Exercitiile lui Ioanide (III)

de Ionel Oprisan

Având de circumscris un fenomen national în toata complexitatea lui, de la formele vizuale cele mai diverse la trairile cetatenilor, citite în structurile artistice, dar si în traditiile de viata, G. Calinescu încearca sa abordeze în timpul scurt avut la dispozitie cât mai multe domenii ale realitatii.
Asa se face ca, atât în „Kiev, Moscova, Leningrad“, cât si în „Am fost în China noua“, el nu se opreste la sferele artei, ci îmbratiseaza, pe cât posibil, si restul manifestarilor existentei ruso-sovietice de zi cu zi.
Strada, piata, locurile de petrecere si de consum, magazinele, satele, locurile de munca în genere, indivizii care trec prin fata lui, într-un cuvânt lumea publica si individuala îl intereseaza deopotriva spre a-si forma o opinie asupra energiilor specifice în care ele se manifesta.
Nici un aspect nu i se pare neinteresant –, de la felul de comportament al omului de toate profesiile în diverse împrejurari, la teatru, la cumparaturi, la muzee, la receptii, în restaurante, în ambianta familiala sau publica – pâna la modul de a se îmbraca si de a gândi.
Autorul observa continuu, pronuntându-se si asupra calitatii si a diversitatii marfurilor sau a produselor de toate soiurile, dar si a valorii oamenilor, a consumatorilor, mai putin diferentiati vestimentar, dar surprinsi în profunzimea trasaturilor lor distinctive.
Dincolo de coordonatele abisale, care înrâuresc sufletul si comportamentul national – „miscarea umana, nota el, este un corelat al mediului“ –,
G. Calinescu descopera în aparenta uniformitate un relief uman, de mare diversitate. „Daca n-ai veni încarcat de anume prejudecati, ai observa îndata fireasca inegalitate calitativa, determinata de meritul fiecaruia. Sunt si acolo, ca si la noi, mari intelectuali, cu priviri subtile, figuri distinse si delicate, ofiteri stapâni pe gestul lor profesional, tinere fete cu educatie artistica, femei stilate, precum sunt majordomi, chelneri, servitoare si maturatori de strada“.
El nu se sfieste chiar – socându-si „colegii“ – sa afirme în public, la o receptie, ca „tara cu atâtea colonade, cu atâtea candelabre, cu teatre asa ornate, tara care a dat o eroina de roman ca Ana Karenina produce, de la sine înteles, un nivel de eleganta superioara. Eroarea noastra este de a crede ca eleganta rezulta numai din vesmânt, când, în realitate, ea porneste din distinctia personala“.
Mai mult, scriitorul cu privirea patrunzatoare identifica în peisajul uman sovietic „o galerie întreaga de fizionomii „burgheze“, de fapt „etern umane“, cum tine sa sublinieze, mentionând ca tipologia „îsi are radacinile nu în sistemele de economie, ci în coordonatele eterne ale biologiei si sociologiei“. El vede, astfel, într-un „om cu suba, de vreo 55 de ani, negricios, cu cioc si mustati putin verminate, cu un neg lânga gura, pe o fata maslinie“ – „un adevarat tip de negustor din Ostrovski“. Surprinde, de asemenea, „un ofiter dandy cu barba mare patrata, cu parul zburlit, într-un gest de neglijenta studiata“, observa „foarte multi barbati cu spiritul reflexiv ponderat“, care „îsi lasa mustati mari, în felul lui Gorki“; la un muzeu remarca „un barbat tânar, ceros la fata, cu barba rosie cu parul uscat“ – evident un „pouseur“, „vreun boem din mediile plastice“, privind, de pe o canapea, la tablouri „într-o nemiscare de sfânt“; la spectacole afla peste tot „mondene“ care „îsi poarta cu satisfactie umerii goi sau rochiile largi de seara“ etc.
Miscându-se dezinvolt printre oameni, observându-i, tipologizându-i, relevându-le lipsurile si calitatile, autorul se defineste involuntar, pe el însusi, în functie de reactiile fata de ceilalti si de comportamentul fata de obiectele vazute.
E o perspectiva neasteptata, pe care biograful o poate utiliza din plin spre a-l portretiza pe scriitor.
Astfel, dincolo de marea competenta recunoscuta în domeniul artelor si literaturii, descoperim la G. Calinescu o surprinzatoare familiaritate cu tot ce tine de vestimentatia si mijloacele de întretinere si înfrumusetare feminine. În magazinele de parfumerie, scriitorul examineaza cu pricepere produsele. Flacoanele de parfumuri – le gaseste populare (citeste modeste), în schimb sapunurile parfumate au „miros delicat si persistent“, „vaselina boricata“ „are un iz slab de cuisoare“, rujul, desi în étuiuri „fara pretentii“ e „excelent si gros, fara a fi tipator la tonuri“. În sectia de galanterie, apreciaza „fularul pentru doamne“ drept articolul cel mai interesant, din care, deducem, ca i-a cumparat si doamnei Vera Calinescu. Considera ca cele cu „motive florale caligrafice în verde stins si rosu de frunza uscata“ arata „a casmir“ „chiar fularele din cadrilatura mai vie sunt mereu gratioase“. În schimb, „batistele atragatoare, sunt imprimate într-o maniera prea vizibila“. De asemenea, „posetele (imitatii, într-un fel de musama) nu dau satisfactie“.
Tricotajele i se par, însa, satisfacatoare, desi, în comparatie cu fabricatia de lux (Kayser etc)“, tesatura apare „rarita si subtiata“, fara flexibilitate si pondere.
În alte sectoare, matasurile „în numar limitat“, desi de calitate, din cauza „desenului fara îndrazneli“, spre „a nu soca pe cumparatoare“, îi lasa „impresia de zugraveala stropita“. Gasea, însa, „dantela pentru rochii de seara“ drept „eminenta“.
Cautarea unui „material pentru tailleur“ i se pare dificila, întrucât stofele „sunt“, fie „prea groase“, fie „prea subtiri“. Apreciaza însa, probând cu mâna, „un fel de crêpe marocain de lâna neagra, excelent si buretos, asa cum se fabrica la Paris“, care, „a doua zi“ „a disparut, cumparat de cunoscatoare“. Gasea „stofele pentru barbati“ „de foarte buna calitate, însa groase, plusate“. E încântat îndeosebi de „o „stofa zbârcita, de fapt un cheviot, de ton deschis, facând impresia a fi intrata la apa“ – „stofa mai veche“, „înlocuita cu fabricate impecabile“.
O atentie deosebita o acorda scriitorul modei, apreciata în special dupa tinuta festiva de la spectacole, relevând cu osebire aspectele aparte: „Obiceiurile locului ofera – scrie autorul – laturi inedite. Multi tineri poarta o haina încheiata la gât ca o uniforma“… „Numarul purtatorilor de sube si blanuri e foarte mare sera luna noiembrie!t si se întâlnesc lucratori îmbracati ca exploratori si ca femeile, cu blanuri de astrahan, foca, ren. În picioare, multi încalta botfori de pâsla frumosi, bine croiti. Unii botfori sunt captusiti cu blana de urs alb, care se revarsa peste carâmbi. Cine nu iese în haina de blana are macar un larg guler de astrahan. Stofele barbatesti fiind din ce în ce mai bune, sunt frecvente persoanele învesmântate cu distinctie si chiar cu «croiala». Exista o moda ruseasca a sacourilor cu umerii strâmti si ridicati, de un stil modern“.
„Femeile abile studiaza o simplificatie, o anume linie, punând-o în valoare cu o brosa, cu un lorgnon bine tinut în mâna“.
Când greseste în aprecieri, dupa prima impresie, autorul se autocorecteaza prin apelul la jurnalele de moda: „În URSS nu mi s-a parut ca prospera coafura arhitectonica si ondulatia permanenta. Femeile tinere îsi împart parul în trei zone, una mediana pe care o dau peste cap si doua laterale, pe care le arunca peste urechi sau le unesc prin doua împletituri subtiri peste crestet. Coafura juvenila scolareasca, si la prima impresie demodata. Eroare! Deschid câteva jurnale frantuzesti si descopar ca la Paris e foarte la moda acest soi de pieptanatura“.
Unele figuri au, însa o tinuta comuna cu a personajelor din ultimele doua romane ale autorului: „Într-un magazin, o doamna batrâna si petulanta era înfasurata într-o pelerina larga de coloarea mustarului si agita un manson de blana, cu foarte eleganta «miza». Batrânele doamne au un aer subtil si monden, am avut în fata si unele epave“.
Sunt doar câteva din observatiile privind moda, vestimentatia si caracterologia, similare cu multe din aprecierile lui Ioanide, cu deosebirea ca ele ies direct de sub pana lui G. Calinescu, ca reflectii proprii.
Ceea ce confirma o data mai mult ca Ioanide este un alter ego al autorului.
*
Cu totul interesante ni se par, în volumul „Kiev, Moscova, Leningrad“, criticile directe, indirecte si mascate la adresa realitatilor sovietice, care vor fi determinat – asa cum se spune – si retragerea cartii.
E un caz aproape incredibil ca o asemenea lucrare a putut aparea în 1949, într-o vreme când România se afla pe o panta de cumplita intensificare a darâmarii urmelor trecutului si de accentuare a cenzurii.
Explicatia o aflam, pe de o parte, în faptul ca ea a vazut lumina tiparului înainte de înlocuirea profesorului Alexandru Rosetti de la conducerea EPLA, când, probabil, cenzorii nu treceau textele chiar prin sapte site, iar pe de alta, ca institutia cenzurii a fost indusa în eroare de titlul promitator al cartii – „Kiev, Moscova, Leningrad“ – si de prefata în care autorul îsi propunea sa schimbe viziunea asupra tarii vecine.
Viziunea a schimbat-o, într-adevar, radical, dar nu în privinta avantajelor regimului social, cu toate ca tentative în acest sens sunt destule, unele de-o naivitate aparent descalificanta, daca nu cumva ele vor sa dovedeasca tocmai contrariul – prapastia dintre cei putini si cei multi.
A se vedea, de pilda, afirmatia de la începutul capitolului „Gastronomie“, în virtutea careia „poporul rus“ s-ar hrani „din abundenta“, crez întarit ceva mai departe prin fraza: „Am avut felurite prilejuri sa ma încredintez ca acesta este regimul mai mult ori mai putin obisnuit“, desi în mod practic autorul pornea în concluziile sale doar de la îmbelsugarea meselor servite oaspetilor straini, al caror caracter protocolar îl sesiza si el: „Mesele ce ni s-au oferit, chiar daca s-ar presupune ca ar fi avut un caracter de curtoazie, dovedesc conceptia poporului despre o masa cumsecade“.
Fie si numai citirea meniului cu caracter general dat de autor ne trimite mai degraba la fabulosul pantagruelic – posibil în împrejurarile sarbatoririi zilei de 7 noiembrie într-un restaurant de lux din Moscova – decât la realitatile cotidiene ruse de dupa dezastruosul razboi. „Micul dejun începe – scrie autorul – cu o infinita zacusca (unt, icre de Manciuria, caviar, peste marinat ori în gelatina, batog, somn, o salata cu maioneza, oua fierte etc.), dupa care urmeaza ceai sau cafea expres într-o ceasca mare. Limonada (excelenta), bere, vinuri de Armenia, vodka, toate laolalta. Zacusca se repeta cu variante la celelalte mese, la care apare un potage, o friptura, prajituri, fructe. Vinurile armeniene, dulci, imita cachetul vinurilor de Porto, Malaga, Madera. Sunt si unele mai seci, albe“.
Ca o ironie sau o autoironie, autorul regreta ca nu a întâlnit la luxoasele receptii „mâncasrutrile pe care Cicicov, eroul din „Suflete moarte“ de Gogol, le gasea la han sau la batrâna Korobocica (gaina fripta, cârnati cu varza, creier cu mazare, ciuperci, mâncarica de aripioare)“. Niciunul dintre preparatele respective nu-i iesise în cale, „afara de supa de varza dulce“.
O generalizare înca si mai putin plauzibila, referitoare la viata buna a taranilor în gospodariile colective, ne-o sugereaza autorul – din neînchipuita credibilitate – în urma vizitei la un colhoz specializat în cresterea animalelor de lânga Moscova, luând de bune cifrele comunicate de oficialitati si considerând ca situatia dintr-o ferma model, fasonata spre a fi aratata strainilor, s-ar regasi pe cuprinsul întregii tari, când sunt cunoscute înfometarile îngrozitoare mergând pâna la practicarea canibalismului în unele zone ale Rusiei exact în acesti ani de dupa razboi.
Dincolo însa de asemenea clacari cauzate de încrederea prea mare în „sinceritatea“ gazdelor, spiritul obiectiv si detasarea de fenomenul analizat se manifesta în marea majoritate a consideratilor lui
G. Calinescu.
Distingem doua tipuri de observatii – cele referitoare la valoarea si modul specific de întruchipare a temelor în operele vazute, care pot fi luate pâna la un punct drept sugestii formulate de un spirit avizat, si constatarile lucide privind aspectele economice si social-politice ale tarii, care vorbesc de la sine despre nivelul vietii concrete, surprins de un martor strain.
O parte dintre obiectiile scriitorului prilejuite de diverse constructii, monumente interioare, picturi etc. au fost citate o data cu consideratiile stilistice asupra obiectivelor vizitate sau cu prilejul circumscrierii viziunii ruse în functie de coordonate abisale spatio-temporale.
Au ramas câteva, desi concrete, cu caracter mai larg, vizând întregul fenomen.
Ne referim, în primul rând, la tenta didactic-realista a artei sovietice – în pictura, sculptura, teatru – care omoara sugestivitatea.
„Metoda aceasta – scrie autorul cu privire la statuile reprezentând figuri ale categoriilor sociale contemporane în statiile de metrou – de a copia toate elementele aspectului civil, bocanci, ciorapi, costum de baie etc. nu e poate cea mai nimerita din punctul de vedere al economiei artistice. Niste nuduri oneste, alegorizând sumar, ar fi fost mai sugestive“.
Acelasi cusur, plus tenta ideologica, le observa scriitorul în pictura: „Artistii rusi povestesc… sincer si superior didactic, preocupati ca si medievalii, desi cu mijloace de observatie plastica moderne, sa inculce sensul social al tabloului. Pictura e o cronica, un roman si, din punct de vedere artistic, remarc gesticulatia elocventa a personajelor, pasiunea lor ideologica. Tabloul capata un stil anatomic prin dinamica trupurilor. Fara îndoiala, când naratia se întinde pe spatiu prea mare si cuprinde prea multe detalii, ea oboseste spiritual“.
O tentativa similara, împinsa pâna la exces, o observa si în teatru, unde asa-zisa „arta a procesiunii“ cum o numeste G. Calinescu, departeaza atentia de la om, de la framântarile lui interioare, catre o exprimare de parada, pompoasa, lipsita de continut sufletesc, iar decorurile prea multe si prea mari „îi striveste pe actori si-i reduce la o simpla figuratie“. Încât autorul nu se poate abtine sa zica „cu un paradox, ca nu poti auzi muzica din cauza decorurilor“.
El nu se sfieste, pe de alta parte, sa releve tendinta decorativa a picturii ruso-sovietice, care o scoate din sferele artei propriu-zise. „Când (…) un tablou foloseste numai suprafete colorate, flori, vase, natura moarta, într-un cuvânt, tonuri strigatoare dupa ochiul nostru, cu toate ca, precum spun, sunt gratioase, nu constituie o «pictura» cu sugestia unei stari, ci o simpla decoratie. Trecerea e brusca de la cenusiu la multicolor, adica în fond, de la tabloul narativ la pura decoratie, fara intermediul stilistic si impresionist“.
De asemenea, scriitorul nu se fereste sa observe mediocritatea multor monumente, chiar a unor „simulacre“ ale maresalului Stalin, sau aspectul „ridicol“ al palatului de iarna sau al palatului de la Tarskoe-Selo, dat, la prima vedere, de stilul rococo. „Privite gresit – îsi catifeleaza el constatarea –, ele par ridicule. Ferestrele palatului de iarna si cam la fel si ale celuilalt sunt înconjurate de ornamentatii complicate, albe pe peretii verzi. Coloanele, când rarite, când adunate câte doua, sunt, de asemenea, albe ca ale sobelor batrânesti si proieminente pe fondul verde. Fatada seamana cu un tort pe care s-au aplicat flori de frisca. Cu toate acestea, de departe, palatul devine sprinten, un Luvru frivol, iar Ermitajul, cu fata dinspre Neva, prin perspectiva infinita, apare halucinant“.
E un continuu atac si o permanenta retragere în tot ce scrie G. Calinescu despre arta rusa si în genere despre „fenomenul“ ruso-sovietic, o critica ascutita si o înmuiere a replicilor.
Sugestiva ni se pare si dezavuarea încarcaturilor decorative, excesive, a interioarelor, a mobilierului, a ornamentatiei, mergând pâna la „orgia bijutiera“, de care nu scapa nici tarul tunurilor, gândit ca o bijuterie la dimensiuni uriase.
Cazul concret al „abundentei de ceasuri de prin palate si muzee – semn neîndoielnic al circulatiei largi a acestor instrumente“ – e explicat astfel de autor printr-o amuzanta ironie: „În Ermitraj este o colectie voluminoasa de ceasuri rotunde ca niste mandarine brodate, în frunte cu ceasul lui Petru cel Mare. Poate ca timpul rusesc avea nevoie sa fie masurat cu mai multe orologii deodata, poate ca obiectele slujeau ca simple giuvaeruri. E posibil, totusi, ca maruntul lor tictac sa fi inspirat si o anume admiratie. Ni se spune ca unii ofiteri purtau la brâu câte cinci“.
Dar aprecierile cele mai dure – în orice caz singulare în spatiul românesc în perioada dictaturii comuniste – sunt cele referitoare la trupul neînsufletit, mumificat, al lui Lenin, pastrat în mauzoleul de la Moscova, consideratii notate sub aparenta admiratiei, punctata imediat dupa exprimarea lor, conform metodei relevate a ofensivei urmata de defensiva; admiratie cu atât mai necesara a fi exprimata aici, într-un stil cât mai bombastic – vezi comparatia lui Lenin cu Napoleon –, cu cât ea încheia cartea si trebuia sa lase o impresie linistitoare asupra cenzurii: „Într-o sala rectangulara pe o cuvertura de plus rosu, sub o vitrina, sta întins Lenin îmbracat într-o haina kaki, încheiata la gât, învelit pe picioare cu o draperie. Sala e patrata, larga, atât cât privitorii sa poata pasi în voie în jurul sicriului. Capul culcat pe o perna e sprijinit de o calota discreta. Toti cei care au vazut pe Lenin mort au afirmat ca seamana a fi de ceara. În realitate, acum, pare în ghips. Barbisonul, mustatile roscate se înfig ca într-o masca artificiala. Un trup mumificat, înnegrit, o statue supina de marmura ca pe sarcofagele medievale mi-ar fi aparut mai umana. Este aici, însa, un prestigiu al trupului care tinteste pe loc“.
Cea de a doua categorie de consideratii, privitoare la pulsul real al vietii social-economice (în noiembrie 1946), îmbraca forma unei dari de seama, a unei „catagrafii“ „de ceea ce se gaseste acolo, din care se poate scoate o imagine prozaica în aparenta, substantiala de fapt, a vietii omului sovietic“.
Indispus de mistificarile anterioare si de prejudecatile încuibate în mintea tuturor vizitatorilor straini, autorul aspira la surprinderea „prozaica“, cum spune, a adevarului pe care sa-l transcrie – spre a fi înteles – „în cheia burgheza“.
Fapt remarcabil, dar periculos pentru acea perioada, întrucât tocmai adevarul adevarat nu doreau rusii sa-l lase dezvaluit.
Cu credinta ca demonstreaza prin aceasta „ca totul merge ca pe roate, în chipul cel mai firesc cu putinta“ în URSS, în pofida unor lipsuri sau deficiente trecatoare, G. Calinescu explica, cel mai adesea cu obiectivitate, mecanismul de functionare a vietii economico-sociale, depunând marturie pentru cele vazute.
El releva, mai întâi, marimea salariilor si puterea de cumparare a rublei. Aflam, astfel, ca un cântaret de opera din Kiev câstiga 3.000 de ruble pe luna, iar un academician 15.000, în timp ce un automobil (nu indica marca): 5.000; ca un salariu de 4.000 ruble „e un salariu mare“, iar suma de „2.000 de ruble poate fi socotita o mijlocie“. Ni se dau, spre o justa apreciere, costurile unui covor bun (5-6.000 ruble); 2,5 m. stofa (2.000 ruble); o vulpe argintie (6.000 ruble); o jacheta de blana (de la 2.000 de ruble în sus); o sticla de vin de Armenia (140 ruble); un fular (140-400 ruble); o papusa (60-90-100 de ruble). E interesant si ce obiecte ia autorul ca puncte de reper.
Însiruind preturile, G. Calinescu vine cu o bomba: „N-am putut privi la niste bijuterii, costând fiecare cel putin 2-3 mii ruble, pentru ca înghesuiala era prea mare. La fel la blanuri. Cât despre stofe, mi-a fost imposibil a pipai pelajul uneia. Un zid de amatoare m-a împiedicat“.
Parându-i-se ca „entuziasmul acesta achizitiv pare a depasi normalul“, ca „nu-i firesc ca atâta lume sa cumpere vulpi argintii si tacâmuri de argint“, autorul descopera misterul. „Anumite persoane si-au dat scut parerea ca cetatenii sovietici îsi folosesc economiile de ruble crezând într-o retragere a monedei“, iar într-o nota de subsol confirma zvonurile: „Ceea ce s-a si întâmplat apoi în forma stabilizarii“.
Chiar daca autorul încearca sa atenueze urmarile stabilizarii – explicând cititorilor, poate la cererea cenzurii, ca acesta n-ar fi „un fenomen de panica, pentru ca în URSS se accepta la schimb toate sumele“ –, informatia e de-a dreptul socanta cu privire la forta economiei sovietice. De acest lucru si-a dat seama însusi scriitorul, din moment ce o insereaza în carte dupa ezitari – „Nu vad nici un motiv de a ascunde entuziasmul… achizitiv“… îsi începea el fraza cu care introducea stirea.
Frapante sunt si relatarile despre cele doua tipuri de comert – ambele de stat, îngaduite – comertul „închis“ (prin magazine care ofera marfa de stricta necesitate, pe baza de talon, pe puncte, pe cartela, care a existat si la noi pâna târziu, fiind reintrodus în ultima parte a „dictaturii“ ceausiste) si comertul „deschis“, la liber, în functie de puterea omului de cumparare.
Poate ca dihotomia respectiva ar trece neobservata, ca ceva obisnuit în orice tara, dupa un razboi atât de îndelungat si de pustiitor, daca autorul nu ar preciza la un moment dat ca taloanele mentionate asigura „pe un pret foarte mic, articolele de stricta necesitate la care fiecare are dreptul în raport cu functia sa“, si daca nu ar decodifica diferenta de pret între cele doua tipuri de comert de stat (de cel de al treilea flux comercial, cel interzis, imposibil sa nu fi existat, nu spune nimic).
Spre a sugera marimea imensa (de cca. 14-15 ori) a pretului în comertul „deschis“ fata de cel „închis“, G. Calinescu ia ca punct de reper contravaloarea unui obiect oarecare – o pereche de galosi, care „costa 15 ruble pe talon“ si „i-a gasit cu 225 ruble în comertul liber, unde erau, de altfel, ceruti de numerosi clienti“.
Cumpararea la un pret asa de mare a galosilor si-o explica autorul, dezvaluindu-ne unul din secretele comertului socialist, „de buna seama în virtutea unei economii de puncte“.
De ce trebuiau sa economiseasca cetatenii sovietici puncte e limpede. Pentru ca, probabil, alimentele vitale se dadeau numai pe cartela!
Din aproape în aproape, cititorul român putea descifra saradele calinesciene într-o carte de lauda aparenta a socialismului.
Dar si aceasta eticheta e discutabila, din moment ce scriitorul tinea sa afirme la un moment dat raspicat: „Nu e vorba de a aproba sau dezaproba o formula sociala, care poate functiona într-o parte, ramânând neînteleasa, deci înca inaplicabila în alta geografie“.
Din nefericire, „timpul n-a mai avut rabdare“ si a sarit etapele, contrazicând credinta cea mai sincera, probabil, a autorului.
Exemplele de justa apreciere a pietei sovietice – cu semnalarea lipsurilor mari (de mobila, de stofe, de marfuri de calitate în genere, si mai ales a alimentelor, despre care nu vorbeste deloc pentru ca nu-i iesisera în cale decât în revarsari de mare abundenta în restaurantele de protocol) – sunt multe, dar nu are rostul sa le trecem în revista pe toate.
Ele lasa, desigur, mai bine decât alte consideratii, o idee despre fata nevazuta la noi a realitatii sovietice si vor fi oferit destule argumente pentru probabila interzicere a cartii.
Am vrut doar – prin cele invocate – sa semnalam tonul.
*
Desigur, lucrarea „Kiev, Moscova, Leningrad“ nu e o opera literara, desi jurnalele trec drept scrieri de hotar. Dar Calinescu însusi i-a negat tinuta de „însemnare de calatorie“, considerând-o o simpla ipoteza, „un eseu“.
Judecând-o, dupa cum cerea scriitorul „prin raportarea la ea“, în functie de „intentia autorului“ scrierea e, totusi, mai mult decât o simpla desfasurarea de idei menite a circumscrie fenomenul ruso-sovietic; dupa cum orice text al lui G. Calinescu e mai complex decât ceea ce s-a intentionat sa fie: recenzie, cronica, istorie literara, naratiune artistica, roman etc.
Ea îl cucereste, indiscutabil, pe cititor, prin originalitatea ideilor, prin neasteptatul asociatiilor, prin profunzimea scrutarii realitatii si nivelul filosofico-psihologico-social al discutarii chestiunilor celor mai obisnuite, prin încercarea trecerii dincolo de aspectele aparente, spre esentele ultime ale lucrurilor, dar si prin altceva.
Si anume prin scriiturã, în care cuvintele aluneca mereu spre sensuri metaforice, caracterizarile se întrupeaza în portretizari sugestive, referintele la natura – indiferent în ce împrejurari – capata individualizari plastice de neuitat, afirmatiile mustesc de subtextualitate, descrierile implica, mai totdeauna fie o coloratura poetica, fie o subtila ironie si toate la un loc contureaza, dupa cum s-a mai spus, efigia unui personaj unic – autorul –, care îsi desfasoara în fata noastra multiplele calitati spre a ne face sa percepem ceea ce vede si simte.
Caci lucrarea, când trecuta cu vederea, când incriminata verbal, ofera cititorului sansa de a-l descoperi pe G. Calinescu ca om, ca fiinta reala, mai direct decât multe dintre scrierile sale, chiar decât autocaracterizarile, nu putine, presarate de-a lungul vastei sale opere.
A sosit, credem, timpul sa i se acorde importanta cuvenita, între altele si datorita faptului ca demersurile autorului par prefigurari ale alter ego-ului sau, Ioanide.

Revista Cultura, 29/08/2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>