Dictionarul Academiei inainte si dupa Hasdeu

Una dintre primele sarcini ale Societăţii Academice Române, înfiinţată în 1866, a constituit-o alcătuirea Dicţionarului limbii române.
Gândurile membrilor fondatori s-au îndreptat – pentru înfăptuirea acestei opere fundamentale – către August Treboriu Laurian şi Ion C.Massim, oameni de cultură care se preocupaseră şi de unele aspecte filologice ale limbii strămoşeşti.
A fost o alegere mai mult decât nefericită, întrucât cei doi au căutat să releve, atât în Glosariu care coprinde vorbele din limba română streine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine înduioasă, cât mai ales în Dicţionar (I, 1873, II, 1876), în mod expres latinitatea limbii române. Faptul firesc până la un punct – atâta timp cât se judecă lucrurile cu obiectivitate – a fost depăşit însă prin demersurile de includere, adesea vizibilă, a numeroase cuvinte străine prin etimologii forţate (a se vedea, între altele, celebrul exemplu: Slatina, explicată prin stella latina).
Evident că, în urma numeroaselor critici ştiinţifice române şi străine şi mai ales a nesfârşitelor persiflări (v. Odobescu: Prandiulum academicum), ironii şi pamflete, Academia a trebuit să încerce o nouă versiune a Dicţionarului, încredinţându-i, de data aceasta, sarcina unui veritabil filolog, de mare valoare naţională şi internaţională, dar care era însetat de absolut.
Drept urmare, neţinând seama de cadrele fixate de Academie şi de Coroană, savantul a croit un Dicţionar, pe care n-a gândit niciodată că-l va termina, menit a se constitui într-o amplă enciclopedie a vieţii poporului român.
Lucrarea, proiectată de forul academic la dimensiuni modeste, ce urma să se încheie în 6 ani, a căpătat proporţii ciclopice (ce urma a se finaliza, aşa cum o concepuse B.P.Hasdeu, după calculele lui I. Caragiani în cca. un secol şi jumătate.
Şi încă filologul nu se ocupa decât de limba veche (până la sfârşitul secolului al XVIII-lea) şi de limba populară.
Graba regelui de a vedea, încă în timpul vieţii sale, sfârşit Etymologicum magnum romaniae, dar cu deosebire intrigile numeroşilor adversari ai autorului, au dus la sistarea proiectului hasdeean, în 1897, când savantul nu apucase să publice decât primele 3 tomuri: A – Bîrâire/bârâit.
Promisiunea acestuia de a continua pe cont propriu lucrarea nu s-a mai concretizat în nici un fel, dată fiind retragerea de către Academie a materialului documentar (în speţă a răspunsurilor la Chestionarul lingvistic şi a fişelor extrase până la sfârşitul literei C, de savant împreună cu ajutoarele sale, între care e amintit doar I.Bianu).
A urmat, la propunerea lui Titu Maiorescu, desemnarea lui Al. I.Philippide, ca redactor al Dicţionarului, care începe iarăşi lucrarea de la zero, dorind, de data aceasta, să dea o imagine a limbii literare moderne, deci a limbii textelor artistice din secolul al XIX-lea.
A fost aleasă tot o personalitate însetată de absolut, un om al marilor ambiţii, care deşi promisese că va respecta termenul, concepuse o lucrare în altfel decât Hasdeu, dar tot interminabilă în timpul vieţii unui singur om.
Numărul relativ redus al cuvintelor reţinute de B.P.Hasdeu, era amplificat mult, dacă nu dublat şi triplat, ca o izbândă a observaţiilor şi puterii sale de identificare în noianul termenilor comunicării.
Căci, deşi n-o spunea, Al. Philippide includea în limba modernă şi neologismele romanice agreate de Massim şi Laurian, precum şi termenii arhaici şi populari, pe care se axase Hasdeu.
La atenţionarea Academiei, că regele vrea iarăşi să apuce să vadă în timpul vieţii sale, Dicţionarul, şi la reamintirea nivelului modest pe care acesta trebuia să-l aibă, Philippide răspundea, că se va supune termenului de 3 ani şi prescripţiilor academice. Dar, în raportul din 3 martie 1900, adresat, prezidentului Comisiunii Dicţionarului, el se îngrijora profund în legătură cu termenul: „În cât timp se va sfârşi această lucrare? În 3 ani, fireşte, spune învoiala. Dar să facem, totuşi, o socoteală. Eu am lucrat în fiecare zi de la 6½ oare dimineaţa (căci de la 9 ante meridian în fiecare zi am curs la Universitate) până la 12, apoi de la 12½ până la 7 şi de la 7½ până la 12 noaptea, adică 13 ceasuri şi jumătate pe zi. Aşa lucrând, am dovedit să scriu într-o lună două cutii. Repetând socoteala de mai sus, putând adică termina 3 cutii pe lună, aş avea trebuinţă de 86 de luni, cam 7 ani. Să zvârl bilete, nu pot, pentru că pierd proporţia şi dau dicţionarului altă figură decât aceea pe care firea lucrărilor i-o dă”.
Deci, de la bun început, după începerea elaborării Dicţionarului, Al. I. Philippide dubla perioada redactării.
Iar în scrierea propriu-zisă a lucrării se exalta – în afara oricăror norme restrictive – de proporţiile pe care Dicţionarul le căpăta, măsurând manuscrisul în metri, printr-o acumulare naturală liberă, a unei cărţi care creştea de la sine, în funcţie de materialul ce se cerea inclus în perspectiva ştiinţifică obligatorie singura căreia i se supunea.
Cele 104 epistole adresate lui Hermann Suchier, prietenul romanist de la Halle, reflectă întreaga istorie a alcătuirii cu entuziasm, rigoare şi stăruinţă a Dicţionarului până în iunie-noiembrie 1905, când filologul refuză să se supună discursului – mesaj regal, după opt ani de muncă neprecupeţită.
Al. I. Philippide repeta experienţa lui B.P.Hasdeu, în ce priveşte nesupunerea la normele minimale, neştiinţifice ale regelui şi Academiei. „De un an încheiat mă sfădesc cu Academia Română în privinţa dicţionarului şi, în sfârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu sfada s-a sfârşit – facă un dicţionar cazon, un pendant al dicţionarului lui Laurian, în care să nu se admită neologizmele, iar prin alegerea (!) cuvintelor şi prin cumpănirea (!) cităţiilor să se urmărească un scop moral (ştiinţă morală!?), acela anume de a păstra nestricată limba strămoşilor etc., etc., etc.…. Maiestatea Sa mai este apoi convins – aşa a dat să se înţeleagă în acel discurs – că dacă se va lucra dicţionarul cum voieşte maiestatea sa, dicţionarul va fi gata în patru ani, începându-l d’a capo. Înţelegi că în asemenea împrejurări eu nu puteam spune Academiei decât acestea: «Doamnă, eu nu pot face un dicţionar neştiinţific şi caraghioz, care nu va avea nici măcar avantajul de a se găti în mai scurtă vreme. Fă dumneata acest monstru în patru ani şi să-l porţi sănătos» Ar fi bine să-l comandeze maiestatea-sa la Krupp”.
Sub impulsul bucuriei de a fi devenit liber, Al. I.Philippide relua ideea în scrisoarea către H.Suchier din 7/20 noiembrie 1905: „Am scăpat ca dintr-o temniţă, unde temnicierii ar fi fost nebuni. Nu mi-au dat ei drumul, am sărit eu afară prin pod. Între altele, le venise nebunilor în cap că dicţionarul trebuie să fie un antipod al dicţionarului lui Laurian. Acest din urmă anume, după cum ştii, nu cuprinde nici un cuvânt curat românesc, ci numai neologizme latineşti introduse de autor; dicţionarul ist nou, din contra, trebuie, cică, să nu cuprindă nici un neologizm, ci numai cuvinte vechi şi curat româneşti. Deci, afară pantalon, surtuc, jiletcă, botină…, bibliotecă, scoală, bancă, volum, tom…, tipografie, fotografie, fonograf, telefon, telegraf,…, maşină, vagon, gară, restaurant… inteligenţă (mai ales aceasta!) etc., etc., afară, cu alte vorbe, o jumătate cel puţin din limba românească!”
Ca şi Hasdeu – cu care, în pofida marilor deosebiri, se aseamănă – Al. I. Philippide se încântă cu ideea că va putea continua pe cont propriu, cu o echipă numeroasă Dicţionarul. „Sfânta libertate, să trăieşti, nu-i nimic mai dulce decât tine! De la 1 octombrie eu şi cu nouă colaboratori ne-am apucat de lucru. În 3 ani vom aduna citaţii de la de-înainte… După aceea vom scrie dicţionarul mai departe. De editor nu mă îngrijesc.”
Evident – scos din chingile obligativităţii, ca şi Hasdeu – Philippide nu-şi mai continuă munca, fiind cucerit de alte lucrări, între altele de marea sa operă Originea românilor.
S-a crezut multă vreme şi încă se mai crede că, de fapt, Philippide nu ar fi scris nici un rând la Dicţionar, căci, spre deosebire de cazul Etymologicumului, redactarea nu a fost secondată de tipărirea cărţii.
Din Dicţionarul lui Philippide s-a publicat doar o mostră pentru membrii Academiei şi rege.
Manuscrisul însă de 11.744 p. (12.000), după cum scrie lui Hermann Suchier a rămas acasă la filolog: „Până la de-am dicţionarul gata în 12.000 de pagini de manuscris, iar manuscriptul, în format de jumătate de coală, are un metru şi 25 centimetri înălţime. Când mă uit la el, mă înflu în pene de bucurie.” De fapt, cuvintele de la litera D şi o parte din E conţin doar definiţiile şi sensurile principale, fără citaţii, pe care trebuia să le introducă G.Ibrăileanu, C.Botez, I.Botez, I.N.Popovici şi Giorgi Pascu.
În această formă, manuscrisul adus la Bucureşti de poetul Al. I.Philippide, a zăcut aruncat în podul casei de lângă biserica Precupeţii Vechi, iar de acolo, a intrat în patrimoniul Bibliotecii Academiei, depozitul de la Băneasa, de unde – la dărâmarea impusă de N.Ceauşescu, negăsindu-se locul suficient a fost trimis la Biblioteca Filialei din Iaşi a Academiei, unde zace şi astăzi neluat în seamă.
Academia, însă, a continuat să experimenteze, încredinţându-le, mai departe redactarea Dicţionarului lui Ovid Densusianu şi Sextil Puşcariu.
Prin maşinaţiuni misterioase academice, marele lingvist Ov. Densusianu a fost înlăturat şi a rămas titular doar Sextil Puşcariu, care, cu o echipă numeroasă, a elaborat în patru decenii doar trei volume.
Continuarea şi finalizarea s-a săvârşit după alte cca. 7 decenii în cadrul Institutului de lingvistică „Al. Roseti – Iorgu Iordan” al Academiei Române, cu un amplu colectiv, nu chiar după proiectele lui B.P.Hasdeu (care dăduse modelul abisal) şi Al.I.Philippide (care propusese o altă variantă întrucâtva similară ca amploare, ci după normele îmbunătăţite ale lui Sextil Puşcariu).
După 145 de ani de la înfiinţare, Academia are, în sfârşit, un dicţionar, nu „cazon”, nici „rezumat” – cum i se cerea lui B.P.Hasdeu şi Al.I.Philippide, ci normal, după cerinţele însăşi limbii pe care o vorbim.
Deci, cei doi savanţi aveau dreptate când protestau în perspectiva normelor ştiinţifice că un Dicţionar firesc, de ţinută, nu se poate încheia la ordinele Academiei şi ale regelui, în câţiva ani, decât – după expresia lui Philippide – „ţârai, ţârai, petit-à-petit, nach und nach.”
Ne permitem să afirmăm însă că bogăţia extraordinară a limbii române, mulţimea arhaismelor şi mai ales a regionalismelor (doar parţial adunate şi publicate), ca şi a formaţiunilor lexicale noi, pe teritoriul românesc – nu mai vorbim de noianul neologismelor – impune noi şi noi revizuiri şi reeditări a Dicţionarului cadru.
Aşa că generaţiile de lexicologi viitori au în faţă un câmp încă întins de explorat de şi introdus în Tezaurul visat al limbii române.

de I.Oprişan

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>