Un corpus de marturii fundamentale pentru istoria nationala

articol aparut pe 03 martie 2011, in sectiunea Cultura mozaic, Revista Cultura, autor I.Oprisan

Ideea cautarii izvoarelor europene ale originii si persistentei românilor in Dacia strabate din opera mai tuturor istoricilor români. Cronicarii si Dimitrie Cantemir, corifeii Scolii Ardelene si istoricii secolului al XIX-lea: Hasdeu, Xenopol, Tocilescu au dat la iveala marturii fundamentale in acest sens, rasfoind manuscrisele greco-romane, medievale – apusene: franceze, italiene, spaniole, poloneze, germane –, sud-est europene, slavone, turcesti, arabe etc.
In sec. XX, prin Iorga, Dimitrie Onciul, N. A. Bogdan etc., cautarile incep sa devina sistematice, urmarindu-se cuprinderea totalitatii si publicarea exhaustiva a tuturor izvoarelor privitoare la istoria românilor.
Acestei directii mai noi i se circumscrie si activitatea lui G. Popa-Lisseanu care elaboreaza – in duhul preocuparilor generale ale epocii – lucrarea ramasa nedepasita inca: „Dacia in autorii clasici“, 2 vol. (1943) si traduce, in 1916, „Breviarium historiae Romanae“, de Eutropius, iar in 1920, „Corespondenta lui Plinius cu imparatul Traian“.
Poate ca opera sa privitoare la izvoarele istoriei nationale s-ar fi limitat la titlurile mentionate, daca imprejurarile istorice nu l-ar fi silit sa se implice imperios in opera de relevare a argumentelor probatorii privitoare la originea si persistenta românilor pe locul in care se afla.
Iredentismul maghiar din ce in ce mai agresiv, in anii ‘30 ai secolului trecut, ce avea sa provoace Dictatul de la Viena, il determina pe G. Popa-Lisseanu sa ia pe cont propriu actiunea de traducere si publicare a izvoarelor medievale esentiale in disputa româno-maghiara.
In câtiva ani – 1934-1939 – el reuseste sa puna la dispozitia cercetatorilor (in original si in talmacire româneasca) cele 15 volume ale seriei „Fontes hostoriae daco-romanorum“/ “Izvoarele istoriei românilor“, ce s-a impus ca un corpus esential al istoriei nationale.
Le mentionam in ordinea aparitiei:
l vol. I: „Faptele ungurilor“, de Secretarul anonim al regelui Bela, Bucuresti, 1934;
l vol. II: „Descrierea Europei Orientale“, de Geograful anonim, Bucuresti, 1934;
l vol. III: „Românii in poezia medievala“, studiu personal, cu trimitere la mai multe texte, Bucuresti, 1935;
l vol. IV: „Cronica ungurilor“ de Simon de Keza, Bucuresti, 1935;
l vol. V: „Cântecul de jale“ de Rogerius, Bucuresti, 1935;
l vol. VI: „Descoperirea Ungariei celei Mari“ de Ricardus, Bucuresti, 1935;
l vol. VII: „Cronica lui Nestor“ Bucuresti, 1935;
l vol. VIII: „Ambasadele“ de Priscus, Bucuresti, 1936;
l vol. IX: „Viata imparatului Aurelian“ de Flavius Vopiscus, Bucuresti, 1936;
l vol. X: „Istoria romana prescurtata“ de Eutropius, Bucuresti 1936 (reluare editia din 1916);
l vol. XI: „Cronica pictata de la Viena“ Bucuresti, 1937;
l vol. XII: „Brodnicii“, Bucuresti 1938;
l vol. XIII: Amian Marcelin, „Razboiul cu gotii“ Bucuresti, 1939;
l vol. XIV: Iordanes, „Getica“ Bucuresti, 1939;
l vol. XV: Procopius din Caesarea, „De aedificiis“ Bucuresti, 1939.
Motivatia publicarii seriei in discutie ne-o dezvaluie chiar autorul, in prefata cu caracter general din fruntea primului volum: „Editarea izvoarelor istoriei românilor, text si traducere, o facem cu un scop indoit: intâi spre a procura publicului putinta de a cunoaste exact, si in original, aceste izvoare si, al doilea, spre a da un raspuns acelora care, in baza asa-numitelor drepturi istorice, pretind teritorii ce le-au apartinut pentru un timp oarecare. Caci, desi prior tempore potior iure este o lozinca ce nu are nici o valoare fata de vointa ferma a celor ce stapânesc o tara, totusi, dusmanii neamului nostru aproape nu au nici un alt argument de invocat decât drepturile istorice.
Din lectura celor doua opere ce publicam acum svol. I-IIt, precum si din lectura celor ce speram sa tiparim in curând, se va putea vedea usor ce subred este chiar si acest argument istoric. Caci noi am fost, inainte de unguri, nu numai in Dacia, dar – ceea ce este de o extrema importanta –, si in Pannonia si preste tot locul in vechea Ungarie“.
Desigur, multe dintre lucrarile incluse in seria sa erau cunoscute istoricilor, si unele fusesera – cel putin pentru citatele ce-i priveau direct pe români – traduse.
E prima data, insa, când operele antice si medievale se publicau integral, atât in traducere, cât si in original, pentru ca cititorul sa poata mai usor si mai sigur sa se documenteze direct, prin sine insusi – si nu sa ia de bune ce i se cita de catre diversii istorici români sau mai ales intentionat deformat de catre straini.
Cum insa cititorul mai putin avizat, dar interesat de istoria nationala se descurca mai greu in hatisul textelor straine reproduse, G. Popa-Lisseanu le premerge, din loc in loc, de prefete, cu caracter general, orientativ si la fiecare volum de introduceri referitoare in mod special la autorul cartii in cauza, la imprejurarile istorice in care acesta si-a elaborat opera si la referintele directe in cadrul ei la existenta compacta, organizata juridic si administrativ ca popor a românilor in fosta Dacie, inainte de venirea ungurilor.
Desi autorul releva de la un cap la altul al comentariilor sale modul „tendentios in care istoricii maghiari staruiesc inca – pe lânga toate dovezile ce li s-au adus – in vechea lor prejudecata ca românii nu sunt autohtoni in regiunile pe care le ocupa si ca s-ar fi infiltrat in plaiurile Carpatilor, mult in urma, dupa venirea ungurilor“, el analizeaza cu luciditate afirmatiile chiar favorabile noua, combatându-le când realitatea istorico-documentara i se pare ca nu le sustine.
Asa, de pilda, autorul se opreste pe larg, intr-un Excurs final la lucrarea „Cronica ungurilor“, de Simon de Keza, asupra „Alfabetului secuiesc“, luând in discutie toate argumentele pro si contra.
Totusi – in pofida punctarilor sistematice -, G. Popa-Lisseanu nu trage toate concluziile pe care materialele publicate i le oferea.
El avea s-o faca, fortat de imprejurarile istorice, ce s-au precipitat neindurator si nedrept pentru noi, in noiembrie 1940, ca un raspuns stiintific dat Dictatului din 30 august de la Viena, in cadrul lucrarii, „Continuitatea românilor in Dacia. Dovezi noi“, prezentata drept comunicare la Academia Româna pe data de 8 noiembrie 1940 si publicata in „Memoriile Sectiunii Istorice“, seria III, memoriul 9, Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului. Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1941, p. 1-113 (145-257). Lucrarea a aparut si in extras (BAR: III 175.797).
Data fiind claritatea, multimea si concordanta argumentelor prin care dovedea continuitatea din epoci imemoriale a românilor pe plaiurile in care se afla inca, G. Popa-Lisseanu considera dosarul disputelor incheiat, incât numai reaua vointa si rastalmacirea impotriva oricaror evidente ar putea sa mai perpetueze o discutie fara sens.

„Un punct luminos în evoluţia culturii”

Apărut, în 1931, sub titlul Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“, lucrare – finalizată înainte şi în altă manieră decât Enciclopedia României, din 1938–1940, în 4 vol. – reprezintă şi a rîmas până astăzi o carte de referinţă, un adevărat instrument de lucru, pe care celelalte dicţionare enciclopedice, enciclopedii sau „mici dicţionare enciclopedice“ realizate cu largi colective de elaborare din 1950 încoace, nu i-au negat total utilitatea, mai ales în partea pur filologică.
Iniţiată, după cât se pare, la propunerea profesorului Ion Simionescu, preşedintele „înaltului Institut de cultură“ pe care îl reprezenta editura „Cartea Românească“, lucrarea avea menirea de a cuprinde între coperţile unei cărţi, limba şi cele mai importante informaţii despre geografia, istoria, cultura şi marile personalităţi ale ţării, reunind, după 1918, aproape tot spaţiul etnic românesc.
Ea trebuia să fie, cu alte cuvinte, un monument închinat glorificării României Mari.
De aceea – după cum o mărturisea chiar conducerea Editurii – „nu s-a ocolit nici un sacrificiu“ pentru ca lucrarea să aibă nu numai un înalt nivel ştiinţific, ci şi o formă grafică deosebită.
„Am avut deosebitul noroc – se spunea în «prefaţa editurii» – ca redactarea să cadă pe mâini destoinice, încercaţi specialişti, fiecare în ramura lui. D[omnu]l I.-Aurel Candrea, profesor la Universitatea din Bucureşti, este un lexicograf şi filolog cu reputaţie bine stabilită. D[omnu]l prof. G. Adamescu, membru corespondent al Academiei Române, este cunoscut prin lucrările sale bibliografice.
Le rămânem recunoscători pentru râvna depusă, ca şi pentru munca grea săvârşită, spre a duce la bun sfârşit o operă atât de anevoios de îndeplinit. Lor le revine meritul întreg de a fi ştiut să închege o lucrare care va însemna, credem, un punct luminos în evoluţia culturii naţionale.
La rândul nostru, nu am ocolit nici un sacrificiu, pentru ca tehnica tipăririi să corespundă cuprinsului, iar dicţionarul românesc să nu fie mai prejos de acele dicţionare străine, cu care eram obişnuiţi majoritatea cărturarilor noştri… Cele 11 milioane şi mai bine de litere, cuprinse în dicţionar, sunt citeţe, clare, materialul întrebuinţat a fost fabricat anume pentru această lucrare“.
Alegerea autorilor – s-a dovedit, într-adevăr, fericită, mai ales că pentru o operă aşa de mare se recurgea doar la două personalităţi, şi nu cum s-a procedat în cadrul Enciclopediei sibiene din 1927 sau a celei patronate de Dimitrie Gusti, la zeci de nume.
Chiar autorii – care au încercat să colaboreze împreună de la un cap la altul al Dicţionarului – şi-au dat seama că munca în colectiv e greoaie şi nu duce la rezultatele aşteptate.
Aşa că, după încheierea redactării literei A a „dicţionarului“ propriu-zis şi-au împărţit materia în două: I. A. Candrea a elaborat partea întâi: Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi, iar Gh. Adamescu – partea a II-a, Dicţionarul istoric şi geografic universal, care au şi apărut ca secţiuni distincte ale cărţii.
Pentru lucrarea pe care era chemat s-o săvârşească, Ion Aurel Candrea avea atuuri însemnate.
El publicase, între altele, în 1904–1905, Din elementele romane ale limbii române, seria I–III; în 1907–1914, tipărise, în colaborare cu Ov. Densusianu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine, fascilulele I–IV; în 1909 scosese Dicţionarul general al limbii române din trecut şi de astăzi, cuprinzând formele literare…, formele dispărute… din sec. XVI–XVII; de asemenea, elaborase, în 1912, un Dicţionar de proverbe şi zicători, iar în chiar perioada redactării Dicţionarului enciclo¬pedic ilustrat ţinuse la Universitatea din Bucureşti cursurile Elemente de origine dubioasă sau necunoscută din limba română (1926–1927) şi Viaţa cuvintelor (1932–1933).
Cu toate acestea, pentru elaborarea Dicţionarului a luat totul de la început, întrucât fişele pentru volumele anterior publicate au fost distruse de ocupanţi în timpul Primului Război Mondial.
„M-am pus, deci, pe muncă… – mărturiseşte el – muncă titanică, de care numai cei ce s-au îndeletnicit cu acest gen de lucrări îşi pot da seama. Trebuiau extrase citatele din sute şi sute de volume, în parte necercetate. Noroc că cele mai multe le citisem mai demult şi subliniasem în ele cuvintele ce mă interesau. Extragerea acestor cuvinte pe fişe şi copierea întregii fraze din care făcea parte e meritul soţiei mele. Fără ajutorul inteligent pe care mi l-a dat în tot cursul lucrării, niciodată Dicţionarul acesta n-ar fi văzut lumina zilei. Patru sute douăzeci şi cinci de mii de fişe, scrise de mâna ei, clasate în ordine alfabetică şi aşezate în 140 de cutii de câte 30 de cm. lungime e materialul pe care mi l-a pus la îndemână şi pentru care-i sunt adânc recunoscător. Trei ani şi mai bine a durat scrierea fişelor…“
Spre deosebire de I. A. Candrea, Gh. Adamescu nu publicase aproape nimic legat de obiectul Dicţionarului…, cu excepţia „bibliografiilor“, în care devenise primul mare specialist român.
Dar Istoria literaturii române (1911), apărută în numeroase ediţii de popularizare, Din biografiile scriitorilor români (1987), ediţiile din opera lui V. Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Cantemir, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, Ioan Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu ş.a., pe de o parte, precum şi lucrările Luptele pentru naţionalitate ale românilor de peste munţi în 1848–1849 (1892), Ideile politice ale cronicarilor (1895), Societatea română la finele epocii fanariote (1897), Epoca regulamentară din punct de vedere politic şi cultural (1897) Viaţa şi activitatea lui Spiru Haret etc., pe de alta, îl recomandau ca un bun cunoscător al istoriei literaturii române şi a istoriei naţionale în genere.
Indiferent însă, de ce publicaseră anterior, cei doi autori principali, care au beneficiat, totuşi, de ajutoare – I. A. Candrea de al soţiei; Gh. Adamescu de sprijinul prof. I. Simionescu, „pentru controlul părţii ştiinţifice“, al generalului C. Costan¬dache, „pentru partea militară“, al d[omnu]lui Svilocovici „pentru numele sârbeşti, al prof. Porsche de la Sibiu, „pentru informaţii privitoare la localităţi şi persoane din Transilvania“ şi al lui I. Lupu şi M. Maievschi „funcţionari la Biblioteca Aca¬demiei Române“ „pentru materialul din lexicoanele ungureşti şi ruseşti“ – au depus o muncă uriaşă care a durat peste nouă ani (din 1923 până la 4 octombrie 1931), redactând şi corijând textele propriu-zise, şi verificând aplicarea cu stricteţe a normelor tehnice de punere în pagină şi de utilizare adecvată a semnelor şi simbolurilor.
Un fapt remarcabil al grupului editorial l-a constituit tipărirea treptată a materialului, pe coli, începând din februarie 1926, până în octombrie 1931.
În acest fel, textele nou imprimate au putut fi corectate în lumina normelor impuse şi a colilor anterioare, spre a nu se strecura nici o greşeală.
Concomitent cu textul, s-a realizat şi ilustraţiile pe coli, de un grup de desenatori „în frunte cu d[omnu]l Kalman“, sub direcţiunea domnului Menny Toneghin“ – peste 6000 de gravuri şi tabele de ansamblu, dintre care „mai bine de 500 de desenuri“ au fost executate de I. A. Candrea, care ni se dezvăluie astfel şi în ipostaza necunoscută de artist plastic.
Ambiţiile autorilor – reflectând în bună măsură cerinţele casei de editură, au fost mari.
În partea de lexicologie, lucrarea cuprinde, după mărturisirea lui I. A. Candrea, „repertoriul aproape complet al cuvintelor dispărute din grai şi acelea care se întrebuinţează astăzi“ (în perioada interbelică).
Din limba veche s-au reţinut „cuvintele care circulau în grai şi pe acelea care se refereau la stările de lucruri din trecut, la demnităţi, angarale, obiceiuri etc.“, extrase din texte bisericeşti, sau cu conţinut religios, din documente, pravile, cronici. S-au lăsat în afara Dicţionarului doar turcismele, considerate de autor că nu au fost cunoscute în popor.
În privinţa „limbii de astăzi“ au fost preluate patru categorii de termeni: „cuvinte băştinaşe“, comune tuturor românilor din nordul Dunării; cuvinte specifice numai unei anume părţi a ţării (provincialismele), neologismele curente, în speţă franceze, şi termenii tehnici privitori la toate ramurile ştiinţei şi ale activităţii omeneşti.
În funcţie de importanţa lor, cuvintele au fost tratate succint sau amplu, dându-se unor termeni extinderea largă a unor „adevărate articole de enciclopedie“.
Indiferent însă de categorie, simţul limbii şi buna cunoaştere a realităţii – confirmată sau infirmată de extrasele din fişe – l-a condus pe autor în genere la o justă gradare a spaţiului acordat fiecărui cuvânt.
De asemenea, I. A. Candrea a relevat cu îndreptăţire diversele sensuri ale termenilor, explicându-le, în articole, în ordinea însemnătăţii lor, de la accepţiunile cele mai largi spre cele mai restrânse.
Bazat pe fişele excerptate, el a definit, în cazul cuvintelor dialectale, confuz preluate în diversele texte, adevăratul lor sens.
Avem de a face, prin urmare, nu numai cu o operă de explicare, ci şi cu una de interpretare şi, implicit, de normare.
În partea a II-a, deşi s-a avut ca aspiraţie cuprinderea întregului istoriei, geografiei şi culturii universale, s-a dat prioritate realităţilor româneşti, care trebuiau făcute cunoscute lumii.
Aşa încât, înaintea Enciclopediei României în 4 vol., apărută sub îngrijirea lui Dimitrie Gusti (1938–1940) şi a Enciclopediei României a lui Lucian Predescu (1940) – care se opreau exclusiv la „materialul românesc“, şi nu reţineau din afară decât personalităţile şi faptele care avuseseră vreo legătură cu noi – Gh. Adamescu, oferă în „Dicţionarul său istoric şi geografic universal“ un prim nucleu masiv referitor la ţara şi poporul nostru.
De altfel, după propriile sale mărturisiri, informaţiile privitoare la celelalte ţări ale lumii au fost mai ample sau mai restrânse în funcţie de legăturile istorico-politico-economice şi culturale ale acestora cu România.
S-a avut cu preponderenţă în vedere ţările vecine şi în genere cele europene.
În ce priveşte personalităţile, nu au fost prezentate decât cele dispărute. Nu s-a „intenţionat să se fac[ă] un dicţionar al contemporanilor, ci un dicţionar istoric“, şi mai cu seamă portrete ilustrative nu s-au dat pentru nici un om în viaţă, în afara membrilor familiei regale.
Chiar aşa fiind – cu privirea îndreptată în mod special spre trecut, spre zona valorilor clasate – Dicţionarul conţine nenumărate informaţii despre anume personalităţi, pe care cercetătorul nu le mai întâlneşte altundeva, ca şi în cazul Enciclopediei lui Lucian Predescu.
Am relevat doar câteva din calităţile care fac din Dicţionarul enciclopedic ilustrat o carte încă actuală după opt decenii de la apariţie, o carte de veritabilă contribuţie în sferele lexicologiei şi ale informaţiei istorice, – „un punct luminos în evoluţia culturii naţionale“, cum le plăcea s-o definească cei care au conceput-o.

I. OPRIŞAN