B.P. Hasdeu – 175 de ani de la nastere; Un nume sinonim cu o enciclopedie de Dumitru Matala ;Rigoare si genialitate de I. Oprisan

B.P.Hasdeu: Rigoare și genialitate
Articol aparut in Bucurestiul literar si artistic/ 17 feb 2013

Când ne gândim la B.P.Hasdeu ca istoric, ne vin în minte, oarecum de la sine, lucrările sale fundamentale : Ioan Vodă cel Cumplit (prin care unul dintre cei mai mari voievozi români, strănepot al lui Ștefan cel Mare, a fost scos din ceața anonimatului și din negura ponegririlor cronicarilor dușmănoși pentru faptele sale anti boierești) și mai ales Istoria critică a românilor (operă singulară, de sondare a trecutului cel mai îndepărtat al neamului, prin intermediul unei metode neutilizate până atunci și prea puțin după aceea – a căutării răspunsurilor în tainele încifrate în straturile limbii).
Dar uităm — chiar și ca specialiști — „patul germinativ” din care au crescut ele, respectiv munca de scormonire a arhivelor și de publicare a izvoarelor păstrate în țară și în străinătate, din secolele 13-18, sau cercetările întreprinse inițial direct, iar mai târziu prin intermediari, în cealaltă arhivă națională – în aceea a tradițiilor istorice și a cutumelor ,,dreptului românesc”, păstrat cu sfințenie în toate „vlahiile” și recunoscut ca atare, secole de-a rândul, de statele pe teritoriile cărora românii își duceau viața.
Setea aceasta de documente, de darea lor la lumină, de ordonarea și asimilarea lor critică, l-a frământat încă de la primele pagini tipărite (iar manu-scrisele dau semne de preocupări încă mai vechi).
Nu spunea el, oare, în programul uneia din primele sale reviste (Foița de istorie și literatură, 1860) că, „în scrierea istoriei sunt trei operațiuni succesive și neînlăturate: culegerea datelor, deslușirea lor în parte și, în fine, clădirea edificiului”?
În virtutea acestei logici a cercetării, nu considera el, oare, cu luciditate că „până azi, noi n-am putut încă trece nici chiar prin cea întâia din aceste trei operațiuni” și chiar dacă recunoștea existența unor „oarecari începuturi”, ele i se păreau că „sunt fără legătură, încât cel mai pătrunzător n-ar fi în stare să le strângă în un lanț”. Și concretiza : „Întrebați-ne : Cine au fost dacii? Cum strecura-tu-s-au românii prin înrâurirea mezevului? Care fost-au cauzele migrațiunilor române? Când și sub cine statornicitu-s-au țările noastre? Și câte altele. Noi vom răspunde sau prin niște sisteme deșănțate, sau prin tăcere”.
Visând să fie el însuși arhitectul care să „înorânduiască” „într-o singură și măreață întregime” datele „întrunite și prelucrate”, B.P.Hasdeu își propunea ,,a pregăti calea unei istorii române, întru care am videa schimbăciosul tablou al vieții noastre naționale în o armonioasă legătură cu viața omenității”.
Cert este că primele sale publicații Foaea de storiă română și Foița de istorie și literatură, pe lângă direcția precizată prin chiar titlurile lor, dădeau la lumină un bogat florilegiu de documente și mai presus de toate, o metodă nouă de tipărire și interpretare a acestora. A se vedea în special lungul serial Negoțiul moldovan sub Alecsandrul Bunul, în care, pornind de la „nărăveala”, contractul de comerț încheiat de domnitor cu solii neguțătorilor din Lvov (Liov), autorul reușea să evoce captivant și totodată perfect documentat întreaga viață social-politică, culturală și economică a țării de la începutul secolului al XV-lea.
Deși insera numeroase „izvoare” inedite în revista Din Moldova (Lumina) și chiar în Satyrul, B.P.Hasdeu atingea un moment de vârf al publicării documentelor în cadrul revistei Arhiva istorică a României finanțată de Ministerul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice (1864-1866), desființată în 1866 de C.A. Rosetti, și reînființată în 1867-1868, din cauza valorii ei de excepție, de către Parlamentul României.
Gândită ca un corpus al tuturor mărturiilor istorice încă nepublicate, revista, cu apariție săptămânală, le includea în funcție de aflarea , descifrarea și interpretarea lor de către autor, oarecum la întâmplare, urmând a fi ordonate ulterior de savant în ordine strict cronologică sub formă de repertoriu, ceea ce, din păcate, nu s-a mai întâmplat.
Cităm două din multele autoprezentări ale publicaţiei: „Arhiva istorică a României este menită a reproduce cu timpul, treptat, unul cate unul, toate documentele inedite sau publicate, pământene şi străine, privitoare la istoria română, de la epoca cea mai veche şi până la anul 1800 exclusiv”. Sau : Prin strângerea la un loc a cât mai multor izvoade, „ documentele ca şi vocabulele” câştigă „prin gruparea lor într-un « dicţionar » complet, prin care, până aici, noi nu suntem încă decât la litera A”.
În afara axului cronologic, schiţat de tabela ordonării documentelor în funcţie de data lor, revista urma să se încheie sau să fie jalonată periodic de o serie de anexe precum „indicele limbistic” (cuprinzând cuvintele române din documentele slave), indicele onomastic (cuprinzând toate numele proprii, personale şi locale) şi indicele etnografic – index rerum ( „cu enumeraţiunea tuturor instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice”) alcătuind la un loc un adevărat „registru analitico-cronologic”, atât de necesar unui asemenea vast instrument de lucru.
După încetarea definitivă a apariției Arhivei istorice a României (1868), savantul își continua activitatea de editare a documentelor istorice în revistele Traian și Columna lui Traian (până în jurul anului 1872), când va fi considerat, probabil, că a realizat un documentar suficient pentru a trece la elaborarea Istoriei critice a românilor (operă care îi mai sperie încă pe cercetători prin dimensiunile ei ciclopice, neegalate în proporții nici de ultima sinteză academică în 10 volume).
Numirea, în 1876, ca director al Arhivelor Statului, îi dădea posibilitatea marelui om de știință să-și desfășoare viața chiar între documente, din care nu înceta să extragă ce i se părea mai important, spre a le publica în Revista Nouă (1887-1896) sau spre a da substanță, prin formele de limbă și sensurile lor, articolelor din Magnum Etymologicum Romanie și din restul scrierilor sale, inclusiv din cele artistice.
Dacă sintezele de istorie propriu-zisă au stârnit reacții nu întotdeauna favorabile, deși partizane, opera de scoatere din afunduri a dovezilor incontesta-bile privitoare la dăinuirea noastră din veac pe aceste locuri nu a fost negată niciodată. Ba dimpotrivă, a fost considerată, cu perfidie, drept superioară —pretext de a i se nega savantului geniul creator.
Cernând ce e de cernut, e cazul să relevăm astăzi, când se împlinesc 175 de ani de la nașterea istoricului, nu numai schelăria arhitectonică proiectată, de o măreție neegalată, ci și pietrele scoase din afunduri spre a o înălța, pietre ce le-au folosit tuturor celor ce i-au urmat.
Și nu în ultimul rând, se cuvine a evidenția exemplul muncii sale personale, a dăruirii neprecupețite în slujba aflării adevărului, precum și metoda utilizată, ce impune deopotrivă – astăzi ca şi atunci – rigoare și genialitate.

I.OPRIȘAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>