci ca publicaţii de sine stătătoare –, corespondenţa savantului cu fiica sa (1 volum) şi corespondenţa întreţinută de el cu marile personalităţi ale timpului (3 volume).
Separat de aceste demersuri, s-a înfiripat ideea monografiei B.P.Hasdeu sau setea de absolut (care a văzut lumina tiparului chiar în momentul revoluţiei din 1989) şi a ediţiei integrale. Primul volum, Poezia, cu tot ce trebuia cuprins în el, îngrijită de d. Stancu Ilin, s-a tipărit în 1986.
Iar de atunci, am tot publicat, împreună sau separat –, dar în ramele viziunii de ansamblu trasate în comun – volume după volume, culminând cu definitivarea (împreună cu domnii Grigore Brâncuş şi Gh.Mihăilă) a ediţiei în 16 volume de la Chişinău.
E un pas important, dar nu finalul, căci au mai rămas încă neincluse într-un tot unic destule scrieri propriu-zise ale savantului, corespondenţă, documente şi, mai ales, – cum am mai spus-o – marea operă a răspunsurilor la cele două chestionare (juridic şi lingvistic), constituită la iniţiativa şi în virtutea dorinţelor sale, cu foarte multe intervenţii personale pe parcursul desfăşurării anchetelor, operă singulară prin sferele abordării în spaţiul culturii române (evaluată la aproximativ 30-35 vol.).
În perspectiva publicării a aproape tuturor manuscriselor şi a articolelor din periodicele vremii, alături de operele de sine stătătoare – editate critic, cu note, comentarii şi variante, nu o dată revelatorii – personalitatea lui B.P.Hasdeu poate fi mai uşor percepută decât în urmă cu 75 de ani, când Mircea Eliade îi contura, într-o oarecare măsură după intuiţii, crochiul titanic.
Cu toate acestea, îndepărtat de cultul marilor personalităţi şi al trecutului în genere – atât de important pentru păstrarea şi apărarea fiinţei naţionale –, omul de rând şi chiar intelectualul rasat sunt departe de a-l înţelege pe B.P.Hasdeu la adevăratele lui dimensiuni, şi nu-i percep încă importanţa pe care opera şi personalitatea sa o capătă prin modelul oferit.
E necesară, de aceea, de o nouă – am spune de o continuă – descoperire şi redescoperire (atât la nivel naţional, cât mai ales la nivel individual) a lui B.P.Hasdeu.

Măsura depărtării încă de el (cel puţin în hotarele statale ale României) ne-o dau, cel puţin nouă, două fapte concrete.
La comemorarea a 100 de ani de la moartea lui Hasdeu, au venit în pelerinaj, oficial, la mormântul său, nu zece persoane, ci doar 7 (eu cu d-na Ecaterina Oprişan, părintele Mihai Hau, consilierul cultural al Patriarhiei, un preot călugăr de la mânăstirea Căldăruşani şi trei studenţi de la Facultatea de Teologie.
La sărbătorirea a 175 de ani de la naşterea savantului organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române, au participat, pe lângă vorbitori (5), doar 10 persoane.
În schimb, la Chişinău, numai la Biblioteca municipală „B.P.Hasdeu” au participat sute de admiratori ai savantului.
E un prilej de meditaţie.

I.OPRIŞAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>