Eveniment editorial: A.C.Cuza, “Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului “

Evenimentul anului trecut in materie de editii critice este probabil revelarea unei massive lucrari de A.C.Cuza despre M.Eminescu (“Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului”, vol. I: “Teoria romantismului”, vol. I: „Teoria romantismului”, vol. II: „Viata si opera lui Eminescu”), finalizată în 1919 dar ramasa in manuscris timp de aproape un secol.

Dincolo de rolul funest al profesorului de economie Cuza în politica românească, în spaţiul căreia a promovat sistematic antisemitismul „ştiinţific” (acesta ţinând loc de orice alt program) şi a inspirat mişcarea Legionară, sau poate chiar din cauza acestui rol, apariţia de acum merită toată atenţia. Nu trebuie uitat că A.C.Cuza a fost unul dintre cei mai importanţi editori ai lui Eminescu; ediţia sa din 1914 (M. Eminescu, „Opere complecte. Poezii.Nuvele. Teatru. Cugetări. Scrieri; Literare,economice, politice si filosofice. Scrisori. „Critica raţiunii pure” de Kant”, cu o prefaţă şi studiu introductiv de A. C. Cuza, Iaşi, IX +680 +errata) a fost apreciată inclusiv de Perpessicius (ediţia A.C.Cuza a adus, întâia, imaginea unui scriitor fecund, de o vastă şi variată activitate şi a stimulat mai mult ca orice pledoarie către acea ediţie integrală şi critică pe cale de realizare”). Aceste condiţii a lui Cuza (realizate, de fapt, în colaborare) i se datorează în mare parte descoperirea – ediţia lui I.Scutu din 1905 nu trecuse mai departe descoperirea din 1877 – publicisticii eminesciene si imensa ei valoarificare de către naţionalismele interbelice, fie ele benigne sau maligne.
Cartea este editată la Saeculum I.O. de către I. Oprişan, în cadrul seriei „Corpusul receptării critice a operei lui M.Eminescu”, din care au apărut până în prezent 3 volume acoperind secolul XIX şi încă 25 pentru începutul de secol XX (respectiv până în anul 1920). Lucrarea lui A.C.Cuza apare în volumele 23 şi 24 (volumele pentru secolul XIX fiind numerotate separat de cele din secolul XX).

Reproducem în continuare nota editorului asupra volumului al doilea din opusul cuzist, „Viaţa şi opera lui Eminescu”.

„Cultura”
14 septembrie 1919

A. C. Cuza

MIHAIL EMINESCU CA REPREZENTANT AL ROMANTISMULUI
vol. II
VIAŢA ŞI OPERA LUI EMINESCU

Reprezintă partea a II-a a lucrării Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului.
Se păstrează la Biblioteca Academiei Române, secţia Manuscrise, Arhiva A. C. Cuza, mapa I (3), ms. 1, 587 file scrise pe o singură parte (câteva şi pe verso), semnat, la sfârşitul prefeţei: „A. C. Cuza, Universitatea din Iaşi“. Întregul manuscris e datat o singură dată, la sfârşitul Prefeţei cu caracter general, din fruntea lucrării: „În ziua Înălţării Sfintei Cruci 1919“. S-a reprodus integral, după manuscris.

Find – în anul 1919 – una dintre ultimele personalităţi care l-au cunoscut direct şi au trăit o vreme în preajma lui M. Eminescu – de altfel a şi publicat câteva pagini de amintiri (Kamadeva, 1 iulie 1909 –Corpus…, VII, p. 284–289), reluate în lucrarea pe care o adnotăm (cap. IV, Amintiri personale) –, A. C. Cuza a fost nemulţumit, încă de la începutul secolului XX, –, când i-a încolţit ideea publicării într-un mare volum a tot ce a scris poetul naţional, şi a elaborării unui studiu obiectiv, înţelegător, asupra vieţii şi operei acestuia – de felul absolut contradictoriu în care a fost interpretată creaţia celui mai mare poet român.
Am ţinut să precizăm acest fapt, întrucât factorul memorialistic are un rol esenţial în aprecierile autorului; judecata sa asupra operei şi a personalităţii eminesciene fiind continuu verificată din perpsectiva modului de manifestare şi de gândire ale poetului, aşa cum l-a cunoscut personal, sau cum i s-a dezvăluit el în evocările involuntare sau ca urmare a întrebărilor speciale pe care i le-a adresat.
Adăugând la aceasta mărturisirile unor apropiaţi ai poetului, pe care A. C. Cuza le-a consemnat, figurând doar aici, precum şi scrisorile inedite, ce i-au fost puse la dispoziţie în vederea elaborării lucrării, înţelegem că dincolo de orice alte consideraţii, exegeza în discuţie are, înainte de toate, valoarea unui document unic de istorie literară, ce trebuie consultat obligatoriu, de oricine se ocupă de viaţa, personalitatea, gândirea şi creaţia lui Eminescu.
De altfel, multe din datele biografice sunt negate sau corijate, în lumina cercetărilor proprii, iar aproape toate aserţiunile asupra operei şi a personalităţii poetului sunt drastic revizuite.
Nemulţumirile sale asupra a ceea ce s-a scris despre Eminescu sunt grupate, nu întâmplător, în „Introducerea“ la cele două volume, subintitulată Ce ştim despre Eminescu?, precum şi în cele două Prefeţe – la întreaga lucrare, şi la vol. II, Viaţa şi opera lui Eminescu.
Ele reprezintă obiectivele mari ale studiului, cărora le dă sistematic răspuns, ţinând seama, pentru prima dată, de faptul că opera, gândirea şi mainifestarea poetului constituie un tot care nu poate fi fragmentat şi judecat separat; un tot organic, care se explică direct şi indirect prin el însuşi.
Spre deosebire, de asemenea, de tot ce s-a scris anterior şi în bună măsură şi posterior, A. C. Cuza îl consideră pe Eminescu drept geniu, o monadă inconfundabilă, care nu numai că nu a fost influenţat – decât poate nesemnificativ – de formele mediului – familial, şcolar, larg social –, ci chiar le-a schimbat, fiind unul dintre factorii care au contribuit esenţial la îndreptarea vieţii social-politice-culturale pe făgaşul favorabil spre a ne putea cunoaşte şi regăsi pe noi înşine.
Şi demonstrarea cu exemple – că nu „Junimea“ şi Titu Maiorescu l-ar fi înrâurit pe poet, ci dimpotrivă că Eminescu l-a determinat, prin viziunea sa, pe „mentorul“ de la gruparea ieşeană să se revizuiască în unele privinţe – e poate faptul cel mai spectaculos al cărţii.
Dar A. C. Cuza aduce argumente că şi P. P. Carp s-a folosit de sugestiile din articolele politice eminesciene, pentru a da, de pildă, aripei dizidente a Partidului Conservator titulatura formulată de poet sau pentru a fundamenta împroprietărirea ţăranilor de la 1889 şi „maioratul“ de mai târziu.
Însă pledoaria cea mai largă a autorului e îndreptată împotriva înţelegerii pesimismului eminescian, ca un „pesimism empiric“, „realist“, „vulgar“.
„Prin pesimism – scrie el –, în adevăr, se înţelege, de obicei, o amărăciune, descurajare, tristeţe, care ne face să privim viaţa ca o mizerie, fie pentru că nu a satisfăcut aspiraţiile noastre, fie, din contra, din cauza ghiftuirii, precum e pesimismul tipic al «deşertăciunii deşertăciunilor» Eclesiastului. Într-un cuvânt: mizerabilism. Aşa a fost înţeles şi pesimismul lui Eminescu, atribuit de «critica ştiinţifică», după cum am văzut, mai întâi, suferinţelor lui personale, apoi dispariţiei claselor mijlocii de la noi, în sfârşit, contactului cu «Junimea» de la Iaşi şi politicii conservatoare.
Aşadar, a avut atâtea motive de suferinţă, în viaţa aceasta, destinată tuturor fericirilor: sărăcia lui proprie, decăderea comerţului şi meseriilor româneşti, atmosfera din cercul «Junimii» şi a Partidului Conservator“.
„Va să zică – continuă el cu adâncă ironie la adresa «criticii ştiinţifice», a lui C. Dobrogeanu-Gherea în primul rând –, dacă s-ar fi bucurat de o situaţie materială mai bună, dacă clasele mijlocii româneşti ar fi prosperat în plină vigoare, dacă el ar fi trăit în rândurile fericitului Partid Liberal: ar fi fost un alt om! Căci de aceasta e vorba. Şi nu e o glumă. Doar «critica ştiinţifică» ştim că ne-a servit până şi ipoteza hazlie: a lui Eminescu întâlnind pe C. A. Rosetti şi devenind – prin înrâurirea acestuia – din pesimist, optimist!„
În toate discuţiile şi aprecierile anterioare asupra lui Eminescu e vorba, conchide A. C. Cuza, de un pesimism cauzat de „pricini externe“, putând fi numit „pesimism empiric“.
Or, după el, pesimismul eminescian e congenital, profund sufletesc şi de formaţie spirituală, care s-ar fi manifestat la fel, indiferent de condiţiile de viaţă şi de substanţa mediului în care ar fi trăit, constituind o atitudine de judecare a realităţii, desprinsă de împrejurările vieţii personale, care nici nu-l interesează la urma urmei, întrucât îşi concepea existenţa ca o jertfă pentru binele celorlalţi.
„După concepţia noastră, de-a dreptul contrară – notează A. C. Cuza – pesimismul lui Eminescu este pesimism idealist, manifestându-se anume în trei forme deosebite: ca sentiment superior, poetic şi filosofic, în lumina căruia frământările vieţii practice apar ca manifestări fără preţ; ca sistem de gândire, privind viaţa în sine, sub raza gândului etern, a contemplării ideilor veşnice; în sfârşit, ca revoltă morală activă, pornind din înălţimea acestei contemplări ideale, împotriva răului care domneşte în lume.
Şi cu toate aceste forme ale lui, pesimismul lui Eminescu se va dovedi, că e – prin firea lui însuşi – cu totul străin de orice subiectivism îngust, de orice amărăciune datorită suferin-ţelor proprii, ce s-ar reflecta în operele lui, care nu ar fi, dar, decât răsfrângeri ale egoismului său.
Împotriva acestei trivializări a scrisului celui mai mare poet al nostru – a devalorificării întregii lui vieţi şi a punctului de vedere superior, pe care îl reprezintă – ne ridicăm cu toată puterea“.
Analizând pas cu pas cele trei forme (ipostaze) ale pesimismului în opera lui Eminescu în lumina a numeroase exemplificări ilustrative, autorul relevă:
„Durerile eterne [din Preot şi filosof] – ale nimicniciei vieţii în sine – exclud însă durerile trecătoare, ale vieţii vremelnice. Acel pentru care dorinţa e numai «spuma nimicniciei lui», nu mai doreşte nimic, şi nu poate, dar, să sufere şi să plângă de lipsa celor nedorite de dânsul.
Se vede, dar, şi aici că nu putea fi vorba de amărăciunea suferinţelor proprii, determinând acest pesimism, aşadar, de pesimismul vulgar, care nu are loc să existe faţă de sentimentul filosofic al nimicniciei universale.
Căci acesta – făcându-ne să renunţăm de bunăvoie la orice vânare de bunuri şi mărire – nu poate fi totodată şi durere pentru pierderea lor, ci se rezolvă în contemplare senină“.
Şi încheie cu o concluzie absolut neaşteptată, dar justă, care schimbă radical viziunea asupra pesimismului eminescian: „Ca sentiment superior, poetic şi filosofic, acest pesimism e, dar, optimism“.
În sensul că desprinzându-se total de suferinţele proprii – neînsemnate în raport cu „durerile eterne“ – poetul şi omul în genere se poate dedica cu trup şi suflet în scurta lui viaţă intereselor general umane, în speţă naţionale, la Eminescu.
O rază de lumină aruncată asupra vieţii generale a neamului, contribuţia cât de mică la autocunoaşterea de sine, la înfiriparea conştiinţei naţionale spre a realiza, ca popor, ce i-a fost menit de Destin, constituie într-adevăr idealuri optimiste, pentru care poetul „nepereche“ a luptat cu abnegaţie.
„Ca sistem de gândire – se opreşte autorul asupra celei de-a doua ipostaze a sentimentului analizat – pesimismul lui Eminescu este urmarea logică a filosofiei idealiste, bazată pe deosebirea esenţială dintre realitatea ideilor veşnice şi aparenţa efemeră a lucrurilor, în teoria lui Platon, dintre Brahma şi Maya înşelătoare, a filosofiei indice, dintre «lucrul în sine» şi fenomen, al lui Kant; în sfârşit, dintre «voinţă» şi reprezentare a lui Schopenhauer, rezumând filosofemele anterioare şi dându-ne de la dânsul, explicaţia definitivă a lumii“.
Iar după ce aduce o seamă de probe – ar fi putut cita mult mai multe – A. C. Cuza observă: „În ultimă analiză, acest pesimism idealist metafizic, al dorinţelor stinse – ca urmare logică a concepţiei idealiste – se vede că este cu totul diferit de pesimismul empiric, realist, al dorinţelor nesatisfăcute, aşadar, în înţelesul obişnuit ce se dă acestui cuvânt: de amărăciune, deznădăjduire, decepţie.
Din contra, acest pesimism filosofic exclude orice pesimism vulgar, întrucât rezultă, nu ca acesta, din neajunsurile fatale ale vieţii practice, ci din deprecierea vieţii în sine, pe care o judecă din înălţimea cugetării abstracte. Şi aici tocmai şi el îşi găseşte corectivul, fiind cu adevărat optimist, prin aceea că ne strămută, pornind de la inimă – pe aripile sentimentalismului superior, se înţelege – din lumea mizeriilor traiului, în lumea senină a gândirii şi a fanteziei poetice, a contemplării ideilor veşnice“.
În sfârşit, analizând cea de a treia ipostaziere a pesimismului eminescian, „ca revoltă morală activă“, autorul relevă: „Concluzia practică a acestui pesimism mare, al revoltei morale, nu este însă amărăciunea pasivă a «pesimismului», în înţelesul comun, ci tocmai, din contra, un aspru optimism activ, al luptei pentru viaţă, tinzând la înfrângerea răului prin el însuşi, ca principiu stăpân pe destinele lumii“.
Sau, cum formulează mai departe, după ce ilustrează cu citate revelatorii „lupta eroică, pe care [poetul] a dus-o întreaga lui viaţă, lovind fără cruţare în oameni şi lucruri, nu ca un «pesimist» amărât, ci ca un idealist conştient şi pururea însufleţit pentru bine, adevăr şi frumos“:
„Aşadar, a nu reduce tot la materia pieritoare, «azi în noi, mâine-n ruină», a crea o altă lume, ideală, mai presus de lumea mărginită, a simţurilor, a urma cugetările regine, a convorbi cu idealurile
– iată scopul vieţii, care, redusă la mecanismul ei, nu e decât o amăgire şi un necontenit prilej de suferinţi.
Va să zică, pe lumea aceasta e încă o fericire posibilă: în lupta sfântă pentru înfăptuirea idealurilor veşnice, cărora le jertfeşti, de bunăvoie, existenţa ta efemeră, materială“.
Înmănunchind ideile parţiale asupra celor trei forme de manifestare a pesimismului, A. C. Cuza conchide:
„Din toate acestea, se vede lămurit că – în orice formă l-am privi, ca sentiment superior, poetic şi filosofic, care îşi găseşte în sine satisfacţia sa; ca sistem de gândire, care ne ridică în lumea senină a ideilor veşnice; ca revoltă morală activă, care este un izvor nesecat de energie şi mulţumire durabilă – pesimismul lui Eminscu este pesimism idealist, care, privit în consecinţele lui practice, oricât s-ar părea de paradoxal, cum am zis, e absolut optimist, însemnând, în tot cazul, negarea desăvârşită a pesimismului vulgar, realist, al văicărelii de durerile proprii“.
Şi, spre a face ca punctul său de vedere să triumfe definitiv, A. C. Cuza aduce ca ultim argument atitudinea antipesimistă a lui Eminescu din articolul program al revistei Fântâna Blanduziei:
„La sfârşitul vieţii lui, aşadar, după atâtea suferinţi şi amărăciuni, şi cu trei luni înainte de izbucnirea ultimei crize, care l-a răpus – observă autorul – Eminescu se ridică împotriva «pesimismului», pe care îl consideră ca o boală psihologică şi ca un regres intelectual, precum, de altfel, şi este. Şi oare cum se explică atitudinea lui?
În ipoteza pesimismului realist, determinat de suferinţele proprii ale concepţiei comune, acest articol rămâne un rebus psihologic şi logic, nedezlegat. Căci dacă pesimismul lui Eminescu ar fi pesimismul acesta–cum s-ar explica, oare, optimismul lui hotărât de la urmă? Nu ne-ar mai rămânea decât să zicem, că atitudinea lui optimistă finală e rezultatul bolii ce i-ar fi slăbit facultăţile lui sufleteşti. Dar atunci, boala şi suferinţele – determinând optimismul – nu mai pot fi, în tot cazul, totodată şi cauzele pesimismului său. Concepţia comună se vede, dar, că ajunge aici la absurd. Ceea ce era de dovedit.
În ipoteza pesimismului idealist, care este a noastră, articolul lui Eminescu, din Fântâna Blanduziei, din contra, e pe deplin lămurit şi are o valoare deosebită, venind de la dânsul. Căci în acest articol, el însuşi determină, în mod indirect, caracterul pesimismului său ca pesimism idealist – cum am zis, al sentimentului superior, al gândirii ajunse la hotarele ei, al revoltei morale active – care nu are nevoie a fi vindecat, în niciuna din aceste forme ale lui, întrucât e sănătatea şi puterea cea mai desăvârşită a sufletului, de-a dreptul opus, aşadar, pesimismului realist, al îndurerării materiale, care în adevăr că este o boală.
De aceea, în mod logic, şi pe deplin consecvent cu el însuşi – temându-se poate chiar anume de interpretarea greşită a pesimismului său – încă în ultima clipă, îl vedem stăpânit de grija să nu ne vadă pierzând «bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta», se înţelege, pentru scopurile ideale ale vieţii: absolut optimist!
În rezumat: iată ce este şi ce nu este pesimismul lui Eminescu. El nu este: înăcrire egoistă de suferinţele proprii, văicăreală estetică pentru nefericirea obştească; întristare pasivă, sterilă. El este: plutire sentimentală pe deasupra deşertăciunilor; înălţare senină a gândului, în lumea ideilor; energie activă, roditoare, în lumina lor veşnică. Pesimismul lui Eminescu e, dar, cu totul deosebit de «Weltschmertz»-ul lui Werther, de «infelicità» – a lui Leopardi şi de «spleen»-ul lu Byron. Idealist, şi nu realist, acest pesimism îşi păstrează, şi în practică, valoarea nepreţuită a idealismului.“
Am insistat mai pe larg asupra opiniilor lui A. C. Cuza privitoare la pesimismul eminescian, întrucât ideea de faţă – absolut nouă faţă de tot ce s-a scris anterior şi chiar după aceea – reprezintă perspectiva de bază a cărţii ; care se împleteşte la tot pasul cu celelalte câteva puncte de vedere, precum afirmarea caracterului unitar al viziunii eminesciene, în toate formele de întrupare a creaţiei sale – de la poezie la proză, dramaturgie, publicistică –; a unităţii manifestărilor poetului din copilărie până la moarte; a rolului de ferment exercitat de poet asupra contemporanilor şi chiar a societăţii în întregul ei, şi nu invers; a caracterului nepartinic, profund naţional, al publicisticii politice eminesciene – care i-a deranjat în egală măsură nu numai pe liberali, ci şi pe conservatori; a vizionarismului întregului său demers; a iubirii până la devoţiune a claselor productive şi în speţă a ţăranului român, etc.
Punctul de vedere cu totul nou al autorului asupra politicii în sine şi a publicisticii de natură politică din Timpul, prezentat pe larg în cuprinsul lucrării, este sintetizat, la un moment dat, relativ succint:
„Rezumând – scrie el – ajungem la următoarele constatări, de mare importanţă, care lămuresc unele puncte esenţiale, a căror ignorare totală a dat naştere la aprecieri atât de greşite, cu privire la o parte însemnată a operei, chiar literare, dar mai ales la acţiunea politică întreagă a lui Eminescu, mergând până la considerarea lui, injurioasă, ca mercenar al unui partid:
Politica lui Eminescu, în primul rând, este politică teoretică, a unei teorii de stat luminoase, formată treptat din studii adânci, filosofice şi economice politice, între anii 1870–1875 şi apărând ca sistem de gândire pe deplin închegat, în prelegerea despre Influenţa austriacă, din 14 martie 1876, când, aşadar, nu avusese niciun contact cu politica practică.
Politica lui Eminescu este, în mod desăvârşit, politica romantică, a tuturor elementelor romantismului, îndeosebi, politică idealistă, naţionalistă, arhaistă, organică, opusă politicii materialiste, cosmopolită, moderniste, mecanice.
Politica lui Eminescu este politica conservatoate, opusă politicii liberale, de la idei la idei, şi nu de la partid la partid, aşadar, politică de conservare naţională, de ocrotire şi de dezvoltare, prin muncă şi economie, a naţiei cu clasele ei pozitive, contrară politicii de schimbări nesfârşite, de concurenţă liberă, neînfrânată a individualismului autonom mondial.
Îndeosebi el consideră liberalismul la noi ca fiind fără bază şi pernicios, în lipsa unei clase de mijloc pozitive, de industriaşi şi comercianţi şi faţă de starea de incultură a ţăranilor, condamnaţi să cadă victime ale concurenţei vitale, în cadrul unor instituţii de importaţie străină, complicate şi costisitoare, de care ei nu se pot folosi, şi care servesc numai satisfacerii intereselor parazitare ale unei clase neproductive de scribi.
Politica lui Eminescu, în sfârşit, este politica pozitivistă, de cercetare a realităţii şi de soluţii riguros determinate de necesităţile ei, în primul rând economice, contrastând cu politica utopistă, de construcţii raţionaliste, arbitrare, care tind a se impune, în mod absolut, indiferent de mediu şi timp.
Acestea sunt caracterele generale – care şi ele alcătuiesc un sistem – ale politicii lui Eminescu. Căci fiind teoretică, ea rezultă din adâncirea teoriei romantice; romantică, în principii, ea este conservatoare în practică, conservatoare, ea este prin firea ei însăşi pozitivistă; pozitivistă, ea este politica relaţiilor rodnice, şi nu a unor abstracţii sterile.
Romantismul şi pozitivismul, în politică, se vede, dar, că se condiţionează, nu se exclud. Căci romantismul, ca şi pozitivismul politic, au a face cu aceeaşi realitate naţională, pe care romantismul o priveşte în lumina unor principii superioare, iar pozitivismul o cercetează în amănuntele ei. Romantismul e o concepţie, un punct de vedere, pozitivismul, o metodă. Conflict, aşadar, între dânsele – dacă fiecare rămâne în sfera sa proprie – nu poate fi. Şi e bineînţeles, că nu e vorba de ceea ce se numeşte vulgar «romantism» – şi nici de degenerarea romantică – ci de romantismul în sine, aşa precum a fost determinat de noi, prin analiza elementelor lui.
Cu totul de altă natură, fie zis şi aici, e raţionalismul politic, tot atât de contrar romantismului, ca şi pozitivismului, de care îl desparte realitatea. De aceea, precum romantismul, din firea sa însăşi, în practică, e pozitivist şi concret, tot astfel raţionalismul e utopist şi abstract.“
Sau: „Eminescu, care era prea pozitivist, ca să se înşele pe sine, şi prea cinstit, ca să înşele pe alţii, nu se contrazice cu nimic.
Neluând parte la politica practică, el se luptă pentru ideile proprii, conservatoare – organice, care nu numai că nu au fost realizate, dar nici măcar înţelese şi împărtăşite de partidul conservator. Şi ca dovadă, avem faptul că aceste idei nu au avut nici premergători, nici urmaşi în partid, după retragerea lui de la Timpul.
Putem zice chiar, oricât s-ar părea de straniu la prima vedere, că ele au fost numai tolerate de organizaţia partidului, şi aceasta din cauza talentului cu care erau expuse, şi pentru că Eminescu avea sprijinitori printre individualităţile marcante conservatoare, ca Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, Teodor Rosetti şi alţii; în rândul cărora însă nu intra P. P. Carp, care – ştiu personal că nu l-a prea putut suferi niciodată“.
Deşi autorul îl leagă volens nolens pe Eminescu de „Junimea“, el îl separă, totuşi, categoric – probabil primul aşa de distinct – de mişcarea ieşeană, opunându-l radical „cultura-lismului abstract“, „estetismului absolut“ literar, „criticismului social formal“ şi mai ales „idealului“ junimist al civilizaţiei „faţă de care naţia e[ra] considerată nu ca scopul ei însuşi, ci ca mijloc pentru acest ideal, în afară de dânsa, pretins mai înalt“, respectiv, principiilor cosmopolite de umanitate şi de „liberalism“.
Ca reprezentant de vârf al romantismului (contrazis de „Junimea“, care trasează un drum greşit dezvoltării naţionale), Eminescu e pus de autor în descendenţa „romantismului tranziţiei“, care încercase zadarnic, prin Alecu Russo, Simion Bărnuţiu, Dionisie P. Marţian, Aron Pumnul, B. P. Hasdeu, să atragă atenţia asupra problemelor acute ale culturii, economiei şi vieţii politice a naţiunii, fără ca soluţiile lor să fie luate în seamă.
„«Raţionalismul» intelectualist, materialist, cosmopolist, modernist şi mecanic – scrie autorul, cu referinţă directă la «Junimea» şi la Titu Maiorescu –, în faţa acestor fapte, pe care astăzi nimeni nu le mai poate tăgădui, putem zice că a dat un faliment ruşinos: prin înstrăinarea de noi. Şi rezultatele lui se puteau prevedea cu mult înainte, cerând părăsirea hotărâtă a acestei direcţii greşite“.
Dimpotrivă, Eminescu a întors, atât instinctiv, cât şi împins de înalta sa spiritualitate, poporul român pe făgaşul cel bun.
„«Romantismul», sentimental, idealist, naţionalist, arhaist şi organic, aşadar cu principii contrare, se vede însă că reprezintă reacţiunea logică, firească aici, şi singura cale de «mântuire: prin întoarcerea către noi înşine»“.
„Acesta este înţelesul, încă neînţeles, mi se pare, – rosteşte autorul – al operei lui Mihail Eminescu“.
În sfârşit, ultima mare chestiune, total diferit abordată de A. C. Cuza în lucrarea adnotată, o constituie problema dragostei lui Eminescu.
Cu un rar simţ al înţelegerii fenomenului, autorul leagă chiar trezirea poetică şi brusca lui maturizare artisitică de dragostea pasională, platonică, pură, trezită de actriţa Eufrosina Popescu, în 1868, care se stinge din viaţă în 1870.
Această „pasiune mistuitoare“ – scrie A. C. Cuza – „a zguduit întreaga lui fire, ridicându-l pe aripile entuziasmului către înălţimile adevăratei poezii, după ce trecuse, mai întâi, printr-o criză sufletească acută, de revoltă idealistă“.
„În faţa primului amor al lui Eminescu“, „se cutremură întreaga lui fiinţă“ – notează autorul altundeva.
Sau: „Numai sub impresia ei – a Eufrosinei Popescu – el se trezeşte la o nouă viaţă poetică“. Şi încă: „Această iubire, care nu a avut nicio urmare materială şi a durat prea puţin, a exercitat o acţiune covârşitoare şi durabilă asupra sufletului său, pe care l-a zguduit şi înălţat“.
Autorul crede chiar că ecourile acestui prim amor se propagă în toată creaţia sa poetică ulterioară, fiind „greu să deosebim adeseori în opera lui, ceea ce este actual, de ceea ce porneşte de la acest curat izvor al inspiraţiei lui, la care ne trimite odată el însuşi de-a dreptul, în una din cele mai frumoase poezii ale lui La steaua, publicată în decembrie 1886, cu minunata comparaţie dintre iubirea stinsă şi lumina stelei ce-a murit.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă“.

El nu se sfia să afirme, cu îndreptăţire, că tot ce a publicat Eminescu înainte de Venere şi Madonă şi Mortua est reprezintă opera unui simplu versificator şi că de-abia cu cele două creaţii, născute din dragostea pentru Eufrosina Popescu, poetul se trezeşte şi devine conştient de menirea sa.
Acordând o aşa de mare importanţă iubirii trezită de actriţa din trupa lui Pascali în procesul de creaţie eminescian, A. C. Cuza considera totuşi, că „prima lui iubire“ a fost Veronica Micle, întrucât anterior nu fusese iubit.
Cât despre rolul celorlalte figuri feminine din viaţa lui Eminescu, invocate de biografi, el le neagă orice importanţă.
„Din vara anului 1868 şi până în vara anului 1889, aşadar de la vârsta de optsprezece ani şi până la moarte, am văzut că două femei numai au stăpânit simţirea lui Eminescu: Eufrosina şi Veronica“.
„Eufrosina şi Veronica… au fost, în adevăr, iubite de dânsul, cu patimă şi au exerciat asupra sufletului său o înrâurire adâncă, pe care o putem urmări în opera lui poetică, alcătuită în marea ei majoritate, din poezii de iubire.
Cele mai multe dintre ele stau în legătură cu fapte concrete şi i-au fost inspirate de dragostea acestor femei, precum am văzut că e cazul cu Venere şi Madonă, Mortua est şi Scrisoarea întâi“.
Pe bună dreptate, însă, autorul relativizează rolul celor două femei iubite, întrucât sferele gândirii şi exprimării sale artistice în această privinţă sunt nemărginite.
„Din alt punct de vedere – scrie el –, ar fi greşit să le atribuim [Eufrosinei şi Veronicăi] o acţiune personală mai mare decât ar fi putut să o aibă, asupra poetului nostru, a cărui iubire, desigur, că nu se poate reduce – ca iubirea oricui – la acţiunea fericită sau nefericită a cutărei femei.
De altfel, aceasta s-a şi putut vedea din atitudinea lui neobişnuită şi uneori stranie, care şi ea, ca şi opera însăşi, are nevoie a fi înţeleasă, înfăţişându-ni-se ca o adevărată problemă“.
Cu atât mai îndreptăţită e observaţia în cazul lui Eminescu, cu cât avem de a face în opera lui – şi, desigur, şi în existenţa propriu-zisă –, de o iubire romantică „sentimentalistă“, „dominată“ „de sentimentul infinitului şi de dorul nehotărât al «florii albastre»“.
De altfel, poetul însuşi a făcut deosebirea între „iubirea reală“ – „însoţită cu mii de suferinţe“ şi iubirea ideală“, iubirea platonică prin care sufletul e înălţat „către infinitul etern“.
De unde şi „contrazicerea aparentă, pe care o găsim în atitudinea lui faţă de femeia, care este pentru dânsul, când un înger, când întruchiparea însăşi a răului“.
Explicaţia celor două atitudini e admirabil formulată de A. C. Cuza:
„Între aceste două atitudini, nu este nicio contrazicere, ci sunt numai două puncte de vedere ale aceleiaşi concepţii. Femeia, în adevăr, nu este numai realitatea, cu mărginirile ei fatale, duşmană oricărei înălţări în sferele superioare, ci ea este, ca şi toate celelalte fiinţe şi lucuri – în teoria lui Platon – o răsfrângere a lumii ideale, umbra ideii, pe care nu o vedem. Oricât, aşadar, femeia nu este decât o amăgire, ca realitate, cu toate imperfecţiunile acesteia, ea este, totuşi, încă fericirea supremă, ca umbră a iubirii veşnice, a iubirii ideale“.
Autorul întrevede, de asemenea, că iubirea e angrenată de Eminescu în creaţia literară, întrucât ea constituie, în viziunea sa romantică, un stimulent către recâştigarea armoniei – şi deci a fericirii – primordiale.
„Suntem aici – în poema Cine eşti? pe care o comentează – nu numai în plină simţire, ci şi în plină teorie a romantismului. Sufletul, a cărui armonie originară, inconştientă, a fost turburată prin dezvoltarea conştiinţei chinuitoare, tinde să revină la armonia primitivă, pe care nu o poate restabili decât prin iubire“.
Iar după ce citează lungi pasaje din Înger şi Demon, conchide: „Iubirea, ea singură, dar, e în stare să aline suferinţele sufletului chinuit de îndoială şi disperarea conştiinţei cercetătoare, care vine să tulbure liniştea de la început a simţirii inconştiente armonice.
Înţelesul e, dar, că trebuie să revenim la unitatea noastră sufletească, pentru a regăsi fericirea pierdută. Dar aceasta nu e cu putinţă decât prin restabilirea simţirii în drepturile ei primitive absolute, ceea ce se îndeplineşte acum numai în culmile ei, a inspiraţiei poetice şi a extazei erotice, aşadar, în acele stări sufleteşti cu adevărat răpitoare de minţi, care ne fac să ne uităm pe noi înşine şi lumea în care trăim“.
De aici până la justificarea pesimismului idealist, spiritual, de negare a vieţii mizere, personale în folosul contemplării ideilor şi a luptei pentru realizarea scopurilor superioare, nu e decât un pas, prin care reintrăm în largul cerc al explicării „pesimismului optimist“, ce face obiectul însuşi al studiului.
„Iubirea de care e vorba aici, – aşadar – şi cu aceasta teoria [eminesciană surprinsă în poezia erotică] face un pas mai departe şi se ridică mai sus – este iubirea ideală, sau mai bine zis, ideea iubirii şi femeia care o reprezintă acum, se vede, e femeia-înger, nu iubirea şi femeia reală, care nu sunt decât forme imperfecte ale celei dintâi, însoţite pururi de toate mizeriile, ca orice realitate în genere. Concluzia la care ajungem e, dar, că fericirea, la care râvneşte dorul nostru nemărginit, nu e posibilă decât cu o singură condiţie: a renunţării la viaţa reală, cu mărginirile ei, ridicându-ne mai presus de iluziile ei efemere, dar şi de decepţiile ei dureroase, în sferele senine şi reci ale contemplării ideilor veşnice“.
Analiza poemei Luceafărului, în perspectiva descifrării viziunii lui Eminescu întrupată în cea mai strălucită creaţie a sa, încununează lucrarea lui A. C. Cuza, care, chiar dacă nu e nici monografia operei, nici a vieţii poetului, cum ar trebui să fie conform titlului, lămureşte totuşi numeroase aspecte ale existenţei, gândirii şi creaţiei eminesciene.
Dincolo de numeroasele deficienţe şi puncte de vedere discutabile ale cărţii – pe care cititorii şi mai ales specialiştii le vor observa – am ţinut să relevăm elementele de reală contribuţie a autorului, care navighează cu siguranţă în lumea ideilor şi a teoriilor, nu numai romantice, şi face dovada unui fin gust artistic, în înţelegerea poeziei, în surprinderea cheilor ei şi mai ales în descifrarea nuanţelor în care au fost incifrate în text gândurile poetului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>