O revista inconjurata de mister: “Satyrul” (1866)

de I. Oprisan

Desi s-au scurs 145 de ani de la publicarea revistei „Satyrul“, aparitia, existenta si mai ales brusca ei incetare sunt inca invaluite in taina.
Descoperirea procesului-verbal de constituire a „Societatii Chineze“, sub auspiciile careia revista a prins viata, ne-au permis sa lamurim, in monografia „B. P. Hasdeu sau Setea de absolut“. Tumultul si misterul vietii, imprejurarile in care ea a aparut si sa descifram numele reale ale mai tuturor colaboratorilor.
Dar intrebarile privitoare la existenta ei nu au capatat in totalitate raspuns.
Daca formula, de sorginte aparent iluminista, a prezentarii realitatilor autohtone prin prisma unor straini – niciodata pâna la „Satyrul“ printr-o revista speciala, de catre un colectiv redactional intreg – ar putea fi interpretata ca o modalitate de a soca spiritele si de a atrage – fie si din curiozitate – cititorii; si daca utilizarea pseudonimelor-masca poate fi considerata drept un mijloc de aparare in contra cenzurii cuziste, ne intriga, totusi, de ce a fost publicata revista tocmai atunci – dupa ce B. P. Hasdeu parea a se dezinteresa total de viata politica –, de ce s-a implicat asa de profund in existenta ei – desi era flancat de un numar important de colaboratori – si de ce a lasat deodata totul balta si s-a reintors la lucrarile lui stiintifice si literare.
Sa fi vrut sa demonstreze savantul ca detinea combustii creatoare imprevizibile – cu toata munca epuizanta la elaborarea „Arhivei istorice a României“ –, sa fi dorit sa-i dovedeasca sotiei, cu care de-abia se casatorise (la 10/22 iunie 1865), de ce e in stare si apoi sa se linisteasca, la implorarile ei; in sfârsit, sa nu fi putut trai fara a stârni in jurul lui animozitate si dusmanii?
Iata doar câteva intrebari si posibile raspunsuri nesigure…
Cert este ca pe data de 6 februarie 1866, iesea, la Bucuresti, de sub teascurile tipografiei „Lucratorii Asociati“, si ai Litografiei Sander et Comp (partea de ilustratii), in format de ziar (33 x 50 cm), primul numar al revistei „Satyrul“, publicatie de mare fantezie si de profunda critica, mai intâi, literar-artistica si din ce in ce tot mai invederat social-politica.
Dupa cum rezulta din „procesul-verbal– statut“1 al Societatii Chineze – cum am mai spus, nu o himera fantezista, ci un cenaclu real – elaborarea revistei (scoasa cu contributia materiala a tuturor „mandarinilor societari“) ar fi fost efectuata in colectiv: articolele s-ar fi citit „in comitet“ – „unde fiecare membru“ era dator „as-sit expune opiniunea sa si apoi a decide prin majoritate, daca articolul in cestiune se primeste sau se respinge“. Dupa prevederile statutului, „toti articolii“ trebuiau „sa se citeasca in miercurea ce preceda saptamâna iesirii jurnalului, iar sâmbata“ urmau a se „depune prescrisi si indreptati la redactiune“, „membrii absenti“ la o sedinta neputând „protesta contra admiterii articolilor cititi si primiti in acea sedinta“.
In realitate, insa, dupa acelasi statut – care facea diferentierea intre „comitet“ (Societate) si redactie (de fapt doar persoana initiatorului), i se dadea redactorului – si formal si de facto – intreaga libertate de a actiona dupa bunul plac: „Articolul fiind primit in urma dezbaterei – se spune in art. II – se depune in mânele dsomnutlui Hajdeu, carele, ca redactor, va putea modifica articolii dupre cum va judeca de trebuinta in folosul jurnalului“ si (art. V): „Aranjamentul materialelor in ziar priveste numai pe redactiune“.
Conceput, dupa toate probabilitatile, democratic, de B. P. Hasdeu insusi, el prevedea clar si clauze dictatoriale, care-i dadeau libertatea de a imagina si realiza revista dupa propria-i viziune. De altfel, el nu s-ar fi putut manifesta „creator“ altfel. Redactia – chiar daca vor fi fost si alti membri desemnati – trebuia sa constituie doar „corul“ de aprobare si nu un obstacol, care sa-l incurce sau sa-i perturbe in vreun fel intentiile.
Am tinut sa relevam faptul respectiv pentru a arata ca desi revista cuprinde multe materiale datorate colaboratorilor, ea ii apartine, intr-un fel, in totalitate savantului, intrucât nu se stie cât de profunde au fost „modificarile“ operate de „redactor“ si daca nu cumva unele dintre articolele semnate de „mandarini“ nu au fost cumva scrise tot de B. P. Hasdeu.
Caci, prin magia inrâuririi viziunii celorlalti de catre tânarul savant, prin modificarile greu de sesizat, in forma si substanta articolelor, sau chiar prin rescrierile posibile, intreaga materie a revistei suna hasdeean.
Se deschid, dupa cum se vede, si in aceasta privinta o serie de alte intrebari, care, probabil, nu vor primi niciodata raspuns, ce accentueaza taina care inconjoara revista.
Când ne-am ocupat altadata de „Satyrul“, am subliniat indeosebi opiniile politice ale „redactorului“, adeziunea la „detronarea“ lui Cuza – dupa ce-i sustinuse toate infaptuirile – votul impotriva chemarii la tron a unui principe strain la tronul Principatelor si revenirea apoi la opinia generala a românilor, ca urmare a incercarii lui Ion (Nunuta) Rosnovanu de a desfiinta unirea, prin tentativa de a se inscauna ca domn al Moldovei.
Au ramas nerelevate – atât de noi, cât si de alti cercetatori – incercarile autorului de a se pronunta asupra sufletului românesc in totalitatea trasaturilor lui, din perspective multiple: filosofice, sociologice, artistice, caracterologice si – intre altele – chiar statistice, ca o reminiscenta a disciplinei predate cândva la Iasi – incercari ce imprima revistei o valoare cu totul deosebita, desprinsa de timp.
Am cita in acest sens articolele: „Caracterul poporului român din punct de vedere chinezesc“, „Proverburile române explicate pentru intelegerea chinezilor“, „Amorul in cronicile române“, „Cele mai vechi poezii satirice in limba româna“ si, in mod deosebit, „Limba româna“. Iar ca exemplificare in gradul cel mai inalt – atât a virtutilor spirituale, cât si a defectelor poporului român, cumulate intr-o singura personalitate – mentionam studiul „Nicolae Milesco-Spataru“.
Evident, nu avem de a face cu expuneri docte, cu analize savante sobre, si plicticoase, ci de sarje poznase, de dezvoltari cu mult patos, in hotarul artei, de foiletoane satirice, pornind, in genere, de la critica unor aberatii, cum este si cazul cel mai tipic, al articolului „Limba româna“.
Luând in raspar „teoriile“ fonetice ale lui Circa si Laurian2 („aceste teorii simetrice ca un circ si triumfale ca un laur“), din perspectiva unui strain (Puang-Hon-Ki) – deci, a unui om, cu privirea limpede – B. P. Hasdeu (dorind sa infatiseze „spiritul limbii“) pretinde ca alter-ego-ul sau chinez paraseste teritoriul foneticii (al literelor) si abordeaza spatiul lexicologiei (analiza cuvintelor).
Cu acest prilej, autorul facea doua marturisiri fundamentale – prima, ca „limba româna este fara comparatiune cea mai filosofica din toate câte se vorbesc pe fata globului“ si – a doua, ce anticipeaza preocuparile sale de la sfârsitul vietii, ca detine (citeste: doreste sa infaptuiasca) o opera in 33 tomuri, ce o va publica in curând“.
Asadar, savantul intentiona sa realizeze, inca de atunci, fara sa stie ca soarta ii destinase tocmai o asemenea menire, un dictionar in 33 de „tomuri“ – cam cât ar fi trebuit sa cuprinda in final „Etymologicum magnum romaniae“.
Spre a exemplifica „veritatile“ „ce tâsnesc la tot momentul din gura fiecarui taran românesc, fara ca sa le priceapa chiar acela ce le spune“, autorul extragea si comenta trei expresii ce premergeau, dupa opinia sa, cu sute de ani teoriile occidentale filosofice sau economice in voga.
„Ei bine! – scria el – românii au in gura teoria lui Bentham3 in toate zilele. De când exista limba româneasca: ne-bun, adeca rau, insemneaza româneste un om lipsit de minte. Prin urmare, bun vrea sa zica om cu minte“.
„Occidentul Europei – continua el – se mai lauda cu filantropii Saint-Simon, Fourier, Augustin Comte, Richard Owen, si altii, carora le venise in cap sa combata egoismul societatilor, aratând ca oamenii trebuie sa imparteasca frateste averile lor unii cu altii. Ei bine! – replica autorul utilizând un sofism – si aceasta exista de secoli in limba româna. Românul in loc de «n-am noroc» zice n-am parte. De pilda: n-am parte de câmpul meu, de calul meu, de casa mea, de munca mea… Deci, el nu considera nici un lucru ca o proprietate individuala absoluta: nu! el crede, ca are drept numai la o parte si, când i se intâmpla a pierde pâna si acest mic drept comunist, el striga cu durere: «n-am parte!»“.
In sfârsit: „Economia politica, o stiinta europee de tot noua, invata ca patria si averea sunt doua idei nedespartite. Ei bine! Limba româna o stie de mult si aceasta. In cartile vechi românesti, patria se numeste mosie, si mosia se mai numeste tot d-odata si proprietatea teritoriala, adeca averea cea mai principala, fondul…“
Interesant e ca, dupa ce demonstra „miraculoasa intelepciune a limbii române, fara pareche in lume“, autorul rasturna planurile, moralizându-si contemporanii. „Sa nu va grabiti insa – conchidea el, cu tristete, la capatul unui articol care trece treptat de la satirizarea desfiintatoare a unor ineptii filologice, la lauda suprema adusa limbii române vorbite – a va inchipui, ca intelepciunea românilor ar avea a face cu intelepciunea limbei lor! Ce ratacire! Limba zice, ca a fi bun este a fi cu minte, iar oamenii urmeaza a se rasfata in rautati! Limba zice, ca individul are drept numai la o parte din indestularile acestei lumi, fiind dator a le imparti cu altii, iar oamenii se desfateaza in rapiri si in jafuri! Limba zice, ca mosia e patria; iar oamenii isi vând mosiile la straini…“
Am staruit ceva mai mult asupra articolului „Limba româna“, intrucât el este emblematic pentru directia urmata de intreaga revista si pentru atitudinea generala a autorului, pentru subtextul tuturor materialelor din „Satyrul“.
Depasind faza experimentelor initiale: de implicare politica („România“); de comunicare de documente („Foaea de storia româna“, „Foita de istorie si literatura“); de afirmare literara multipla personala si de unire in jurul unui drapel a tuturor fortelor spirituale („Din Moldova“/ „Lumina“), de lupta cu toti, sub semnul razbunarii pentru nedreptatea alungarii de la Iasi („Aghiuta“), – savantul intrat in epoca marilor creatii, dadea in „Satyrul“ o mostra de ceea ce ar trebui sa fie presa literar-cultural-politica, de inalt nivel si de adânca gândire.
Luând ca punct de reper valoarea si configuratia ideativa doar a textelor explicit semnate de B. P. Hasdeu – cele mai multe deasupra a tot ce se scria in anii ’60 ai secolului al XIX-lea chiar si in Convorbiri literare – nu gresim, credem, afirmând ca „Satyrul“ nu-si mai gaseste replici de comparatie, decât partial tot in revistele savantului („Traian“, „Columna lui Traian“, „Revista noua“) si ulterior in marile publicatii de la inceputul secolului XX.
Poate ca sistarea aparitiei revistei sa se fi datorat, intre altele, si temerii de a nu-i cobori valoarea, prin materialele primite, o data cu imputinarea colaboratorilor.

Note:
1. Muzeul National al Literaturii Române, ms. nr. 2012, nedatat.
2. De a se zice in loc de „copilu peptenatu“ – „popillu pectinatu“, „schimbându-se c in p si p in c“ (dupa Laurian); de a scrie gaina „cel putin cu atâtia y câti pui poate scoate o closca: gayyyyyyyyyyyyna“ (dupa Circa). („Satyrul“, I, nr. 4, 27 februarie 1866, p. 2).
3. „Carele descoperi ca a fi bun este a fi cu minte“.
4. Sa nu mai existe, oare, nicaieri vreun numar nestiut, asa cum ne-a fost dat sa descoperim in cazul revistei „Aghiuta“? Caci nr. 16, ultimul cunoscut pâna acum, nu tradeaza in niciun fel ca n-ar mai urma nimic dupa el…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>