Un model pentru corpusul national de documente istorice

de Ionel Oprisan

„Archiva istorica a Romaniei“ este prima opera stiintifica importanta a lui B.P. Hasdeu.
Ea reprezinta, pe de o parte, o încununare a activitatii istorice desfasurate în paginile revistelor „Foaia de storia româna“, „Foita de istorie si literatura“ si „Din Moldova (Lumina)“, iar pe de alta, constituie un model pentru viitorime, trasând drumul publicarii, nu numai a documentelor slave, cum s-a relevat, ci al tuturor marturiilor vechi, indiferent în ce limba s-au pastrat; un model neîntrecut înca!
Ea marcheaza saltul radical al savantului de la publicarea unor texte disparate – e adevarat, importantisime –, adnotate de-o asa maniera, încât, prin aducerea lor la cunostinta publicului, sa lumineze o epoca, la proiectia gigantesca a planului tiparirii, în viziune proprie, atât a marturiilor înca inedite, în special din limbile slave, necunoscute istoricilor români ai vremii, cât si a celor deja editate, dar netraduse, spre a contura corpusul tuturor documentelor vechi, ca instrument fundamental de lucru.
Desigur, o asemenea tentativa nu ar fi prins, poate niciodata contur daca B.P. Hasdeu nu ar fi primit oferta providentiala, tocmai în momentul când nu dispunea de nici o foaie proprie si de nici un suport material de subzistenta, din partea Ministerului Justitiei, Instructiunii Publice si Cultelor (ministru: N. Kretzulescu). Fapt pe care-l deducem nu numai din informatiile biografice, destul de vagi, cât mai ales din autoprezentarea „redactorului“ în frontispiciul numerelor 1-23 ale revistei: „B. Petriceicu-Hajdeu, ex-profesor superior de istorie si statistica, ex-bibliotecar, ex-membru al Comisiunii Documentali“.
Pe de alta parte, hotarârea savantului de a accepta o asemenea sarcina (pentru care semna si un contract) se baza, desigur, si pe stapânirea a cel putin zece limbi si pe cunostintele aprofundate de istorie, dar si pe siguranta ca poseda un numar impresionant de documente vechi, o parte preluate de la tatal sau, iar altele adunate din Polonia (în cursul calatoriei din 1862), de la Arhivele Statului din Iasi si Bucuresti, de la familiile vechi boieresti si din diverse reviste si volume de specialitate publicate cu osebire în spatiul slav.
De unde si scaderea relativ-valorica treptata a materialului românesc, când B.P. Hasdeu nu a mai avut acces la documentele de la Arhivele Nationale si când i s-a impus sa publice în mod special vechi texte slavone.
Constient de vremelnicia tuturor hotarârilor administrative, în functie de jocul politic, savantul, nesigur de trainicia deciziei de înfiintare a revistei-corpus, a cautat, într-o lupta evidenta cu timpul si cu propriile puteri, sa contureze modelul pe care dorea sa-l ofere cercetatorilor trecutului românesc.
Mai mult, el îsi rotunjea proiectul într-o expunere, publicata, înainte de aparitia primului numar al „Arhivei istorice a României“, în revista „Buciumul“, condusa de Cezar Bolliac, care detinea si functia de director al Arhivelor.
În primul rând, el dadea revistei – din moment ce era impusa de un for oficial de prestigiu al tarii, interesat de trecutul national – un caracter de permanenta si o cuprindere – în stilul specific de a vedea lucrarile – totala a oricaror texte care privesc istoria româna. Revista, scria el, „este menita a reproduce cu timpul, treptat, unul câte unul, toate documentele inedite sau publicate, pamântene sau straine, privitoare la istoria româna, de la epoca cea mai veche si pâna la anul 1800 exclusiv“.
Facea însa diferenta între cele inedite si cele edite; primele fiind reproduse cu fidelitate, cu grafia originalelor (îndeosebi cele slave si cele scrise cu chirilice) si în traducere, iar cele deja publicate, occidentale si române, urmau sa fie reproduse doar în traduceri.
Propunea chiar preluarea doar a unor fragmente din documentele straine, când textele nu se refereau în totalitate la România.
Dar pentru toate documentele, inedite sau publicate, întregi sau fragmente, „redactorul“ pretindea comentarii adecvate, din care sa rezulte „sensul si importanta“ lor.
Nu însa comentarii exagerate împinse pâna la virgule, care sa depaseasca de multe ori marimea documentelor.
În special în cele slave, care aduceau marturii în alta limba despre înaintasi, cerea reproducerea rarita a cuvintelor române (toponimice si onomastice, tip: Limba Dulce, numele unui boier de pe vremea lui Alexandru cel Bun sau Fântâna Albisoara, numele unei localitati din timpul lui Stefan cel Mare); iar notiunile si pasajele „asupra institutiunilor, obiceielor, evenimentelor istorice strabune“ sa fie date în traduceri cu cursive (italice). În cazul acestor din urma semnalari, urma ca „numele proprii personale si locale“ sa fie date ca „litere compacte“, pentru ca toate i se pareau necesare pentru alcatuirea unei „enciclopedii nationale“, la care gândea, dupa cum se vede, cu doua decenii înainte de a o începe prin „Etymologicum Magnum Romaniae“.
În sfârsit, publicarea documentelor si a comentariilor (din care urma sa se tipareasca în fiecare an câte un tom de cca. 420 p.) trebuia sa cuprinda, în câte un volum, publicat la zece ani, o serie de indici de regasire a fiecarui text si a informatiilor mai importante cuprinse în ele: 1. „indice limbistic, cu enumeratiunea cuvintelor române din documentele slave; 2. un indice onomastic, cu enumeratiunea tuturor numelor proprii personale si locale; 3. un indice etnografic (index rerum), cu enumeratiunea tuturor institutiunilor, obiceielor, cuvintelor istorice; 4. un indice cronologic, prin care se va corege neajunsul de a se publica documentele fara ordinea datelor“.
Prin toate aceste elemente de rigoare, B.P. Hasdeu credea ca „publicatiunea“ scoasa de el „va fi departe de a admite superioritatea orisicarei alte colectiuni documentali europene, din câte ni sunt cunoscute“. Regreta doar ca stipulatiile contractului îl împiedicau sa orneze aceasta editiune cu modele de scris „în diferite timpuri, cu iscaliturile domnilor si oamenilor mari, cu semnele de fabrica ale hârtiilor, cu reproducerea pecetilor“, care „ar necesita deosebite cheltuieli litografice“.
Venirea în fruntea Ministerului, în ianuarie 1865, a lui C.A. Rosetti, îl determina pe B.P. Hasdeu sa se grabeasca cu reunirea în volum a numerelor saptamânale.
Tomul I apare, astfel, în doua parti: I, 180 p. (23 numere); II, 192 p. (24 numere), în ianuarie si, respectiv aprilie 1869, iar tomul II, 176 p.+44 p. („registrul analitico-cronologic al tutulor documentelor cuprinse în tomurile I si II“) vede dupa toate probabilitatile lumina tiparului la încheierea celui de al doilea an de existenta a publicatiei; când aceasta a si fost suprimata, la ordinul ministrului, cum tine sa noteze B.P. Hasdeu pe ultima pagina a colectiei (tom II, p. 176 ).
Dusmania aceluia pe care savantul l-a satirizat de atâtea ori în paginile revistei „Aghiuta“, a sistat unul dintre proiectele cele mai ambitioase de reunire într-un mare corpus a documentelor privitoare la istoria nationala.
Dar prestigiul extraordinar al „redactorului“, în continua crestere, si realizarea la parametri neatinsi anterior a unui deziderat drag multora dintre mintile luminate ale vremii impun discutarea si aprobarea în Parlament a reaparitiei, cu bani special înscrisi în buget, a „Arhivei istorice a României“.
În urma pledoariei lui M. Kogalniceanu în favoarea elaborarii unei istorii nationale, pe care n-o aveam, si a publicarii, într-o prima etapa, a „monumentelor pretioase care se gasesc în arhiva din Bucuresti si pe la deosebitele monastiri“, N. Ionescu propunea, în sedinta Camerei din 18 februarie/2 martie 1867, sa se înscrie în buget, separat de sumele alocate pentru Arhivele din Bucuresti si Iasi, a 24.000 de lei, „care sa se dea ca subventiune d(omnu)lui Petriceicu Hîjdeu, care a publicat doua volume relative la istoria României, care au fost gustate, nu de natiunea întreaga, ci de putinii români care se ocupa cu studiul istoriei patriei“.
C.D. Aricescu formula, în acest sens, un amendament, pe care M. Kogalniceanu îl sustinea calduros, invocând „religiozitatea“cu care B.P. Hasdeu si-a îndeplinit contractul cu Ministerul, contract înca în vigoare.
Dupa evocarea patriotismului lui Alexandru Hasdeu, M. Kogalniceanu încheia: „Fiul sau e în pozitiune sa ne faca sa cunoastem multe documente din istoria noastra; caci lucru rar la noi, el poseda cunostinta tuturor limbilor slavone: polona, bulgara, ruseasca, sârbeasca etc., care, fiecare, cuprind mari comori pentru istoria noastra“.
Drept urmare, suma se vota si „Arhiva istorica a României“ îsi continua aparitia – dupa cca. 8-9 luni de sistare – cu înca doua tomuri: III, (1868), IV, (1869).
Dar, în februarie 1869, contractul cu B.P. Hasdeu e reziliat definitiv, revista urmând a fi publicata mai departe de Arhivele Statului.
Încercarile lui C.D. Aricescu de a o reînvia, peste cinci ani, în 1874, sub conducerea lui B.P. Hasdeu, ramân fara rezultate. De altfel, si savantul se distantase de publicarea documentelor istorice continuata o vreme în „Traian“ si „Columna lui Traian“.
*
Rasfoind colectia „Arhivei istorice a României“ nu poti sa nu ramâi surprins ca savantul nu scoate (potrivit contractului si a propriilor declaratii) în format de revista, cu aparitie cvasisaptamânala (când la mai putin de 7 zile, când la mai multe), decât primele 23 de numere (8 august 1864 – 22 genariu 1865), pe care le reuneste în tomul I, partea I.
Tot ce publica, probabil cu o anume regularitate saptamânala, se cumuleaza în restul tomurilor, care, desi poarta datele 1865 (tom I, partea a II-a si tomul II) si 1867 (tomul III; tomul IV s-a imprimat fara data si fara specificarea numarului de ordine) au iesit de sub tipar mai târziu – tomul II, sigur în 1866, sfârsitul anului si tomul IV, în 1869.
Situatia aceasta, care a accentuat anume animozitati atât în cadrul Ministerului, cât si din partea „prietenilor“ savantului se datora, între altele, si publicarii unor texte ample, ce nu puteau fi fragmentate, precum: „Calatoria arhidiaconului Paul de Alepp prin Moldova si Tara Româneasca“, „Divanul sau gâlceava înteleptului cu lumea“, de Dimitrie Cantemir, „Biografia Patriarhului Nifon în Turcia si în Tara Româneasca“, „Tractatul lui Neagoie Basarab…“ etc.
Ea va fi fost determinata însa si de dorinta „redactorului“, dupa ce oferise, în tomul I, modelul, de a nu-si irosi întreg timpul cu „Arhiva istorica…“.
Textele mari, transcrise, traduse si comentate îi dadeau posibilitatea sa economiseasca un timp imens pentru alte proiecte.
A intervenit însa, din 1867, si interdictia pe care o banuim de a utiliza documentele importante de la Arhivele Statului, din moment ce cerea permisiunea expresa din partea Ministerului, iar în cadrul forului respectiv se dadea o dezlegare speciala în acest sens (printr-o adresa binevoitoare catre directorul general al Arhivelor, Grigore N. Manu), care, se pare, nu i-a fost de folos. N. Iorga se referea sarcastic la lipsa de acces a lui B.P. Hasdeu la Arhive: „Din motive ce ramân necunoscute, d(omnul) Hasdeu nu mai vizita Arhivele Statului, unde, în curând, era sa ajunga director, ca sa nu le mai poata vizita altii“.
Nemultumit, se vede, de lipsa de acces la documentele vechi românesti, savantul îsi dezvaluia Ministerului intentia de a publica în revista tot ce s-a scris despre românii din Sudul Dunarii, dar i se cerea sa dea la lumina doar texte inedite.
Se conforma doar partial, inserând în tomul III un hrisov, „în original si traducere, de pe la 1348“, de abia publicat (cu cinci ani în urma), în vol. XV al „Organului Societatii Literare Sârbe“ asupra caruia considera ca are multe de spus despre „istoria fratilor nostri de peste Dunare“.
Comentariile sale, cu adevarat revelatorii, se întind pe 74 de pagini A4.
Tot în tomul III, includea textul celei mai vechi cronici a Moldovei, cu ample adnotari; câteva epistole din arhivele principilor Sapieha primite din partea familiei Movila sau referitoare la ea si 75 de documente din arhiva boierilor Murgulet.
În sfârsit, în tomul IV, publica în original si în traducere, fara comentariile ce se impuneau, textul „Dizertatiunii contelui Alexandru Stadnicki“ „despre satele române în Galitia“ si „Codicele diplomatic al colonielor române din Galitia, ca apendice la dizertatiunea contelui Alexandru Stadnicki“, dupa volumul aparut la Liwow, în 1848.
Deci, cu exceptia scrisorilor din arhivele Sapieha si Murgulet, nu a inserat nici un document inedit în ultimele doua tomuri, urmându-si în buna parte proiectul respins de Minister.
Încât nu-i de mirare ca, la 12 februarie 1868, i se rezilia contractul de publicare a „Arhivei istorice a României“.
*
Concluzionând asupra partilor bune si asupra celor aparent rele, care i-au suparat pe contemporani si pe unii urmasi (ne referim în special la observatiile marelui Iorga), trebuie sa admitem ca B.P. Hasdeu deschidea cu „Arhiva istorica“ un drum de aur în privinta valorificarii documentelor istorice privitoare la istoria României, pe care l-au urmat si-l urmeaza cu modificari neesentiale toti cei care au venit dupa el.
Daca se va analiza fara partinire, se va constata – chiar si în cazul reproducerii documentelor deja publicate –, ca, prin comentariile sale, de obicei foarte întinse si profunde, savantul a deschis orizonturi extraordinare, ce ni se par, poate, simple astazi, dar care, în anii ’60 ai secolului al XIX-lea, erau absolut revelatorii.
Oricum, cele 446 documente (dupa numerotarea interna; 432 dupa „registrul analitico-cronologic“), reprezinta, pe lânga documentele din revistele anterioare si posterioare, un tezaur nepretuit, cu atât mai valoros, cu cât textele au beneficiat de traducerea si comentariile unuia dintre cei mai mari carturari pe care i-am avut.
E poate contributia cea mai însemnata la istoriografia româna a „Arhivei istorice a României“, opera a unei singure persoane.

Revista Cultura.18/07/2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>