I.Aurel Candrea, Dictionar enciclopedic ilustrat al limbii române din trecut şi de astăzi. Ed. Cartea Românească, Bucureşti

de A. Rosetti, conferenţiar universitar

Opera monumentală a D-lui Candrea, pregătită în curs de 25 de ani, e pusă, de câteva zile, la îndemâna cetitorilor. Editurii “Cartea Românească”, care nu s-a dat înapoi de la sacrificiile impuse de realizarea unei astfel de lucrări, i se cuvin laude neprecupeţite.
D-l Candrea întruneşte toate calităţile unui lexicograf desăvârşit. Simţul său etimologic, de o rară fineţe, unit cu darul combinaţiei, cunoştinţa aprofundată a limbilor romanice apusene şi a limbilor balcanice, au făcut ca etimologiile propuse de D-sa să fie întotdeauna preţuite. Cunoaşterea dialectelor limbei române, atât din nordul cât şi din sudul Dunărei, şi cercetarea la faţa locului a graiului din Ţara Oaşului (N.Ardealului), Banat şi Meglenia, au avut drept urmare publicarea de monograifi dialectale apreciate de specialişti.
Studiile aprofundate ale D-lui Candrea asupra textelor noastre vechi l-au îndemnat să publice în 1916, la colecţia “Comisiei istorice a României”, o ediţie critică a celor mai vechi traduceri româneşti ale Psaltiri, întovărăşită de un studiu complet asupra primelor noastre traduceri de cărţi religioase.
Ca folklorist, D-l Candrea a studiat producţiile literaturii noastre populare în comparaţie cu literature populară a vecinilor noştri şi s-a ocupat de aproape de problema vieţii păstoreşti în ţările romanice. Cercetările şi lecturile sale diligente, cu deosebire din representanţii spiritului românesc, ca Anton Pann, I.Creangă, Ispirescu, Jipescu, etc., au avut drept urmarre strângerea unui material imens de cuvinte şi citate, clasate pe fişe, şi unei bogate documentări iconografice originale, care au îngăduit d-lui Candrea ca, în curs de 9 ani, să redacteze şi să supravegheze tipărirea prezentului dictionar, menit să umple un gol demult simţit în lexicografia noastră.
Dicţionarul general al limbei române, început de D-l Candrea în colaborare cu D-l Ov. Densusianu, şi Dicţionarul etimologic al limbei române (elementele latine), datorita aceleaşi fecunde colaborări, nu au avut norocul să apară decât fragmentar: din cel dintâi n-a fost tipărită decât litera A, iar aparţia celui de al doilea a fost întreruptă la fascicolul 4 (a putea), spre regretul unanim al cercetătorilor, lipsiţi în felul acesta, de instrumente de studiu şi documentare de primul rang.
Dicţionarul D-lui Candrea, cu toate dimensiunile sale impunătoare (1.470 de pagini octav mare, tipărite pe două coloane), este un dicţionar portativ. Spaţiul restrâns de care a dispus autorul nu l-a împiedicat, totuşi, ca să dea esenţialul în fiecare articol. Definiţiile sunt remarcabile; exemplele, alese între atâtea altele, luminează pe deplin sensul cuvintelor. Înşirarea accepţiunilor diferite ale cuvintelor este făcută în ordinea cronologică, singura justificată; în felul acesta, cetitorul este informat asupra variaţiilor de sens ale unui termen oarecare, în cursul timpului. Etimologiile sunt indicate la finele fiecărui articol.
Dicţionarul cuprinde un mare număr de cuvinte vechi, cu excepţia elementelor streine care n-au fost încetăţenite în limbă; în ceea ce priveşte cuvintele din limba de astăzi, autorul a lăsat cu dreptate afară din dicţionar, provincialismele întrebuinţate în regiuni restrânse. Cunoştinţele sale profunde şi de diactologie i-au îngăduit să procedeze la alegerea termenilor în deplină cunoştinţă de causă.
Presentarea materialului, o problemă delicată pentru lexicograf, este făcută cu o rară cunoştinţă tehnică. Execuţia tipografică ireproşabilă, cu alternarea bine chibzuită a caracterelor din corpuri şi familii diferite, precum şi desenele reuşite şi bine reproduse, fac din dicţionarul D-lui Candrea o carte care va fi consultată şi cetită cu plăcere. În faţa unei astfel de opera de răbdare şi inteligenţă, care nu poate fi răsplătită cu nimic, cetitorul e cuprins de un sentiment firesc de admiraţie pentru autor şi de gratitudine pentru acei care au ştiut să realizeze acest monument al timpurilor noastre. D-l Candrea ne-a dat în dicţionarul său o icoană vie a limbei, credinţelor, obiceiurilor şi instituţiilor noasre de ieri şi de astăzi. Dorind dicţionarului tot succesul pe care îl merită, urăm D-lui Candre ca să aibă bucuria de a pregăti curând ediţia a doua.

Cronica aparuta in Miscarea, Bucuresti, 10 decembrie 1931, p. 1

Eveniment editorial: A.C.Cuza, “Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului “

Evenimentul anului trecut in materie de editii critice este probabil revelarea unei massive lucrari de A.C.Cuza despre M.Eminescu (“Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului”, vol. I: “Teoria romantismului”, vol. I: „Teoria romantismului”, vol. II: „Viata si opera lui Eminescu”), finalizată în 1919 dar ramasa in manuscris timp de aproape un secol.

Dincolo de rolul funest al profesorului de economie Cuza în politica românească, în spaţiul căreia a promovat sistematic antisemitismul „ştiinţific” (acesta ţinând loc de orice alt program) şi a inspirat mişcarea Legionară, sau poate chiar din cauza acestui rol, apariţia de acum merită toată atenţia. Nu trebuie uitat că A.C.Cuza a fost unul dintre cei mai importanţi editori ai lui Eminescu; ediţia sa din 1914 (M. Eminescu, „Opere complecte. Poezii.Nuvele. Teatru. Cugetări. Scrieri; Literare,economice, politice si filosofice. Scrisori. „Critica raţiunii pure” de Kant”, cu o prefaţă şi studiu introductiv de A. C. Cuza, Iaşi, IX +680 +errata) a fost apreciată inclusiv de Perpessicius (ediţia A.C.Cuza a adus, întâia, imaginea unui scriitor fecund, de o vastă şi variată activitate şi a stimulat mai mult ca orice pledoarie către acea ediţie integrală şi critică pe cale de realizare”). Aceste condiţii a lui Cuza (realizate, de fapt, în colaborare) i se datorează în mare parte descoperirea – ediţia lui I.Scutu din 1905 nu trecuse mai departe descoperirea din 1877 – publicisticii eminesciene si imensa ei valoarificare de către naţionalismele interbelice, fie ele benigne sau maligne.
Cartea este editată la Saeculum I.O. de către I. Oprişan, în cadrul seriei „Corpusul receptării critice a operei lui M.Eminescu”, din care au apărut până în prezent 3 volume acoperind secolul XIX şi încă 25 pentru începutul de secol XX (respectiv până în anul 1920). Lucrarea lui A.C.Cuza apare în volumele 23 şi 24 (volumele pentru secolul XIX fiind numerotate separat de cele din secolul XX).

Reproducem în continuare nota editorului asupra volumului al doilea din opusul cuzist, „Viaţa şi opera lui Eminescu”.

„Cultura”
14 septembrie 1919

A. C. Cuza

MIHAIL EMINESCU CA REPREZENTANT AL ROMANTISMULUI
vol. II
VIAŢA ŞI OPERA LUI EMINESCU

Reprezintă partea a II-a a lucrării Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului.
Se păstrează la Biblioteca Academiei Române, secţia Manuscrise, Arhiva A. C. Cuza, mapa I (3), ms. 1, 587 file scrise pe o singură parte (câteva şi pe verso), semnat, la sfârşitul prefeţei: „A. C. Cuza, Universitatea din Iaşi“. Întregul manuscris e datat o singură dată, la sfârşitul Prefeţei cu caracter general, din fruntea lucrării: „În ziua Înălţării Sfintei Cruci 1919“. S-a reprodus integral, după manuscris.

Find – în anul 1919 – una dintre ultimele personalităţi care l-au cunoscut direct şi au trăit o vreme în preajma lui M. Eminescu – de altfel a şi publicat câteva pagini de amintiri (Kamadeva, 1 iulie 1909 –Corpus…, VII, p. 284–289), reluate în lucrarea pe care o adnotăm (cap. IV, Amintiri personale) –, A. C. Cuza a fost nemulţumit, încă de la începutul secolului XX, –, când i-a încolţit ideea publicării într-un mare volum a tot ce a scris poetul naţional, şi a elaborării unui studiu obiectiv, înţelegător, asupra vieţii şi operei acestuia – de felul absolut contradictoriu în care a fost interpretată creaţia celui mai mare poet român.
Am ţinut să precizăm acest fapt, întrucât factorul memorialistic are un rol esenţial în aprecierile autorului; judecata sa asupra operei şi a personalităţii eminesciene fiind continuu verificată din perpsectiva modului de manifestare şi de gândire ale poetului, aşa cum l-a cunoscut personal, sau cum i s-a dezvăluit el în evocările involuntare sau ca urmare a întrebărilor speciale pe care i le-a adresat.
Adăugând la aceasta mărturisirile unor apropiaţi ai poetului, pe care A. C. Cuza le-a consemnat, figurând doar aici, precum şi scrisorile inedite, ce i-au fost puse la dispoziţie în vederea elaborării lucrării, înţelegem că dincolo de orice alte consideraţii, exegeza în discuţie are, înainte de toate, valoarea unui document unic de istorie literară, ce trebuie consultat obligatoriu, de oricine se ocupă de viaţa, personalitatea, gândirea şi creaţia lui Eminescu.
De altfel, multe din datele biografice sunt negate sau corijate, în lumina cercetărilor proprii, iar aproape toate aserţiunile asupra operei şi a personalităţii poetului sunt drastic revizuite.
Nemulţumirile sale asupra a ceea ce s-a scris despre Eminescu sunt grupate, nu întâmplător, în „Introducerea“ la cele două volume, subintitulată Ce ştim despre Eminescu?, precum şi în cele două Prefeţe – la întreaga lucrare, şi la vol. II, Viaţa şi opera lui Eminescu.
Ele reprezintă obiectivele mari ale studiului, cărora le dă sistematic răspuns, ţinând seama, pentru prima dată, de faptul că opera, gândirea şi mainifestarea poetului constituie un tot care nu poate fi fragmentat şi judecat separat; un tot organic, care se explică direct şi indirect prin el însuşi.
Spre deosebire, de asemenea, de tot ce s-a scris anterior şi în bună măsură şi posterior, A. C. Cuza îl consideră pe Eminescu drept geniu, o monadă inconfundabilă, care nu numai că nu a fost influenţat – decât poate nesemnificativ – de formele mediului – familial, şcolar, larg social –, ci chiar le-a schimbat, fiind unul dintre factorii care au contribuit esenţial la îndreptarea vieţii social-politice-culturale pe făgaşul favorabil spre a ne putea cunoaşte şi regăsi pe noi înşine.
Şi demonstrarea cu exemple – că nu „Junimea“ şi Titu Maiorescu l-ar fi înrâurit pe poet, ci dimpotrivă că Eminescu l-a determinat, prin viziunea sa, pe „mentorul“ de la gruparea ieşeană să se revizuiască în unele privinţe – e poate faptul cel mai spectaculos al cărţii.
Dar A. C. Cuza aduce argumente că şi P. P. Carp s-a folosit de sugestiile din articolele politice eminesciene, pentru a da, de pildă, aripei dizidente a Partidului Conservator titulatura formulată de poet sau pentru a fundamenta împroprietărirea ţăranilor de la 1889 şi „maioratul“ de mai târziu.
Însă pledoaria cea mai largă a autorului e îndreptată împotriva înţelegerii pesimismului eminescian, ca un „pesimism empiric“, „realist“, „vulgar“.
„Prin pesimism – scrie el –, în adevăr, se înţelege, de obicei, o amărăciune, descurajare, tristeţe, care ne face să privim viaţa ca o mizerie, fie pentru că nu a satisfăcut aspiraţiile noastre, fie, din contra, din cauza ghiftuirii, precum e pesimismul tipic al «deşertăciunii deşertăciunilor» Eclesiastului. Într-un cuvânt: mizerabilism. Aşa a fost înţeles şi pesimismul lui Eminescu, atribuit de «critica ştiinţifică», după cum am văzut, mai întâi, suferinţelor lui personale, apoi dispariţiei claselor mijlocii de la noi, în sfârşit, contactului cu «Junimea» de la Iaşi şi politicii conservatoare.
Aşadar, a avut atâtea motive de suferinţă, în viaţa aceasta, destinată tuturor fericirilor: sărăcia lui proprie, decăderea comerţului şi meseriilor româneşti, atmosfera din cercul «Junimii» şi a Partidului Conservator“.
„Va să zică – continuă el cu adâncă ironie la adresa «criticii ştiinţifice», a lui C. Dobrogeanu-Gherea în primul rând –, dacă s-ar fi bucurat de o situaţie materială mai bună, dacă clasele mijlocii româneşti ar fi prosperat în plină vigoare, dacă el ar fi trăit în rândurile fericitului Partid Liberal: ar fi fost un alt om! Căci de aceasta e vorba. Şi nu e o glumă. Doar «critica ştiinţifică» ştim că ne-a servit până şi ipoteza hazlie: a lui Eminescu întâlnind pe C. A. Rosetti şi devenind – prin înrâurirea acestuia – din pesimist, optimist!„
În toate discuţiile şi aprecierile anterioare asupra lui Eminescu e vorba, conchide A. C. Cuza, de un pesimism cauzat de „pricini externe“, putând fi numit „pesimism empiric“.
Or, după el, pesimismul eminescian e congenital, profund sufletesc şi de formaţie spirituală, care s-ar fi manifestat la fel, indiferent de condiţiile de viaţă şi de substanţa mediului în care ar fi trăit, constituind o atitudine de judecare a realităţii, desprinsă de împrejurările vieţii personale, care nici nu-l interesează la urma urmei, întrucât îşi concepea existenţa ca o jertfă pentru binele celorlalţi.
„După concepţia noastră, de-a dreptul contrară – notează A. C. Cuza – pesimismul lui Eminescu este pesimism idealist, manifestându-se anume în trei forme deosebite: ca sentiment superior, poetic şi filosofic, în lumina căruia frământările vieţii practice apar ca manifestări fără preţ; ca sistem de gândire, privind viaţa în sine, sub raza gândului etern, a contemplării ideilor veşnice; în sfârşit, ca revoltă morală activă, pornind din înălţimea acestei contemplări ideale, împotriva răului care domneşte în lume.
Şi cu toate aceste forme ale lui, pesimismul lui Eminescu se va dovedi, că e – prin firea lui însuşi – cu totul străin de orice subiectivism îngust, de orice amărăciune datorită suferin-ţelor proprii, ce s-ar reflecta în operele lui, care nu ar fi, dar, decât răsfrângeri ale egoismului său.
Împotriva acestei trivializări a scrisului celui mai mare poet al nostru – a devalorificării întregii lui vieţi şi a punctului de vedere superior, pe care îl reprezintă – ne ridicăm cu toată puterea“.
Analizând pas cu pas cele trei forme (ipostaze) ale pesimismului în opera lui Eminescu în lumina a numeroase exemplificări ilustrative, autorul relevă:
„Durerile eterne [din Preot şi filosof] – ale nimicniciei vieţii în sine – exclud însă durerile trecătoare, ale vieţii vremelnice. Acel pentru care dorinţa e numai «spuma nimicniciei lui», nu mai doreşte nimic, şi nu poate, dar, să sufere şi să plângă de lipsa celor nedorite de dânsul.
Se vede, dar, şi aici că nu putea fi vorba de amărăciunea suferinţelor proprii, determinând acest pesimism, aşadar, de pesimismul vulgar, care nu are loc să existe faţă de sentimentul filosofic al nimicniciei universale.
Căci acesta – făcându-ne să renunţăm de bunăvoie la orice vânare de bunuri şi mărire – nu poate fi totodată şi durere pentru pierderea lor, ci se rezolvă în contemplare senină“.
Şi încheie cu o concluzie absolut neaşteptată, dar justă, care schimbă radical viziunea asupra pesimismului eminescian: „Ca sentiment superior, poetic şi filosofic, acest pesimism e, dar, optimism“.
În sensul că desprinzându-se total de suferinţele proprii – neînsemnate în raport cu „durerile eterne“ – poetul şi omul în genere se poate dedica cu trup şi suflet în scurta lui viaţă intereselor general umane, în speţă naţionale, la Eminescu.
O rază de lumină aruncată asupra vieţii generale a neamului, contribuţia cât de mică la autocunoaşterea de sine, la înfiriparea conştiinţei naţionale spre a realiza, ca popor, ce i-a fost menit de Destin, constituie într-adevăr idealuri optimiste, pentru care poetul „nepereche“ a luptat cu abnegaţie.
„Ca sistem de gândire – se opreşte autorul asupra celei de-a doua ipostaze a sentimentului analizat – pesimismul lui Eminescu este urmarea logică a filosofiei idealiste, bazată pe deosebirea esenţială dintre realitatea ideilor veşnice şi aparenţa efemeră a lucrurilor, în teoria lui Platon, dintre Brahma şi Maya înşelătoare, a filosofiei indice, dintre «lucrul în sine» şi fenomen, al lui Kant; în sfârşit, dintre «voinţă» şi reprezentare a lui Schopenhauer, rezumând filosofemele anterioare şi dându-ne de la dânsul, explicaţia definitivă a lumii“.
Iar după ce aduce o seamă de probe – ar fi putut cita mult mai multe – A. C. Cuza observă: „În ultimă analiză, acest pesimism idealist metafizic, al dorinţelor stinse – ca urmare logică a concepţiei idealiste – se vede că este cu totul diferit de pesimismul empiric, realist, al dorinţelor nesatisfăcute, aşadar, în înţelesul obişnuit ce se dă acestui cuvânt: de amărăciune, deznădăjduire, decepţie.
Din contra, acest pesimism filosofic exclude orice pesimism vulgar, întrucât rezultă, nu ca acesta, din neajunsurile fatale ale vieţii practice, ci din deprecierea vieţii în sine, pe care o judecă din înălţimea cugetării abstracte. Şi aici tocmai şi el îşi găseşte corectivul, fiind cu adevărat optimist, prin aceea că ne strămută, pornind de la inimă – pe aripile sentimentalismului superior, se înţelege – din lumea mizeriilor traiului, în lumea senină a gândirii şi a fanteziei poetice, a contemplării ideilor veşnice“.
În sfârşit, analizând cea de a treia ipostaziere a pesimismului eminescian, „ca revoltă morală activă“, autorul relevă: „Concluzia practică a acestui pesimism mare, al revoltei morale, nu este însă amărăciunea pasivă a «pesimismului», în înţelesul comun, ci tocmai, din contra, un aspru optimism activ, al luptei pentru viaţă, tinzând la înfrângerea răului prin el însuşi, ca principiu stăpân pe destinele lumii“.
Sau, cum formulează mai departe, după ce ilustrează cu citate revelatorii „lupta eroică, pe care [poetul] a dus-o întreaga lui viaţă, lovind fără cruţare în oameni şi lucruri, nu ca un «pesimist» amărât, ci ca un idealist conştient şi pururea însufleţit pentru bine, adevăr şi frumos“:
„Aşadar, a nu reduce tot la materia pieritoare, «azi în noi, mâine-n ruină», a crea o altă lume, ideală, mai presus de lumea mărginită, a simţurilor, a urma cugetările regine, a convorbi cu idealurile
– iată scopul vieţii, care, redusă la mecanismul ei, nu e decât o amăgire şi un necontenit prilej de suferinţi.
Va să zică, pe lumea aceasta e încă o fericire posibilă: în lupta sfântă pentru înfăptuirea idealurilor veşnice, cărora le jertfeşti, de bunăvoie, existenţa ta efemeră, materială“.
Înmănunchind ideile parţiale asupra celor trei forme de manifestare a pesimismului, A. C. Cuza conchide:
„Din toate acestea, se vede lămurit că – în orice formă l-am privi, ca sentiment superior, poetic şi filosofic, care îşi găseşte în sine satisfacţia sa; ca sistem de gândire, care ne ridică în lumea senină a ideilor veşnice; ca revoltă morală activă, care este un izvor nesecat de energie şi mulţumire durabilă – pesimismul lui Eminscu este pesimism idealist, care, privit în consecinţele lui practice, oricât s-ar părea de paradoxal, cum am zis, e absolut optimist, însemnând, în tot cazul, negarea desăvârşită a pesimismului vulgar, realist, al văicărelii de durerile proprii“.
Şi, spre a face ca punctul său de vedere să triumfe definitiv, A. C. Cuza aduce ca ultim argument atitudinea antipesimistă a lui Eminescu din articolul program al revistei Fântâna Blanduziei:
„La sfârşitul vieţii lui, aşadar, după atâtea suferinţi şi amărăciuni, şi cu trei luni înainte de izbucnirea ultimei crize, care l-a răpus – observă autorul – Eminescu se ridică împotriva «pesimismului», pe care îl consideră ca o boală psihologică şi ca un regres intelectual, precum, de altfel, şi este. Şi oare cum se explică atitudinea lui?
În ipoteza pesimismului realist, determinat de suferinţele proprii ale concepţiei comune, acest articol rămâne un rebus psihologic şi logic, nedezlegat. Căci dacă pesimismul lui Eminescu ar fi pesimismul acesta–cum s-ar explica, oare, optimismul lui hotărât de la urmă? Nu ne-ar mai rămânea decât să zicem, că atitudinea lui optimistă finală e rezultatul bolii ce i-ar fi slăbit facultăţile lui sufleteşti. Dar atunci, boala şi suferinţele – determinând optimismul – nu mai pot fi, în tot cazul, totodată şi cauzele pesimismului său. Concepţia comună se vede, dar, că ajunge aici la absurd. Ceea ce era de dovedit.
În ipoteza pesimismului idealist, care este a noastră, articolul lui Eminescu, din Fântâna Blanduziei, din contra, e pe deplin lămurit şi are o valoare deosebită, venind de la dânsul. Căci în acest articol, el însuşi determină, în mod indirect, caracterul pesimismului său ca pesimism idealist – cum am zis, al sentimentului superior, al gândirii ajunse la hotarele ei, al revoltei morale active – care nu are nevoie a fi vindecat, în niciuna din aceste forme ale lui, întrucât e sănătatea şi puterea cea mai desăvârşită a sufletului, de-a dreptul opus, aşadar, pesimismului realist, al îndurerării materiale, care în adevăr că este o boală.
De aceea, în mod logic, şi pe deplin consecvent cu el însuşi – temându-se poate chiar anume de interpretarea greşită a pesimismului său – încă în ultima clipă, îl vedem stăpânit de grija să nu ne vadă pierzând «bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta», se înţelege, pentru scopurile ideale ale vieţii: absolut optimist!
În rezumat: iată ce este şi ce nu este pesimismul lui Eminescu. El nu este: înăcrire egoistă de suferinţele proprii, văicăreală estetică pentru nefericirea obştească; întristare pasivă, sterilă. El este: plutire sentimentală pe deasupra deşertăciunilor; înălţare senină a gândului, în lumea ideilor; energie activă, roditoare, în lumina lor veşnică. Pesimismul lui Eminescu e, dar, cu totul deosebit de «Weltschmertz»-ul lui Werther, de «infelicità» – a lui Leopardi şi de «spleen»-ul lu Byron. Idealist, şi nu realist, acest pesimism îşi păstrează, şi în practică, valoarea nepreţuită a idealismului.“
Am insistat mai pe larg asupra opiniilor lui A. C. Cuza privitoare la pesimismul eminescian, întrucât ideea de faţă – absolut nouă faţă de tot ce s-a scris anterior şi chiar după aceea – reprezintă perspectiva de bază a cărţii ; care se împleteşte la tot pasul cu celelalte câteva puncte de vedere, precum afirmarea caracterului unitar al viziunii eminesciene, în toate formele de întrupare a creaţiei sale – de la poezie la proză, dramaturgie, publicistică –; a unităţii manifestărilor poetului din copilărie până la moarte; a rolului de ferment exercitat de poet asupra contemporanilor şi chiar a societăţii în întregul ei, şi nu invers; a caracterului nepartinic, profund naţional, al publicisticii politice eminesciene – care i-a deranjat în egală măsură nu numai pe liberali, ci şi pe conservatori; a vizionarismului întregului său demers; a iubirii până la devoţiune a claselor productive şi în speţă a ţăranului român, etc.
Punctul de vedere cu totul nou al autorului asupra politicii în sine şi a publicisticii de natură politică din Timpul, prezentat pe larg în cuprinsul lucrării, este sintetizat, la un moment dat, relativ succint:
„Rezumând – scrie el – ajungem la următoarele constatări, de mare importanţă, care lămuresc unele puncte esenţiale, a căror ignorare totală a dat naştere la aprecieri atât de greşite, cu privire la o parte însemnată a operei, chiar literare, dar mai ales la acţiunea politică întreagă a lui Eminescu, mergând până la considerarea lui, injurioasă, ca mercenar al unui partid:
Politica lui Eminescu, în primul rând, este politică teoretică, a unei teorii de stat luminoase, formată treptat din studii adânci, filosofice şi economice politice, între anii 1870–1875 şi apărând ca sistem de gândire pe deplin închegat, în prelegerea despre Influenţa austriacă, din 14 martie 1876, când, aşadar, nu avusese niciun contact cu politica practică.
Politica lui Eminescu este, în mod desăvârşit, politica romantică, a tuturor elementelor romantismului, îndeosebi, politică idealistă, naţionalistă, arhaistă, organică, opusă politicii materialiste, cosmopolită, moderniste, mecanice.
Politica lui Eminescu este politica conservatoate, opusă politicii liberale, de la idei la idei, şi nu de la partid la partid, aşadar, politică de conservare naţională, de ocrotire şi de dezvoltare, prin muncă şi economie, a naţiei cu clasele ei pozitive, contrară politicii de schimbări nesfârşite, de concurenţă liberă, neînfrânată a individualismului autonom mondial.
Îndeosebi el consideră liberalismul la noi ca fiind fără bază şi pernicios, în lipsa unei clase de mijloc pozitive, de industriaşi şi comercianţi şi faţă de starea de incultură a ţăranilor, condamnaţi să cadă victime ale concurenţei vitale, în cadrul unor instituţii de importaţie străină, complicate şi costisitoare, de care ei nu se pot folosi, şi care servesc numai satisfacerii intereselor parazitare ale unei clase neproductive de scribi.
Politica lui Eminescu, în sfârşit, este politica pozitivistă, de cercetare a realităţii şi de soluţii riguros determinate de necesităţile ei, în primul rând economice, contrastând cu politica utopistă, de construcţii raţionaliste, arbitrare, care tind a se impune, în mod absolut, indiferent de mediu şi timp.
Acestea sunt caracterele generale – care şi ele alcătuiesc un sistem – ale politicii lui Eminescu. Căci fiind teoretică, ea rezultă din adâncirea teoriei romantice; romantică, în principii, ea este conservatoare în practică, conservatoare, ea este prin firea ei însăşi pozitivistă; pozitivistă, ea este politica relaţiilor rodnice, şi nu a unor abstracţii sterile.
Romantismul şi pozitivismul, în politică, se vede, dar, că se condiţionează, nu se exclud. Căci romantismul, ca şi pozitivismul politic, au a face cu aceeaşi realitate naţională, pe care romantismul o priveşte în lumina unor principii superioare, iar pozitivismul o cercetează în amănuntele ei. Romantismul e o concepţie, un punct de vedere, pozitivismul, o metodă. Conflict, aşadar, între dânsele – dacă fiecare rămâne în sfera sa proprie – nu poate fi. Şi e bineînţeles, că nu e vorba de ceea ce se numeşte vulgar «romantism» – şi nici de degenerarea romantică – ci de romantismul în sine, aşa precum a fost determinat de noi, prin analiza elementelor lui.
Cu totul de altă natură, fie zis şi aici, e raţionalismul politic, tot atât de contrar romantismului, ca şi pozitivismului, de care îl desparte realitatea. De aceea, precum romantismul, din firea sa însăşi, în practică, e pozitivist şi concret, tot astfel raţionalismul e utopist şi abstract.“
Sau: „Eminescu, care era prea pozitivist, ca să se înşele pe sine, şi prea cinstit, ca să înşele pe alţii, nu se contrazice cu nimic.
Neluând parte la politica practică, el se luptă pentru ideile proprii, conservatoare – organice, care nu numai că nu au fost realizate, dar nici măcar înţelese şi împărtăşite de partidul conservator. Şi ca dovadă, avem faptul că aceste idei nu au avut nici premergători, nici urmaşi în partid, după retragerea lui de la Timpul.
Putem zice chiar, oricât s-ar părea de straniu la prima vedere, că ele au fost numai tolerate de organizaţia partidului, şi aceasta din cauza talentului cu care erau expuse, şi pentru că Eminescu avea sprijinitori printre individualităţile marcante conservatoare, ca Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, Teodor Rosetti şi alţii; în rândul cărora însă nu intra P. P. Carp, care – ştiu personal că nu l-a prea putut suferi niciodată“.
Deşi autorul îl leagă volens nolens pe Eminescu de „Junimea“, el îl separă, totuşi, categoric – probabil primul aşa de distinct – de mişcarea ieşeană, opunându-l radical „cultura-lismului abstract“, „estetismului absolut“ literar, „criticismului social formal“ şi mai ales „idealului“ junimist al civilizaţiei „faţă de care naţia e[ra] considerată nu ca scopul ei însuşi, ci ca mijloc pentru acest ideal, în afară de dânsa, pretins mai înalt“, respectiv, principiilor cosmopolite de umanitate şi de „liberalism“.
Ca reprezentant de vârf al romantismului (contrazis de „Junimea“, care trasează un drum greşit dezvoltării naţionale), Eminescu e pus de autor în descendenţa „romantismului tranziţiei“, care încercase zadarnic, prin Alecu Russo, Simion Bărnuţiu, Dionisie P. Marţian, Aron Pumnul, B. P. Hasdeu, să atragă atenţia asupra problemelor acute ale culturii, economiei şi vieţii politice a naţiunii, fără ca soluţiile lor să fie luate în seamă.
„«Raţionalismul» intelectualist, materialist, cosmopolist, modernist şi mecanic – scrie autorul, cu referinţă directă la «Junimea» şi la Titu Maiorescu –, în faţa acestor fapte, pe care astăzi nimeni nu le mai poate tăgădui, putem zice că a dat un faliment ruşinos: prin înstrăinarea de noi. Şi rezultatele lui se puteau prevedea cu mult înainte, cerând părăsirea hotărâtă a acestei direcţii greşite“.
Dimpotrivă, Eminescu a întors, atât instinctiv, cât şi împins de înalta sa spiritualitate, poporul român pe făgaşul cel bun.
„«Romantismul», sentimental, idealist, naţionalist, arhaist şi organic, aşadar cu principii contrare, se vede însă că reprezintă reacţiunea logică, firească aici, şi singura cale de «mântuire: prin întoarcerea către noi înşine»“.
„Acesta este înţelesul, încă neînţeles, mi se pare, – rosteşte autorul – al operei lui Mihail Eminescu“.
În sfârşit, ultima mare chestiune, total diferit abordată de A. C. Cuza în lucrarea adnotată, o constituie problema dragostei lui Eminescu.
Cu un rar simţ al înţelegerii fenomenului, autorul leagă chiar trezirea poetică şi brusca lui maturizare artisitică de dragostea pasională, platonică, pură, trezită de actriţa Eufrosina Popescu, în 1868, care se stinge din viaţă în 1870.
Această „pasiune mistuitoare“ – scrie A. C. Cuza – „a zguduit întreaga lui fire, ridicându-l pe aripile entuziasmului către înălţimile adevăratei poezii, după ce trecuse, mai întâi, printr-o criză sufletească acută, de revoltă idealistă“.
„În faţa primului amor al lui Eminescu“, „se cutremură întreaga lui fiinţă“ – notează autorul altundeva.
Sau: „Numai sub impresia ei – a Eufrosinei Popescu – el se trezeşte la o nouă viaţă poetică“. Şi încă: „Această iubire, care nu a avut nicio urmare materială şi a durat prea puţin, a exercitat o acţiune covârşitoare şi durabilă asupra sufletului său, pe care l-a zguduit şi înălţat“.
Autorul crede chiar că ecourile acestui prim amor se propagă în toată creaţia sa poetică ulterioară, fiind „greu să deosebim adeseori în opera lui, ceea ce este actual, de ceea ce porneşte de la acest curat izvor al inspiraţiei lui, la care ne trimite odată el însuşi de-a dreptul, în una din cele mai frumoase poezii ale lui La steaua, publicată în decembrie 1886, cu minunata comparaţie dintre iubirea stinsă şi lumina stelei ce-a murit.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă“.

El nu se sfia să afirme, cu îndreptăţire, că tot ce a publicat Eminescu înainte de Venere şi Madonă şi Mortua est reprezintă opera unui simplu versificator şi că de-abia cu cele două creaţii, născute din dragostea pentru Eufrosina Popescu, poetul se trezeşte şi devine conştient de menirea sa.
Acordând o aşa de mare importanţă iubirii trezită de actriţa din trupa lui Pascali în procesul de creaţie eminescian, A. C. Cuza considera totuşi, că „prima lui iubire“ a fost Veronica Micle, întrucât anterior nu fusese iubit.
Cât despre rolul celorlalte figuri feminine din viaţa lui Eminescu, invocate de biografi, el le neagă orice importanţă.
„Din vara anului 1868 şi până în vara anului 1889, aşadar de la vârsta de optsprezece ani şi până la moarte, am văzut că două femei numai au stăpânit simţirea lui Eminescu: Eufrosina şi Veronica“.
„Eufrosina şi Veronica… au fost, în adevăr, iubite de dânsul, cu patimă şi au exerciat asupra sufletului său o înrâurire adâncă, pe care o putem urmări în opera lui poetică, alcătuită în marea ei majoritate, din poezii de iubire.
Cele mai multe dintre ele stau în legătură cu fapte concrete şi i-au fost inspirate de dragostea acestor femei, precum am văzut că e cazul cu Venere şi Madonă, Mortua est şi Scrisoarea întâi“.
Pe bună dreptate, însă, autorul relativizează rolul celor două femei iubite, întrucât sferele gândirii şi exprimării sale artistice în această privinţă sunt nemărginite.
„Din alt punct de vedere – scrie el –, ar fi greşit să le atribuim [Eufrosinei şi Veronicăi] o acţiune personală mai mare decât ar fi putut să o aibă, asupra poetului nostru, a cărui iubire, desigur, că nu se poate reduce – ca iubirea oricui – la acţiunea fericită sau nefericită a cutărei femei.
De altfel, aceasta s-a şi putut vedea din atitudinea lui neobişnuită şi uneori stranie, care şi ea, ca şi opera însăşi, are nevoie a fi înţeleasă, înfăţişându-ni-se ca o adevărată problemă“.
Cu atât mai îndreptăţită e observaţia în cazul lui Eminescu, cu cât avem de a face în opera lui – şi, desigur, şi în existenţa propriu-zisă –, de o iubire romantică „sentimentalistă“, „dominată“ „de sentimentul infinitului şi de dorul nehotărât al «florii albastre»“.
De altfel, poetul însuşi a făcut deosebirea între „iubirea reală“ – „însoţită cu mii de suferinţe“ şi iubirea ideală“, iubirea platonică prin care sufletul e înălţat „către infinitul etern“.
De unde şi „contrazicerea aparentă, pe care o găsim în atitudinea lui faţă de femeia, care este pentru dânsul, când un înger, când întruchiparea însăşi a răului“.
Explicaţia celor două atitudini e admirabil formulată de A. C. Cuza:
„Între aceste două atitudini, nu este nicio contrazicere, ci sunt numai două puncte de vedere ale aceleiaşi concepţii. Femeia, în adevăr, nu este numai realitatea, cu mărginirile ei fatale, duşmană oricărei înălţări în sferele superioare, ci ea este, ca şi toate celelalte fiinţe şi lucuri – în teoria lui Platon – o răsfrângere a lumii ideale, umbra ideii, pe care nu o vedem. Oricât, aşadar, femeia nu este decât o amăgire, ca realitate, cu toate imperfecţiunile acesteia, ea este, totuşi, încă fericirea supremă, ca umbră a iubirii veşnice, a iubirii ideale“.
Autorul întrevede, de asemenea, că iubirea e angrenată de Eminescu în creaţia literară, întrucât ea constituie, în viziunea sa romantică, un stimulent către recâştigarea armoniei – şi deci a fericirii – primordiale.
„Suntem aici – în poema Cine eşti? pe care o comentează – nu numai în plină simţire, ci şi în plină teorie a romantismului. Sufletul, a cărui armonie originară, inconştientă, a fost turburată prin dezvoltarea conştiinţei chinuitoare, tinde să revină la armonia primitivă, pe care nu o poate restabili decât prin iubire“.
Iar după ce citează lungi pasaje din Înger şi Demon, conchide: „Iubirea, ea singură, dar, e în stare să aline suferinţele sufletului chinuit de îndoială şi disperarea conştiinţei cercetătoare, care vine să tulbure liniştea de la început a simţirii inconştiente armonice.
Înţelesul e, dar, că trebuie să revenim la unitatea noastră sufletească, pentru a regăsi fericirea pierdută. Dar aceasta nu e cu putinţă decât prin restabilirea simţirii în drepturile ei primitive absolute, ceea ce se îndeplineşte acum numai în culmile ei, a inspiraţiei poetice şi a extazei erotice, aşadar, în acele stări sufleteşti cu adevărat răpitoare de minţi, care ne fac să ne uităm pe noi înşine şi lumea în care trăim“.
De aici până la justificarea pesimismului idealist, spiritual, de negare a vieţii mizere, personale în folosul contemplării ideilor şi a luptei pentru realizarea scopurilor superioare, nu e decât un pas, prin care reintrăm în largul cerc al explicării „pesimismului optimist“, ce face obiectul însuşi al studiului.
„Iubirea de care e vorba aici, – aşadar – şi cu aceasta teoria [eminesciană surprinsă în poezia erotică] face un pas mai departe şi se ridică mai sus – este iubirea ideală, sau mai bine zis, ideea iubirii şi femeia care o reprezintă acum, se vede, e femeia-înger, nu iubirea şi femeia reală, care nu sunt decât forme imperfecte ale celei dintâi, însoţite pururi de toate mizeriile, ca orice realitate în genere. Concluzia la care ajungem e, dar, că fericirea, la care râvneşte dorul nostru nemărginit, nu e posibilă decât cu o singură condiţie: a renunţării la viaţa reală, cu mărginirile ei, ridicându-ne mai presus de iluziile ei efemere, dar şi de decepţiile ei dureroase, în sferele senine şi reci ale contemplării ideilor veşnice“.
Analiza poemei Luceafărului, în perspectiva descifrării viziunii lui Eminescu întrupată în cea mai strălucită creaţie a sa, încununează lucrarea lui A. C. Cuza, care, chiar dacă nu e nici monografia operei, nici a vieţii poetului, cum ar trebui să fie conform titlului, lămureşte totuşi numeroase aspecte ale existenţei, gândirii şi creaţiei eminesciene.
Dincolo de numeroasele deficienţe şi puncte de vedere discutabile ale cărţii – pe care cititorii şi mai ales specialiştii le vor observa – am ţinut să relevăm elementele de reală contribuţie a autorului, care navighează cu siguranţă în lumea ideilor şi a teoriilor, nu numai romantice, şi face dovada unui fin gust artistic, în înţelegerea poeziei, în surprinderea cheilor ei şi mai ales în descifrarea nuanţelor în care au fost incifrate în text gândurile poetului.

“Daca n-ar fi fost Hasdeu, Iorga nu exista” (III)

Interviu cu prof. dr. Dan Zamfirescu (Interviu realizat la Chisinau, in anul 2007, publicat in ziarul Sagetatorul,cu ocazia Simpozionului dedicat lui B.P.Hasdeu de Biblioteca Municipala “B.P.Hasdeu” la un secol de posteritate si, in acelasi timp, cu prilejul aniversarii de 77 de ani de la nasterea lui Dan Zamfirescu.)

“Dar si inainte de aceasta prima opera specific hasdeiana, care inaugureaza prezenta sa facuta sa-si puna pecetea pe o intreaga epoca, el daduse masura si declansase acea opera care, ajunsa la apogeu, va primi magnificul elogiu al celui mai mare dintre contemporanii sai. O facuse prin revistele efemere ca aparitie, dar nemuritoare prin cele cuprinse in filele lor, scoase la Iasi imediat dupa venirea sa in tara: “Romania”. Revista ebdomandara, Iassi, 1858-1859; “Foaea de storia romana” Iassi, datat: Anul Unirei I, adica 1859, “ Foita de istorie si literature”, Iassi, 1860, si “Din Moldova” (1862) cu titlul scimbat in “Lumina”(1863). Sunt pietre care jaloneaza acest drum de glorie personala si creator de epoca in stiinta cunoasterii si valorificarii trecutului istoric si cultural romanesc. Un editor de la noi, autorul celei mai bune monografii despre B.P.Hasdeu sic el care a facut cel mai mult, dupa Mircea Eliade, pentru a-l aduce pe B.P.Hasdeu intr-o actualitate rodnica, Ionel Oprisan, a inceput din acest an retiparirea lor anastatica integrala, in conditii grafice de exceptie.”

Stimati prieteni ai editurilor noastre,

Intalnirile placute cu D-voastra, la toate targurile de carte, la care am participat, cuvintele frumoase pe care ni le-ati adresat si mai ales sugestiile pe care ni le-ati facut – spre a imbunatati din ce in ce mai mult programul nostru editorial si tinuta grafica a cartilor – ne-a indemnat sa prelungim dialogul purtat doar accidental cu dumneavoastra, intr-o convorbire neingradita temporal.

Reproducem in cele ce urmeaza materiale aparute despre noi in presa si la radio, sau interviuri pe care poate nu le-ati vazut sau nu le-ati auzit, cu dorinta de a ne cunoaste mai bine aspiratiile si realizarile.

Ne-am bucura, daca ele ar trezi unele ecouri in inimile D-voastra.

Am simti, in felul acesta, un sprijin real in munca noastra si, evident, o incurajare in a depune noi eforturi spre a va oferi cartile pe care le doriti.

prof. dr. I.Oprisan

I. Oprişan: Publicatii si editii critice

 

 

Folclor din Moldova de Jos, in seria Folclor din Moldova, II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969;

Opera lui Mihail Sadoveanu, Minerva, 1986; Bucureşti, ed. a II-a, Bucureşti,

Saeculum I.O., 2004;

Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Bucureşti, Minerva, 1986;

ediţia a II-a, Bucureşti, Saeculum I.O., 1995;

O istorie a literaturii romane in evocări, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1991;

Basme fantastice romaneşti, I–III, IV, t 1–2, V–XI, Bucureşti, Vestala, 2002–2009;

Troiţe romaneşti. O tipologie, Bucureşti, Vestala, 2003;

La hotarul dintre lumi. Studii de etnologie, Bucureşti, Saeculum I.O., 2006;

Cariatide literare. Studii de istorie literară, Bucureşti, Vestala, 2006;

Redescoperirea culturii populare, Bucureşti, Vestala, 2008.

Flori de cer albastru. Proză pseudo-fantastică, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2009;

In umbra morţii, roman, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2010.

 

 

Ediţii critice din opera următorilor autori:

Tony Brill, Tipologia legendei populare romaneşti, I–II, Bucureşti, Saeculum I.O.,

2005–2006;

Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului roman in asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi, Bucureşti, Saeculum I.O., 2005;

Val Cordun, Timpul in răspăr. Incercare asupra anamnezei in basm, Bucureşti,

Saeculum I.O., 2005;

Nicolae Densusianu, Vechi cantece şi tradiţii populare romaneşti, Bucureşti, Minerva,

1975; Istoria militară a poporului roman, Bucureşti, Vestala, 2003;

Ciprian Doicescu, Iulia Hasdeu, Vestala, 2010;

Iuliu Dragomirescu, Ideile şi faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Saeculum Vizual, 2007;

B. P. Hasdeu, Corespondenţă inedită, Bucureşti, Vestala, 2005; Sic cogito, Bucureşti,

Vestala, 2007; Foaea de storiă romană, Bucureşti, Vestala, 2007; Foiţa de istorie şi literatură, Bucureşti, Vestala, 2007; Romania, Bucureşti, Vestala, 2008; Scrieri istorice, I–II, Bucureşti, Vestala, 2008; Din Moldova (Lumina), Bucureşti, Vestala, 2009; Aghiuţă, Bucureşti, Vestala, 2009;

Iulia Hasdeu, Oeuvre poetique/Opera poetică, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2005;

Cugetări, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2007;

N. Iorga, Transilvania, I–VII, Bucureşti, Saeculum I.O., 2005–2008; Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, Saeculum I.O., 2009;

Eugen Lozovan, Dacia sacra, Bucureşti, Saeculu, 1997;

C. Manolache, Scanteietoarea viaţă a Iuliei Hasdeu, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2001;

Atanasie M. Marienescu, Cultul păgan şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi, Bucureşti, Saeculum I.O., 2008;

I. M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, Bucureşti, Vestala, 2005;

Mărgărita Miller-Verghi, Vechi motive decorative romaneşti, Bucureşti, Vestala, 2007;

Grigore Nandriş, 8 ani din viaţa Romaniei. 1940–1948, Bucureşti, Saeculum I.O.,

1999; O radiografie a exilului romanesc, Bucureşti, Vestala, 2000;

Marcel Olinescu, Mitologie romanească, Bucureşti, Saeculum I.O., 2005;

Tudor Pamfile, Mitologia poporului roman, Bucureşti, Vestala, 2006; I–II, Bucureşti, Vestala, 2007;

Ovidiu Papadima, O viziune romanească a lumii, Bucureşti, Saeculum I.O., 1995,

2009; Anton Pann – cantecele de lume – şi folclorul Bucureştilor, Bucureşti, Saeculum

I.O, 2009; Ghicitoarea. Formele ei de artă, Bucureşti, Saeculum I.O., 2009;

Nicolae Petrescu, Primitivii. Organizare. Instituţii. Credinţe. Mentalitate, Bucureşti,

Saeculum I.O., 2003; Memorii, I, II, Bucureşti, Vestala, 2004;

Alexandru I. Philippide, Alexandru I. Philippide in dialog cu contemporanii, I–II,

Bucureşti, Minerva, 1987;

G. Popa-Lisseanu, Dacia in autorii clasici, Bucureşti, Vestala, 2006; Mitologia grecoromană I, Legendele zeilor, II Legendele eroilor), Bucureşti, Editura Vestala, 2008;

Continuitatea romanilor in Dacia, Bucureşti, Saeculum I.O., 2010;

Ion Marin Sadoveanu, Scrieri, I–VIII, Bucureşti, Minerva, 1969–1985;

Mihail Sadoveanu, Povestiri şi nuvele, Bucureşti, Editura Albatros, 1988;

Theofil Simenschy, Dicţionarul inţelepciunii, Bucureşti, Saeculum Vizial, 2008;

Adolf Schullerus, Tipologia basmelor romaneşti şi a variantelor lor, Bucureşti, Saeculum I.O., 2006;

Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, I–II, Bucureşti,( Saeculum I.O., 2002);

Mircea Vulcănescu, Războiul pentru intregirea neamului, Saeculum I.O., 1999;

Teodor Vargolici, I. Oprişan sau pasiunea carţii, Bucureşti, 2005.

O familie intelectuală

 

I. Oprişan: Ce a determinat admiraţia pe care o aveţi faţă de G. Călinescu?

Eugen Simion: Admiraţia faţă de G. Călinescu nu poate să inceapă decat cu admiraţia faţă de opera lui. In cazul meu, ea a inceput devreme. Eram elev la Liceul I.L. Caragiale din Ploieşti cand profesorul nostru de romană, Gh. V. Milica, mi-a pus in mană cele cinci volume din Opera lui Mihai Eminescu. O revelaţie. O mare descoperire care mi-a marcat, ca să nu zic viaţa sau destinul, zic adolescenţa. Citisem deja pe G. Ibrăileanu (recomandat de acelaşi inimos profesor) şi, pe ascuns, pe E.Lovinescu, adversarul său bucureştean,  „sensibilul critic colibri“ – cum ii spune in deriziune G. Toparceanu… Toţi aceşti critici mari mi-au hotărat – acum pot să zic – destinul. Citindu-i, am decis să devin critic literar. G. Călinescu a fost – şi a rămas in continuare – profesorul meu de stil. Aş putea spune: modelul intelectual pe care un critic tanăr nu trebuie să-l piardă niciodată din vedere, chiar şi atunci cand se desparte de el. Imi place şi azi, il recitesc cu poftă, cand am prilejul. E un spectacol intelectual pe care nu trebuie să incerci să-l imiţi (dacă il imiţi eşti pierdut!), ci să-i prinzi mecanismul de funcţionare. El iţi educă sensibilitatea critică, te invaţă să pui ideile in pagină (e vorba de „fondul epic“ al discursului critic sau de ceea ce Eugen Ionescu numeşte „epicismul interior“ necesar in eseistică!)… Iată, dar, cateva motive de a admira pe imprevizibilul şi inimitabilul, in fond, G. Călinescu…

I. Oprişan: L-aţi cunoscut, oare, pe Profesor? Ceva despre o primă intilnire a D-voastă cu Călinescu la Sinaia mi-a relatat dl Dumitru Micu.

Eugen Simion: L-am intalnit de cateva ori, dar intalnirile au fost inesenţiale. Cand eram tanăr şi şomer, Perpessicius m-a prezentat lui G. Călinescu cu sugestia de a fi angajat la Institut. G. Călinescu m-a primit, s-a uitat la mine, a zis că semăn cu un pianist American (care tocmai concertase in Romania) şi… atat. L-am mai văzut, o dată, la Sinaia… dar fără consecinţe in planul relaţiilor… I-am urmărit, in schimb, toate conferinţele publice şi am citit cam tot ceea ce a scris. Ziua de vineri (cand apărea „Contemporanul“) era o sărbătoare in terorizantul sfarşit de deceniu al VI-lea (obsedantul deceniu) şi la inceputul anilor ’60…

I. Oprişan: Cum era posibil să iubiţi in gradul cel mai inalt două personalităţi care nu erau in cei mai buni termeni: G. Călinescu şi Marin Preda?

Eugen Simion: Marin Preda era supărat pe G. Călinescu din două motive (am aflat acest lucru mai tarziu, chiar de la Preda!):

a) ii trimisese Moromeţii, I, şi G. Călinescu n-a reacţionat in niciun fel. Semn că nu-l citise; Preda l-a vizitat, după o vreme şi, in loc să accepte discuţia despre literatură, marele critic a vorbit despre… aristocraţia romanească. Cel puţin aşa prezintă lucrurile Marin Preda intr-o confesiune…

b) Lui Preda nu i-a plăcut romanul Scrinul negru (nu i-a plăcut mai ales viziunea despre ţăranul roman) şi a scris in „Viaţa roma nească“ un articol usturător…

In acest moment intru eu, tanăr şi necunoscut, pe scenă: am publicat două articole in „Gazeta literară“ (1960) in care respingeam obiecţiile lui Marin Preda şi lăudam romanul de idei din Scrinul negru. Preda s-a supărat şi m-a ignorat pană in 1967, după apariţia Moromeţilor, II… Azi imi dau seama că aveam şi nu aveam dreptate in privinţa Scrinului negru.Dar aceasta este o altă temă. Cu Preda, pot să spun, am devenit prieten. Am putut comunica, am discutat de mii de ori, intr-un stil colocvial, despre orice: de la ideea de divinitate pană la relaţiile dintre un bărbat şi o femeie… Pe G. Călinescu il consult mereu şi, cand nu-mi vin cuvintele bune in articol, deschid cărţile lui şi citesc cateva pagini. Antrenament al spiritului, exerciţiu de digitaţie la pianul scriiturii…

I. Oprişan: Se vedea in vreun fel Institutul in spatele Directorului lui?

Eugen Simion: Institutul se identifica totalmente cu G. Călinescu. Cercetătorii constituiau, cel puţin in viziunea mea, orchestra necesară… Nu-i judec acum performanţele … Dirijorul domina, in chip evident, scena. In orchestră au fost de-a lungul timpului profesionişti remarcabili…

I. Oprişan: In ce măsură a contribuit simpatia faţă de G. Călinescu in opţiunea de a imbrăţişa Institutul – intai ca preşedinte al Consiliului Ştiinţific şi apoi ca Director?

Eugen Simion: Institutul „G. Călinescu“ este, de bună seamă, un brand cultural cum se zice azi. Oricine se simte bine (sau ar trebui să se simtă) dacă este acceptat in această comunitate ştiinţifică şi respectă regulile vieţii intelectuale. Iar dacă este director, ce să zic… O demnitate impovărătoare…

I. Oprişan: Cu ce ganduri de imbunătăţire a vieţii ştiinţifice aţi păşit in fruntea Institutului?

Eugen Simion:Trebuie să spun că am venit la Institutul „G. Călinescu“ in 2006 cu alte ganduri şi din alte motive: să inchei Dicţionarul general al literaturii romane care trena de mai bine de zece ani… Altminteri, după ce fusesem 12 ani in fruntea Academiei Romane, aveam alte opţiuni… Am venit şi, spre surpriza mea, am descoperit o mică lume agitată, invrăjbită, orgolioasă, refractară, deloc convinsă că Dicţionarul este un proiect serios, demn de renumele institutului…

I. Oprişan: Ce aţi cedat dumneavoastră şi ce au cedat colaboratorii dumneavoastră in procesul de constituire a noii familii spirituale a Institutlui?

Eugen Simion: Nu ştiu ce-am cedat, ştiu doar că am vrut să duc, cu orice preţ, proiectul la capăt. Şi l-am dus. Acest fapt este esenţial. Restul este literatură de moravuri. O cunoşti bine, Dle Ionel Oprişan. Nu merită s-o analizăm. Ne intristăm spiritul… Unii s-au supărat şi au plecat, alţii m-au insultat prin gazete, o doamnă care reuşise perfor manţa ca timp de 10 ani să scrie 40 de pagini (nimic mai mult) m-a reclamat la toate instituţiile ţării etc. O altă doamnă cercetătoare, iritată că-i cer să predea articolele pe care trebuia să le predea tot de zece ani, mi-a atacat familia intr-o publicaţie… N-am răspuns pentru că, dacă intram in această schemă oboreană, nu mai incheiam niciodată proiectele noastre. Aşa că mi-am văzut de treabă, cu gandul că o să răspund răuvoitorilor mei la urmă. Dicţionarul a apărut şi, intre timp, mi-a dispărut totalmente cheful de a polemiza cu ei. La ce bun?

I. Oprişan: Dicţionarul general al literaturii romane, ediţiile critice, Bibliografia relaţiilor literaturii romane cu literaturile străine in periodice, celelalte lucrări au constituit cateva jaloane de impunere decisivă a Institutului in viaţa culturală naţională. Ce proiecte in curs de derulare sau neabordate incă ar putea spori, in viziunea Dumneavoastră, prestigiul instituţiei pe care o conduceţi?

Eugen Simion: Avem destule proiecte şi vor apărea, desigur, altele. Iată, Enciclopedia literaturii romane vechi, pe care o coordonează acum prof. Gh. Chivu, este pe cale de a fi infăptuită, după ce mai bine de zece ani a fost „lucrată“ in stil romanesc: adică amanată de la an la an, „incropită“, abandonată, reluată, ameţită… Cum să zic mai bine?. Sper ca in jurul acestei lucrări să se constituie un solid grup de cercetare (grupul „vechiştilor“) de care cultura romană are mare nevoie. Alt proiect: cronologia vieţii literare postbelice (primele trei tomuri sunt gata de tipar), apoi: ediţia integrală G. Călinescu (publi cistica), ediţiile Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Kogălniceanu, Bibliografia relaţiilor literaturii romane cu literaturile străine, şi, evident, o ediţie a II-a din D.G.L.R… (proiect, in continuare, prioritar). Pană atunci, pregătim un D.G.L.R. compendiu (un volum de circa 1000 pagini) cu scriitorii fundamentali, conceptele, revistele de direcţie etc… Cum vezi, Institutul „G. Călinescu“ nu stă degeaba…

I. Oprişan: Există vreo şansă ca Institutul să poată supravieţui, la caz de nevoie, prin mijloace proprii?

Eugen Simion: Nu, fără sprijin de la buget, Institutul nu poate supravieţui. Ce om de afaceri investeşte intr-o ediţie ştiinţifică Ghica sau Cantemir? Dar ce naţiune culturală işi poate permite să renunţe la publicarea clasicilor ei?… Dacă, totuşi, sunt politicieni care vor să desfiinţeze asemenea grupuri de cercetare… atunci ce să zic?: inseamnă că aceşti indivizi sunt lepădaţi de Dumnezeu…

I. Oprişan: Care consideraţi că ar trebui să fie profilul moral, ştiinţific şi inalt spiritual al cercetătorului de maine cu care v-ar plăcea să colaboraţi?

Eugen Simion: Modelul este simplu, vreau să spun: la indemana oricărui om moral şi inteligent. Să cerceteze cu pricepere şi devo tament, să fie onest, să respecte termenele, să nu fuşărească subiectul, să refuze „urechismul“ şi să nu incerce să păcălească pe nimeni. „Păcăleala“ in sferă intelectuală nu ţine mult…

I. Oprişan: In ce măsură Institutul işi deschide porţile către intelectualitatea romană? Şi ce ar trebui făcut ca publicul larg din cele mai diverse zone ale ţării să se poată considera sprijinitor şi colaborator al proiectelor Institutului? Intrevedeţi posibilitatea ca Institutul să fie un ferment pentru tineretul studios in privinţa continuării muncii de cercetare pe direcţiile fundamentale (deficitare azi)?

Eugen Simion: Deschiderea există deja (prin proiectele noastre de interes naţional). O deschidere mai mare spre intelectualii tineri din ţară va fi posibilă, cred, in curand, prin intermediul şcoli postdoctorale care prevede 92 de burse… timp de 3 ani… Imi pun mari speranţe in acest proiect european… El poate forma o generaţie competentă, performantă, bine şcolită o generaţie de cercetători tineri cu mentalitate europeană…

I. Oprişan: Ce speranţe vă puneţi in cei mai tineri cercetători pe care i-aţi adus in Institut in ce priveşte materializarea gandurilor d-voastră? Eugen Simion: In unii tineri imi pun mari speranţe. Alţii imi cultivă, nu ştiu de ce, dezamăgirea. Aştept ca superficialitatea lor să obosească. Am incă răbdare. Ii rog, totuşi, pe cei din urmă să nu abuzeze de ea…

I. Oprişan: Aveţi dorinţe speciale privitoare la Institutul G. Călinescupe care, eventual, nu le-am atins in intrebările de mai sus?

Eugen Simion: Am multe, dar nu le mărturisesc. Din superstiţie… Imi fură cineva dorinţele, proiectele, temele. Doamne fereşte! Cunoaşteţi, poate, următoarea istorie: la o comisie de bacalaureat se intalnesc, prin anii ’30, Tudor Vianu cu G. Călinescu. Tudor Vianu, amabil, colegial: Ce mai scrieţi, Domnule Călinescu?

G. Călinescu, suspicios: Iţi spun, dar să nu dezvălui nimănui, contez pe discreţia Dumitale: scriu o istorie a literaturii romane de la origini pană azi; dar incă o dată, nu spune nimănui, căci dacă se află, vine altcineva şi imi fură subiectul…

Vezi, dar, Domnule Oprişan, de ce nu-ţi răspund…

3 iunie 2010

 Interviu aparut in cartea Institutul de Istorie si Teorie Literara ”G.Calinescu” aparuta la Editura Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta, Bucuresti.

Un editor discret

Biblioteca Bucurestilor/Istoria cartii/ aprilie 2010 – Anul XIII, nr. 4

       Simpla lectura a programului editorial pe anul 2010 al editurilor Saeculum I.O., Vestala si Saeculum Vizual ne conduce spre o concluzie fara echivoc: pentru orice intelectual format sau in devenire, cartile purtand sigla Saeculum reprezinta instrumente de informare absolut necesare, pertinente si sigure in cele mai multe dintre sferele umanisticii:istoria culturii, etnologie si etnografie, filosofie, mitologie si lingvistica. Oferta editoriala bogata – peste 200 de titluri sunt permanent la dispozitia celor interesati – dar mai ales varietatea si calitatea titlurilor selectate fac acesta editura o garantie a seriozitatii. Simpla enumerare a autorilor si titlurilor de carti promovate de editurile Saeculum ar face sa creasca invidia oricarui editor: B.P.Hasdeu cu opera sa esentiala  (scrieri istorice, filologice, reviste literare, folcloristice si publicistica politica), M.Eminescu (Corpusul receptarii critice a operei lui M.Eminescu, editie selectata si ingrijita de I.Oprisan si Theodor Vargolici, 22 vol.), Bibliografia generala a etnografiei si folclorului romanesc (editie inceputa de Adrian Fochi, continuata de Iordan Datcu si I.Oprisan, actualizata pana in 1970-1995). La acestea se adauga nume de marca ale culturii  romanesti din toate timpurile, de la Ovidiu Drimba (cu opera sa esentiala, inclusiv Istoria culturii si a civilizatiei, 13 vol.), Florentin Popescu, Dan Grigorescu, Emil Manu, dar si clasici (G.Dem. Teodorescu, Istoria limbii si literaturii romane de la origini pana in 1882) s.a.

Biblioteca  de filozofie cuprinde texte esentiale ale literaturii clasice, respective Cato (Distihuri morale), Cicero (Arta oratoriei), Marc Aureliu (Carte sine insusi), dar si Arthur Schopenhauer (Aforisme asupra intelepciunii in viata). Mai semnalam, din colectia Mytos, cartea lui G.Popa-Lisseanu, Mitologia greco-romana in lecturi i–-lustrate, lucrarile fundamentale ale lui Ovidiu Papadima, Teodor Pamfile, Elena Niculita-Voronca (Datinile si credintele poporului roman, 2 vol.), Marcel Olinescu, Simeon Florea Marian (Nasterea, nunta si inmormantarea la romani). Alte serii foarte cautate si apreciate de public sunt: Enigmele universului, Enigmele istoriei, Documente revelatorii etc.

Ceea ce surprinde insa la majoritatea covarsitoare a lucrarilor enumerate este participarea substantiala si discreta a editorului. Marca I.O. (Ionel Oprisan, pentru cunoscatori) se releva atat in studiile introductive, aparatul critic si bibliographic al fiecarei aparitii, cat mai ales in precizia selectiei, o adevarata proba de rafinament cultural. In fapt, toti autorii prezenti in catalogul general al editurii, de la clasici la contemporani, unii plecati prea devreme dintre noi, cum sunt regretatii Paul Stefanescu, Dan Grigorescu sau Ovidiu Papadima, sunt un exemplu de optiune culturala sigura si temeinica. Si, tinand seama ca Saeculum este o editura de autor, putem aprecia ca sigla I.O. prezenta in denumirea editurii nu este cu totul nejustificata.

 Nascut la 17 aprilie 1940 la Vadeni, judetul Galati (cu prilejul aniversarii varstei de 70 de ani, redactia Biblioteca Bucurestilor transmite sarbatoritului un calduros La multi ani! – n.a.), Ion (Ionel) Oprisan si-a dedicate cariera studiilor de istoria literaturii (este doctor in filologie din 1981) si mai recent etnologie si folclorului, in calitate de cercetator la Institutul de Istoria Literaturii ’’G.Calinescu’’ al Academiei Romane. In paralel, depune o intense activitate stiintifica si publicstica, incepand cu anul 1964, cand debuteaza cu un articol despre Formele fixe in poezia lui M.Eminescu in Revista de istorie si teorie literara si continuand, constant, cu publicarea unor monografii substantiale despre Mihail Sadoveanu (1986) si B.P.Hasdeu (1990). In paralel, cerceteaza ”izvoare folclorice si creatie originala”, zona culturala ce va devini cu timpul adevarata sa vocatie stiintifica. Odata cu aparitia editurilor ce-i poarta amprenta si stilul, opera  sa stiintifica va creste exponential.

Astazi, orice cercetare etno-folcloristica temeinica trebuie sa faca referire la seriile Basme fantastice romanesti (6 vol.), Basme superstitios-religioase (2 vol.), Basme ale intelepciunii (2 vol.) si Basme nuvelistice (2 vol.), dar si la studiile La hotarul dintre lumi sau Redescoperirea culturii populare. O perspective asupra literaturii romane din perioada 1944-1970, toate purtand marca I.O.

Despre prozele ’’fantastice’’ cuprinse in volumul Flori de cer albastru, criticul Dumitru Micu nota: ”I.Oprisan este un povestitor dotat cu imaginatie, cu aptitudinea de a surprinde detaliul semnificativ, realist si de a suda indislocabil segmente de realitate si de vis, cu simt al compozitiei si inteligenta artistica. Mentionam ca proza lui I. Oprisan se apropie, ca registru tematic, de creatia lui V.Voiculescu, Gala Galaction si M.Eliade, conducand, prin unele situatii stranii, catre universal rural.’’

Studiul sau despre vechile monumente ’’funerare’’ romanesti, troitele atestate pe intregul areal autohton, reprezinta cea mai substantiala contributie stiintifica in domeniu, continuand opera unor etnologi si istorici de arta de prestigiu, de la Al. Tzigara-Samurcas la Gr. Ionescu, Tache Papahagi si G. Oprescu.

Intre exemplele semnalate de I.oprisan este si troita din satul Chiojdeni, jud. Vrancea, veche de 100 de ani, ce reprezinta un adevarat ”stalp al cerului”, un axis mundi slefuit de crestinism.

In concluzie, opera stiintifica a lui I.Oprisan ne conduce, subtil si eficient, pana la originile, misterioase si nerelevante, ale culturii traditionale.

                                                                                                                                Redactia B.B.

Plurivalenta personalitatii lui Ovidiu Papadima

      
In stralucita pleiada a criticilor si istoricilor literari afirmati in perioada interbelica si deveniti prestigioase personalitati in contemporaneitatea noastra, pe un loc de frunte se situeaza si Ovidiu Papadima. Alaturi de alti colegi cu care, in urma cu multi ani, ne-am format in cadrul Institutului de Istorie si Teorie Literara si Folclor al Academiei Romane, devenit ulterior Institutul de Istori si Teorie Literara G.Calinescu, ne-am bucurat de indrumarea nu numai a marelui nostru Profesor, ci si a lui Ovidiu Papadima, conducatorul stiintific al doctoratului nostru. Toti ne-am apropiat sufleteste de Ovidiu Papadima, l-am respectat si l-am iubit, pastrandu-i amintirea in cugetul si simtirea noastra. Din trairea intensa a acestor sentimente, distinsa colega Dorina Grasoiu a alcatuit o interesanta si valoroasa antologie de texte, privitoare la Viata cartilor lui Ovidiu Papadima, aparuta la Editura Vestala, reconstituind aspectele semnificative ale receptarii critice a operelor sale, incepand din 1941 pana in epoca actuala. Dupa o substantiala  Prefata anlitica a receptarii critice, Dorina Grasoiu a insotit volumul cu un Tabel cronologic al vietii si operei lui Ovidiu Papadima, iar in final a introdus un capitol de Repere bibliografice. Pentru a contura mai clar conceptia, viziunea si contributia originala a lui Ovidiu Papadima din diversele domenii ale creativitatii si spiritualitatii romanesti pe care le-a cercetat in operele sale Dorina Grasoiu a sistematizat receptarea critica pe capitole distincte in functie de structura tematica a acestor opere, iar in cadrul capitolelor, in ordinea cronologica a publicarii cronicilor literare si comentariilor consacrate operelor respective. Mai intai, in capitolul Pro domo sunt reproduse profesiunile de credinta ale lui Ovidiu Papadima, capitolele urmatoare prezentand modul in care a fost receptat ca Folclorist, Critic literar si Istoric literar, incheindu-se cu un mic grupaj de Sinteze. Asa cum remarca si Dorina Grasoiu in prefata, cu exceptia privirilor sintetice din ultimul capitol, datorate lui Marin Bucur, D.Micu, Stancu Ilin si I.Oprisan, pana acum nu avem un studiu monografic asupra lui Ovidiu Papadima. De aceea, antologia receptarii critice a operei sale merita apreciata ca o prima etapa stimulatoare a unei viitoare exegeze. In prefata Dorina Grasoiu trasesza si cateva sugestive jaloane interpretative, in functie de diversitatea creativitatii lui Ovidiu Papadima, de structura plurivalenta a personalitatii sale, axata indeosebi pe raportul dintre etnic si etic in lucrarile pe care le-a  elaborat, argumentandu-se ca factorul estetic nu a fost neglijat niciodata in demersul sau analitic.

   Desi in prima parte a activitatii sale creatoare a practicat aproape exclusiv cronica literara, indeosebi in revista Gandirea, intre anii 1932-1938, Ovidiu Papadima s-a afirmat, editorial, in 1942, cu un volum de o cu totul alta factura si substantialitate, continand O viziune romaneasca a lumii, elaborat in perioada 1936-1939, bazat pe coordonate folclorice, pe raportul dintre etnic si etic al fiintei nationale. De accea, in prima sectiune a receptarii critice, Dorina Grasoiu prezinta intai Folcloristul, incluzand aici si celalta vasta lucrare a lui Ovidiu Papadima, Literatura populara romana, din 1968, pentru a contura o imagine unitara asupra acestei dimensiuni a personalitatii sale. Intr-o cronica literara publicata in Timpul din 12 octombrie 1942, Petru Comarnescu releva ca O viziune romaneasca a lumii este ’’cea mai luminoasa si mai semnificativa initiere in Weltanschauung-ul romanesc’’. In lucrarea sa, Ovidiu Papadima porneste de la premisa ca viziunea romaneasca a lumii este relevata  de creatia populara, folclorul reprezentand totalitatea formelor de viata spirituala anonima si colectiva a poporului roman, vazuta in stratul cel mai primar si deci cel mai conservator, taranimea.

Cercetand folclorul romanesc, Ovidiu Papadima a descifrat acele coordonate care se incheaga armonic intr-un tot organic, afirmand lapidar: ’’Felul in care poporul vede lumea la noi este organic crestin’’. In ampla sa  analiza consacrata acestui studiu, aparuta in Universul literar din  30 august 1943, Melania Livada sintetiza trasaturile psihice si metafizice trasaturile psihice si metafizice ale creatiei folclorice descifrate de Ovidiu Papadima: ’’credinta intr-o armonie si o corespondenta permanent urmarita si gandita, intre lumea pamanteasca si cea transcendenta; intr-o intrepatrundere din  vointa dumnezeiasca, a celor doua lumi: intelepciunea ortodoxa si rod al unei adanci si tragice  experiente istorice, ca binele si raul se cumpanesc si coexista cu necesitate in acesta lume – de unde simtul echilibrului si rezistenta la suferinta: nevoia si dragostea de concret ce isi au  radacina in necesitatea ortodoxa si organicista de fuzionare a perspectivelor umane cu cele cosmice, transcendente – imposibil de inteles altfel’’, apoi conceptia animista, un puternic sentiment al milei si milosteniei ’’de sursa tot crestina, randuiala, sentimentul naturii, fatalismul, o conceptie grava a pacatului.

 Reeditata in 1995 de catre Editura Saeculum I.O., O viziune romaneasca a lumii s-a bucurat de atentia comentatorilor literari, dar, in mod surprinzator, in cadrul receptarii critice nu se mentioneaza acest lucru. Ca folclorist, Ovidiu Papadima a realizat si o imteresanta antologie lirica intitulata Cu cat cant, atata sunt, aparuta in 1963, larg comentata in presa vremii, si cred ca ar fi trebuit sa i se acorde un spatiu in receptarea critica, pe langa analiza atenta pe care i-o consacra Dorina Grasoiu in prefata.

   O buna ilustrare a receptarii se observa la o alta lucrare fundamentala, literatura populara romana, din 1968, prin opiniile competente formulate de specialisti in domeniul folcloristicii. De pilda, in Tribuna din 17 octombrie 1969, Ion Talos sublinia: ’’Cand porneste la studiul doinei, O.Papadima cunoaste atat bibliografia teoretica asupra problemei, cat si numeroase culegeri folclorice, pe care le pune la contributie.

Adevarul literar si artistic, nr. 747, 14 decembrie 2004

Text extras din “Ionel Oprisan sau pasiunea cartii. Jurnal de lectura” de Teodor Vargolici