„Șantiere” hasdeene

La capătul unei ample și profunde analize asupra operei lui B. P.Hasdeu – punct de referință în receptarea creației savantului –, prin care unele texte erau înălțate la rangul de capodopere (ca de pildă Răzvan și Vidra), iar autorul era întrevăzut drept geniu, Mircea Eliade rostea o aserțiune, care, golită de sensul ei, a făcut carieră nefericită, de negare parțială sau cvasitotală a contribuției marelui învățat în toate domeniile abordate.
,,Hasdeu – scria Mircea Eliade – nu e numai cel mai profund romantic al nostru, dar și unul dintre cele mai însemnate figuri ale romantismului european. După Novalis, este singurul care a avut o intuiție magică a lumii atât de perfectă și de coerentă.
Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu și-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinț, un romantic și un erou ca el și-o putea îngădui. Din tot ce ar fi putut crea, au rămas multe șantiere și foarte puține monumente. Dar planurile acestor șantiere sunt suficiente să acorde semnificație unei întregi epoci” .
Mulți dintre criticii ulteriori, mai ales din domeniul literaturii, și-au sprijinit considerațiile negative pe prima parte a frazei lui Mircea Eliade, văzând în tot ce a întreprins creatorul doar deschideri de drumuri, ,, șantiere”, și nimic sau aproape nimic încheiat, de rezistență, negând valoarea – fie și de model – a fragmentelor, ,, funiilor de nisip”, oferite de autor, care au o importanță deosebită desprinsă chiar de întreg.
Între altele, cei care s-au apropiat de creația lui Hasdeu nu au observat că, de fapt, unele opere nu sunt de fel începuturi, ci lucrări încheiate, prezentate de autor în aureola posibilelor direcții pe care le deschid, nu neapărat pentru cel ce le-a propus, ci pentru cultura română în ansamblul ei.
Este cazul, în primul rând, al monografiei Ioan Vodă cel Cumplit, publicată ca primul tom al seriei ,,Oameni mari ai României” și al volumului Câteva analize literare externe (1864), în care promisiunea publicării unui al doilea volum, pandant al celui de față, cu analize dedicate istoricilor români, ,,Ureche, Șincai, Huru etc.” era pur formală, spre a nu fi învinuit că s-a ocupat de opera unor personalități străine și i-a neglijat pe cei din țară. Dar e cazul și al altor texte, prezentate dintr-un spirit orgolios romantic drept puncte de pornire al unor opere mult mai vaste, pe care, dacă nu le va fi avut, sigur le-ar fi putut concepe.
Același statut îl au și lucrările Fragmente pentru istoria limbei române. Elemente dacice (1875) (extrase din cursul de filologie comparativă ținut la Facultatea de Litere din București) și vol. Din istoria limbei române (1882), care, prin forța împrejurărilor, nu puteau să se închege în vademaecum-uri exhaustive ale problematicii limbii române.
În mod real, există doar șase șantiere abandonate succesiv din diverse motive, și anume:
– Șantierul Mitologiei dacice (din vastul proiect Reminiscențe ale credințelor mitologice la români), deschis în cea mai fragedă tinerețe (cca 1850-1852), din care au rămas câteva fragmente extrem de interesante, pe care le-am publicat în revista Manuscriptum;
– Șantierul sintezei despre originea poporului român, din care nu a reușit să publice decât studiul neîncheiat Pierit-au dacii (1862), ce relua în plan pur istoric problema persistenței dacilor, abordată inițial în plan mitologic;
– Șantierul trilogiei romanești Viața unui boier, dedicat evocării vieții vornicului Moțoc, din care n-au rămas decât episodul I, al părții întâi Copilăriele lui Iancu Moțoc (1864) și episodul II Procopseala (doar începutul), restructurat – târziu – după abandonarea continuării, în nuvela istorică Ursita (1876);
– Marele șantier al Istoriei critice a românilor, concepută – după estimările noastre – în cca 70-80 de volume, care , în virtutea unuia din planurile inițiale, ar fi urmat, să îmbrățișeze ,,toate ramificațiile ambelor Dacii, începând prin Muntenia, unde, la Puntea lui Traian, fusese aruncată prima fecundă sămânță a latinității în Oriinte. Orice formațiune a neamului românesc va fi aprofundată sub toate raporturile : teritorial, etnografic, dinastic, nobiliar, ostășesc, religios, juridic, economic, literar și artistic” spre a răsfrânge ,,sub toate aspectele sale” ,,traiul națiunii române” în sec. XIV: ,,lucrarea naturii asupra omului și a omului asupra naturii, endosmosul dintre geniu și mulțime, persistența sângelui, spiritul epocii și așa mai încolo”.
Grandoarea proiectului – unic, de altfel, în istoria universală – îl făcea pe autor să ezite încă de la început în privința posibilităților sale umane de a încheia o asemenea lucrare, determinându-l să trateze fiecare chestiune în mod monografic spre a fi rotunjită într-un studiu de sine stătător.
Din păcate, după încheierea primului volum și a fasciculei întâi din cel de al doilea volum, autorul abandona proiectul în totalitatea lui, deși ulterior publica separat studiile Originile agriculturei la români. Originile viniculturei la români, Originile păstoriei la români, ce se, adăugau, virtual, volumului II, Istoria etnografică a Țării Românești până la anul 1400.
– A urmat proiectul la fel de gigantesc al dicționarului limbii române, Etymologicum magnum romaniae, din care nu a înfăptuit decât primele trei volume – până la cuvântul bârâit.
– În sfârșit, din ultimul proiect, acela al trilogiei spiritiste Sic cogito – Ita sensum – Virtus rediviva, nu a finalizat decât primul volum și două capitole din volumul II, respectiv D. Fourtier și fotografia extraretinală și Materia odică și materia nimbică.
După revenirea la sferele istoriei, prin sinteza Negru Vodă. Un secul și jumătate din începutul statului Țărei Românești, B.P.Hasdeu, simțindu-se total epuizat, nu mai scria în afara câtorva articole și a laudației O nevastă româncă – până în 1907 nimic. Nouă ani de tăcere!
După cum se vede, cu excepția istoriei, în care scriitorul antamase două mari proiecte, fiecare dintre celelalte se conturau în cu totul alte domenii, dezvăluind tentativa de abordare profundă a tuturor sferelor umanisticii.
Între cauzele care au făcut posibilă și au determinat trecerile acestea aproape nefirești cu aceeași competență de la un domeniu la altul, nu trebuie uitată acea calitate evidențiată de Mircea Eliade a percepției magice a legăturilor dintre aspectele realității, acea intuiție genială a intercondiționărilor tainice dintre parte și întreg, acea aspirație de dominare romantică și renascentistă deopotrivă, a tot ce e omenesc.
De asemenea, nu trebuie uitată dorința, care l-a călăuzit atât pe el cât și pe alți contemporani ai săi, de a arde etapele, spre a înălța știința și cultura română la nivelul atins de țările de înaltă și veche civilizație.
După cum nu trebuie omis harul care i-a permis să dispună după plac, într-un mod natural sintetic, indiferent în ce domeniu s-a manifestat, de cunoștințele și modalitățile de abordare ale disciplinelor conexe.
Vor fi existat, desigur, și orgolii de egalare și întrecere a unor contemporani români și străini – a unui Kogălniceanu, de pildă –, orgoliul de a fi pe primul loc în toate. Dar fără forța interioară și fără suportul cunoștințelor largi și aprofundate ar fi călcat în gol.
La urma urmei, nu interesează cauzele, cât rezultatele care i-au uimit pe contemporani și continuă să ne uimească și pe noi astăzi, după atâta vreme, înălțându-l deasupra omenescului.
Dar dacă impulsurile care au făcut posibilă deschiderea imprevizibilă a mereu altor șantiere se lasă relativ ușor descifrate, cauzele abandonării lor rămân încă neclare, deși parțial par motivate exterior.
Nu subscriem – cum s-a spus – la părăsirea cu indiferență a proiectelor începute de către Hasdeu.
După mai fiecare abandon se resimte regretul și dorința reluării, prin texte adiacente sau prin fragmente circumscrise direct temei, a unora din proiectele menționate – cu excepția Dicționarului limbii române, de la elaborarea căruia a fost îndepărtat brutal, în mod oficial. Însă şi acolo autorul anunța intenția continuării lui, pe cont propriu, fără subvenția regală, pe care n-a mai onorat-o.
Tot brutal, cu amenințarea morții, a fost îndepărtat de tema dacică, interpretată de contemporanii săi drept un caz de sacrilegiu antinațional, 1862-1864. Sunt cunoscute atacurile împotriva lui declanșate de Neofit Scriban, Georgie Hrisoscoleo, Cezar Bolliac, ș. a.
Alteori – în cazul Istoriei critice a românilor – a lipsit motivația financiară, pe care savantul a tot căutat-o, dezvăluindu-și o vreme disponibilitatea continuării operei.
A intervenit – în proiectul trilogiei spiritiste – lipsa de putere și, probabil, conștiința că ceea ce avusese de spus, spusese deja, taina părându-i-se prea mare, spre a fi descifrată în termeni ,,fizici”, cum își propusese în Ita sensum.
Singurul proiect clar abandonat, prin reutilizarea materialului elaborat într-o cu totul altă structură, rămâne trilogia romanescă Viața unui boier, abandonare prin care se îndepărta pentru circa două decenii de sferele literaturii în întregul ei.
Adevărul va fi fost, desigur, în toate cazurile, mai complex.
De aceea și punem în discuție acest aspect nedezbătut până acum în mod public.

I.OPRIȘAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>