Ca în mai toate sferele creaţiei populare pe care T. Pamfile le-a abordat şi basmele beneficiază de texte de un înalt nivel valoric, auzite după toate probabilităţile încă din copilărie.
Încât, în cazul multora dintre ele – îndeosebi a celor adunate din satul natal – el va întregi şi va corija ceea ce culege de la rudele cele mai apropiate cu ceea ce el deja ştia şi cum va fi ştiut, deşi nu mărturiseşte aceasta niciodată.
Interesant de relevat e că, într-o vreme când conducătorii României ascundeau adevăratele interese ale ţării, A.D.Xenopol rostea clar şi răspicat: „Credem că starea de neutralitate nu va putea fi păstrată nici de România, nici de Italia până la sfârşit. Este vorba acum de a se alege momentul când va fi să părăsim şi încotro ne vom îndrepta paşii.“
Prin intermediul vieţii ei, recompusă din cioburi, autorul evocă întreaga epoca a faraonilor Echnaton şi Tutankhamon, a încercării de impunere a monoteismului sub forma cultului zeului Solar, Aton, săvârşită, se pare, la sugestia reginei.
Din sumar: Zborul sufletesc al învăţăceilor din templu. Apă până la gâtul Sfinxului. Evangheliile din nisipul Nilului. Teroarea templului lui Osiris. Misterele lui Iisus Hristos. Dansul apostolilor. A ajuns Iisus până în Tibet… şi a murit el pe cruce? Ierarhia îngerilor. Hermes – întreit măritul. În căutarea Graalului. Cosmosul informaţiilor. Şcoli moderne ale misterelor. Noua ştiinţă a Divinului.
Deloc spectaculoasă, în afara victoriei de la Zărneşti împotriva imperialilor (1690), lunga domnie a lui Constantin Brâncoveanu, a avut, totuşi, o importanţă extraordinară, asigurând, prin continuitatea şi supleţea politicii sale, păstrarea neştirbită a fruntariilor ţării şi a fiinţei noastre naţionale, între cele trei mari imperii hrăpăreţe.
Scrierile lui N. Iorga despre viaţa şi faptele Voievodului, precum şi documentele referitoare la domnia şi sfârşitul lui, scot cu prisosinţă în evidenţă acest fapt, deschizând perspective nebănuite către proiectele sale cu adevărat măreţe
Avem două cuvinte esenţiale în limbă, care ne definesc ca neam; român (cu variantele aromân, meglenoromân, istroromân), cum ne spunem noi, şi valah, vlah, cum ne spun şi ne spuneau mai ales alţii.
Aceşti termeni au fost explicaţi mai de fiecare filolog român şi străin, dar niciodată la dimensiunile unui volum, cum o face autorul lucrării de faţă, punând în discuţie etimologiile, semnificaţia, sensurile pozitive şi negative ale cuvintelor şi evoluţia lor în timp.
E o carte fundamentală, plină de sugestii şi totodată de învăţăminte.
MITUL BRANCOVEANU IN CREATIA POPULARA ROMANEASCA. Studiu monografic si corpus de texte
ARHIVA ISTORICA A ROMANIEI VOL I 1864-1865
